Alegerile organizate pe principiul lipsei de alternativă şi sub pericolul real de pedeapsă pentru neparticipare erau o formalitate. Organul suprem al puterii de stat – Sovietul Suprem al URSS şi Prezidiumul, alese în aşa mod, aveau un caracter decorativ, adică acceptau şi formalizau deciziile adoptate de cu totul alte organe, care reprezentau puterea reală. Aceste organe au fost în perioada sovietică Comitetul Central al unicului partid existent în ţară – PCUS – şi structurile sale executive – Biroul Politic, Biroul Organizator şi Secretariatul, aflate sub controlul Secretarului General. Organele supreme de partid se ocupau de absolut toate problemele vitale ale ţării. Partidul comunist a fost, prin excelenţă, organul principal de represiune împotriva societăţii sovietice, pe care a exercitat-o cu o precizie şi eficacitate tot mai mare pe măsura infiltrării lui la toate nivelele societăţii.

Sistemul pătrunderii omniprezente a statului a fost întărit prin „statalizarea” economiei, prin care statul devenea unic proprietar, unic aprovizionator şi hrănitor, repartizator al tuturor bunurilor, garant al bunăstării sociale pentru toţi şi fiecare, depozitar al valorilor morale, protector al vieţii personale, apărător de duşmanul extern etc. Omniprezenţa economică a statului se combina reuşit cu cea politică şi ideologică, iar acest fapt făcea viaţa personală a fiecărui individ aproape în exclusivitate controlabilă şi dependentă de birocraţia de stat.

Consecințe ale perioadei sovietice

Perioada sovietică a lăsat o moștenire care conține patru aspecte definitorii în statuarea și evoluția sistemului politic și de partid din R. Moldova. Primul ține de problema identitară, atât în sensul național sau etnic, cât și în sens al identității statale, aspect ce în mod diferit a poziționat partidele și actorii politici în spectrul politic moldovenesc. Clivajul identitar este definitoriu în determinarea ideologiilor și doctrinelor de partid, a felului cum acestea se pretează în spațiul public și politic, dar în același timp determină opțiunea față de o formațiune politică sau alta. Cel de-al doilea aspect important al moșteniri sovietice ține de conturarea și modelarea elitelor politice postcomuniste, care într-un proces de tranziție au un loc crucial în proiectarea și realizarea politicilor de stat, determinând în ultimă instanță succesul sau falimentul acestora. Al treilea aspect important ce derivă din trecutul sovietic se referă la centralitatea statului și organelor de stat în determinarea evoluției societății, ceea ce în condițiile postsovietice a anihilat posibilitatea articulării unor interese nonformale și apariția unei societăți civile apte să pună presiune asupra sistemului politic și să-i condiționeze funcționalitatea. În sfârșit, trecutul sovietic a diferențiat partidele politice și alegătorul moldovean în sensul orientării externe, fie spre Est sau spre Vest, acest fapt determinând multiple complicații ale percepției partidelor politice, provocând adeseori de poziția oscilantă a acestora între cei doi vectori, o pendulare motivată de intensitatea variilor pârghii de influență avute de fostul centru imperial, cât și de existența unui electorat divizat din punct de vedere al preferințelor geopolitice.

Clivajul identitar

În general, fluctuațiile teritoriale şi politice timp de două sute de ani din acest spațiu, împreună cu situaţia periferică pe care a avut-o în cadrul statelor din care a făcut parte, au afectat puternic evoluţia şi stabilitatea acestui teritoriu în secolul XX, inclusiv felul în care au apărut şi au evoluat partidele politice după obţinerea independenţei. Dar perioada sovietică într-un mod special a modelat acest context, R. Moldova fiind în mare parte o societate creată de Uniunea Sovietică, care datorează politicilor sovietice de construcţie a naţiunilor forma sa fizică, statutul politic şi identitatea etnică. Acest fapt a stimulat puternic mitul că perioada sovietică, în special anii „stagnării” brejneviste, au constituit unica „epoca de aur” în istoria moldovenilor, când ei au cunoscut o prosperitate economică relativă, securitate şi stabilitate, dar şi o imagine pozitivă a moldovenilor niciodată cunoscută până atunci. În perioada postcomunistă acest mit s-a perpetuat nu numai în sensul unui puternic ataşament faţă de identitatea moldovenească politică şi etnică, dar şi în termenii de opţiune politică faţă de o guvernare comunistă nereformată şi de suport prioritar acordat partidelor de stânga, care se asociau sau se asociază cu acest trecut.

