O populează cu intimitate pe lângă care se întrevăd trecătorii spre alte insule, uneori suprapuse alteori alunecând unele pe lângă celelalte. Și apoi, mereu în derulare, ritualul care inventariază mișcările din spațiul personal, scurtele plimbări prin cameră și gândul împlinit de a fuma o țigară pe un balcon, de unde lumea pare că nu se vede, ci din afară e privită înăuntru, pentru că doar înăuntrul insulei e liniște și mineralitatea decorurilor așterne o pace tihnitoare la care mereu a tânjit.
De fapt, totul acolo e simplu și cotropit de miresmele lemnului udat de ploaie, de aerul care pătrunde prin ferestrele și ușile deschise. Aerul e impregnat de aromele norilor și ale luminii care trece prin aburii ploii. Și a siluetelor evanescente ale celor care locuiesc în preajmă (poate pe insulele care se suprapun sau alunecă unele pe lângă celelalte) și calcă pragul cu pașii lor vegetali, aducând cu ei pulberi de apă sărată și chiar conștiința unei întinderi nesfârșite de ape verzui care înconjură această comuniune aflată într-o lume elementară, unde sentimentele sunt simple și gesturile sunt simple și nu se petrece nimic neașteptat, fiindcă ritmurile vieții de fiecare clipă sunt elementare, adică simple și bogate în substanța din care e alcătuită însăși viața. Fiindcă totul este desenat în linii simple pe un evantai pe care l-ai deschis pentru a putea privi panorama întreagă în care ai putea să evadezi, filă cu filă. Iar acolo și culorile sunt trase dintr-o mișcare lentă și din nou simplă, mișcare ce nu se poate regăsi în cealaltă lume, cea de aici, unde se întâmpla orașul cu străzile sale, șoselele și casele locuite, claxoane de mașini și tot arsenalul de zgomote metalice.
Și mai aflăm despre ce mare bucurie este să te poți cuibări într-un peisaj pe care îl privești cu ochii mijiți, pentru ca strălucirea puternică a soarelui să lase vizibil tărâmul insulei cu anotimpurile sale, anotimpuri în ritualul cărora câte ceva începe și apoi se termină, iar momentele de introspecție apar și ele des. Liniștite și ele, fiindcă atunci când te privești intens, liniștea devine și mai severă, iar detaliile aproape dureroase și mereu, mereu nostalgia după o natură aproape idilică, pe care ai cunoscut-o, sau ți-o imaginezi ca și cum ai fi cunoscut-o. Fiindcă insula cu adevărat poate exista dacă ți-o imaginezi. Și dacă vrei să crezi în ceea ce îți imaginezi că poate lua ființă.
Opinie scrisă de: Petru Ilieșu
