A frecventat mai multe școli la Chișinău, la Teodosia (Crimeea) și la Moscova (Institutul de Comerț). După terminarea studiilor ocupă funcții în domeniul comercial, luptând pentru îmbunătăţirea situaţiei agricultorilor prin crearea unei mişcări cooperatiste. A participat la congresele cooperaţiei din Chişinău, Odessa, împreună cu sora sa Maria, unde a ţinut un discurs îndrăzneţ, fiind luat la ochi pentru spiritul inovator şi naţionalist. La sugestia lui, s-a înfiinţat în satul natal Olişcani o bancă populară, un lot agricol demonstrativ, un oficiu poştal, votându-se la o adunare generală a băncii un fond pentru construirea unei şcoli româneşti în comună – lucru care, bineînţeles, nu era admis de către autorităţi (era în 1912).
Apoi pleacă în Germania, la Leipzig, pentru specializare în studii economice şi financiare. Războiul îl prinde acolo. E făcut prizonier într-un lagăr, ca inamic, şi, cu timpul, prin Crucea Roşie, revine în Basarabia, ocupând postul de contabil la Uniunea pentru aprovizionarea frontului în Kiev.
Tot el a fost preşedintele Partidului Naţional-Moldovenesc, întemeiat în 1917, din partea căruia a şi fost ales deputat în Sfatul Ţării. În luna septembrie 1917 a participat la lucrările Congresului Naţionalităţilor din Rusia ce şi-a ţinut lucrările la Kiev, asistând ca reprezentat al Basarabiei la lucrările Radei ucrainene. După Unire a fost delegat de către Sfatul Ţării pe lângă Banca de Stat a Rusiei, cu scopul de a reglementa schimbul de bani în teritoriul dintre Prut şi Nistru. A fost ministru de Finanţe în primul guvern al Republicii Moldoveneşti.
Neobosit animator al culturii, a editat cărţi de popularizare a ştiinţei pentru ţărani şi a fondat revista Basarabia economică (1919). A mai semnat lucrările Autonomia Basarabiei şi republica democratică, federativă Rusascî (Chişinău, 1917); Ce este slobozenia? (Chişinău, 1917); Cât pământ va primi fiecare ţăran şi cum ar trebui să se împartă pământul Basarabiei (Chişinău, 1917).
A rămas burlac toată viața, fiind atașat de familia surorii sale Maria Capșa, unde zicea că era „acasă”.
În perioada interbelică a locuit la Chișinău, pe strada I.C. Brătinua, 76 (astăzi str. București), unde avea o casă utilată modern.
La refugiul din 1944, el s-a stabilit la Deva, apoi într-o comună din jud. Arad, Marghiţa "ca să fie cât mai departe de armata sovietică ce înainta".
După a treia pierdere oficială a Basarabiei, T. Ioncu s-a mutat în 1947 la Iași- str. Gafencu, 5. El s-a ocupat împreună cu sora lui, Elena, de administraţia şi întreţinerea casei, până la decesul său în 1953, după o scurtă suferinţă, fiind înmormântat la Cimitirul "Eternitatea" din Iaşi.
Timpul.md după Iurie Colesnic
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