Denumirile partidelor politice s-au schimbat cu rapiditate în R. Moldova, unele din ele fiind prezente pentru o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată în spectrul politic moldovenesc, dar alegerile parlamentare (iar până recent şi cele prezidenţiale) începând cu anii 1990, au reflectat, dar probabil continuă să reflecte divizarea fundamentală între grupările proromâne, proruse şi promoldoveneşti. În asemenea circumstanţe atunci când vorbim de clivajele etnice în statuarea şi funcţionarea partidelor politice din R. Moldova avem în vedere două aspecte. Primul aspect este legat de relaţia dintre populaţia majoritară a ţării şi minorităţile etnice care se află pe teritoriul aflat sub jurisdicţia efectivă a R. Moldova. Cel de-al doilea aspect se referă la clivajul identitar pe care îl constatăm la populaţia majoritară a ţării şi anume dihotomia moldovean versus român, cu toată gama de implicări ce derivă dintr-o astfel de diluare a sensului identităţii. Putem spune că în R. Moldova constatăm un clivaj etnic şi identitar suprapus – „moldovenism” versus „românism” şi „majoritate” versus „minoritate”. Primul clivaj este o derivată a politicilor de construcţie identitară promovate de statul sovietic în RSSM. Cel de-al doilea clivaj a pierdut în intensitate după exacerbarea confruntării dintre majoritatea (moldovenească sau română) şi minoritatea vorbitoare de limbă rusă la începutul anilor 1990, dar este prezent într-o formă latentă în societatea moldovenească, perturbând serios procesul de consolidare politică a ţării.

Clivajul elitelor

Natura şi comportamentul clasei politice reflectă în general imaginea societăţilor în care ele se află şi operează, iar studierea impactului comunismului sovietic asupra „modelării” claselor politice este extrem de importantă, elementele fostei nomenclaturi sovietice fiind cele care au trasat liniile principale de conduită politică în R. Moldova şi au determinat evoluţia statalităţii moldoveneşti până în acest moment. Constituirea elitelor în perioada sovietică a fost determinată de două procese opuse şi în esenţă conflictuale, ceea ce reflectă actualmente gradul sporit de confruntare între acestea. Pe de o parte, URSS a urmărit o politică metodică de distrugere a elitei politice româneşti, iar suprimarea „duşmanilor de clasă”, foametea, urmate de campania de colectivizare şi deportări au lovit puternic în elementul românesc al RSSM, atât la nivelul elitelor, cât şi a restului populaţiei. Pe de altă parte, conducerea republicii a fost din start alocată elementelor venite odată cu armatele sovietice, care trebuiau periodic suplinite cu element „moldovenesc”.

Către sfârşitul anilor 1980, moldovenii au reușit, datorită și politiclor afirmative sovietice să schimbe această situație și au ajuns să alcătuiască 46 procente din nomenclatura de atunci a RSSM. Acest val nou de lideri a reuşit nu numai să supravieţuiască căderii Uniunii Sovietice, dar şi să devină conducătorii noului stat care a apărut ca urmare a colapsului colosului sovietic, fiind principalii „arhitecţi” ai moldovenismul politic independent după anul 1991: M. Snegur, primul preşedinte al R. Moldova a fost secretar al CC al PCM din 1985; A. Sangheli, unul din prim-miniştrii Republicii Moldova a fost prim-secretar al comitetului raional de partid şi membru al Consiliului de Miniştri al RSSM; P. Lucinschi, cel de-al doilea preşedinte al Republicii Moldova, a fost prim- secretar al PC din Moldova şi membru al Biroului Politic al PCUS; D. Braghiş, un alt prim-ministru al R. Moldova, a fost prim-secretar al ULCT din Moldova; V. Voronin, al treilea preşedinte al R. Moldova, a fost prim-secretar al comitetului orăşenesc de partid din Bender şi ministru al Afacerilor Interne al RSSM în perioada 1989-1990.

Ca reprezentanţi ai nomenclaturii sovietice aceştia, aşa cum menţionează M. Djilas, „…sustrăgeau puterea, privilegiile, ideologia, habiturile dintr-o formă deosebită, specială de proprietate… proprietatea colectivă, adică cea pe care o conduce şi pe care o repartizează în „numele poporului”, în „numele societăţii”. Mai explicit în acest sens, M. Voslenski scria că „…proprietatea socialistă era proprietatea colectivă a nomenclaturii”. Când a venit momentul transformării acestei proprietăţi colective în una privată, nomenclaturiştii de toate nivelele din R. Moldova, având încrederea deplină în drepturile sale, au început a împărţi bogăţiile ţării, iar apoi şi ţara în sine. Această repartizare a fost una extrem de simplă, deoarece ea a fost uşurată şi pregătită de întreaga perioadă sovietică, care a „obişnuit” societatea atât cu statutul atotputernic şi atotpermisibil al nomenclaturii, cât şi cu lipsa de reacţie a „maselor” la acest statut.

„Noile elite” au imitat modul de viaţă şi comportamentul fostelor elite imperiale, mita şi corupţia persistând printre oficiali (practici instituţionalizate în perioada sovietică, la fel ca şi crima organizată, un fenomen cu profunde rădăcini sovietice), abordarea politicii prin prisma „politicii de culise şi a telefonului”, confuzia continuă privind distincţia dintre puterea privată şi cea publică, infailibilitatea juridică, toate acestea rămân cele mai importante modalităţi de influenţare a deciziilor politice şi distribuirii de bunuri în R. Moldova.

Moştenind habiturile sistemului nomenclaturist, politica moldovenească a fost dominată de oligarhiile şi birocraţia de partid, care stabilesc liste închise şi se ocupă mai mult de gestionarea afacerilor proprii, decât de interesele electoratului pe care pretind, o dată la patru ani, că îl reprezintă. Partidele politice sunt conduse, cu mici excepţii, de liderii autoritari de partid, care întocmesc listele de partid în funcţii de interesele proprii, democraţia internă de partid lipsind aproape cu desăvârşire.

Clivajul geopolitic

Prin prisma trecutului sovietic putem spune că unul din cele mai importante stimulente „ideologice” în Republica Moldova şi un factor important în ralierea la anumite partide, dar şi un puternic raţionament în existenţa lor, este factorul extern. Convenţional am încadrat aceste clivaje în trei categorii. Prima categorie este cea determinată de relaţiile şi atitudinile faţă de România şi „românism”, care prin prisma trecutului comun vede în (re)integrarea acestui teritoriu ca o chestiune de justeţe istorică şi o expresie a sentimentului naţional inhibat de comunism. A doua categorie este creată de segmentul social prorus şi pro-Rusia, care vede în continuare acest teritoriu ca o parte integrantă a sferei sale de influenţă. Ambele state dispun de o solidă bază de partizanat în interiorul R. Moldova, iar toate aceste circumstanţe şi-au pus amprenta atât asupra felului în care s-au creat şi s-au dezvoltat partidele politice din Moldova postsovietică, cât şi asupra bazei lor de partizanat politic şi procesului de exercitare a votului electoral. O a treia categorie de clivaje şi atitudini „ideologice” este legată de perspectiva de aderare la Uniunea Europeană, care creează noi linii de separare politică în interiorul ţării şi constituie, aşa cum vom vedea ulterior unul din stimulentele importante în crearea partidelor politice, în special după alegerile din 2005.