Cele mai multe lupte se dădeau pentru orașele comerciale, pentru porturile care aveau rute maritime comerciale. Acesta a fost și principalul motiv pentru care Ștefan cel Mare s-a bătut cu Matei Corvinul. Acesta a fost şi planul otomanilor care în 1484 au ocupat Cetatea Albă şi Chilia.
Pe de altă parte, ţările dezvoltate comercial îşi ameninţau vecinii cu oprirea comerţului. Dacă un vecin voia să îl atace pe altul, iar tu îi susţineai cauza celui din urmă, era suficient să ameninţi cu încetarea schimburilor comerciale ca să îi mai ţii o vreme în şah.
Ce e vechi, e şi probat. Aşa că Federaţia Rusă vizează veriga slabă: comerţul. Însă nu ca în vechime, cu mesaj deschis, ci pe o cale nouă, mult mai ocolită, dar cu aceeaşi ţintă. Nu ni se declară blocarea rutelor comerciale cu Estul, ci ni se resping produsele pe criterii (false) calitative. Şi nu e singura metodă sigură şi arhaică de a împovăra un popor.
Ştiţi desigur că una din tacticile cele mai vechi din lume, care preceda un război de cucerire, era dezbinarea curţii şi distrugerea sentimentului public. De unde şi celebra zicală romană: „divide et impera” (dezbină şi condu!). Pentru asta se foloseau spionii, care lucrau cu sentimentul public, convingând mulţimile să nu se încreadă în conducere; iar pentru guvernanţi se folosea mita. Cei mituiţi încercau să creeze dispute interne. Imediat după ce se ştia că o ţară e divizată pe interior, că oamenii şi-au pierdut încrederea în conducere, că luptele pentru putere au dus la jertfe inutile – se lansa războiul de cucerire. Tot această politică e cea care determina (în cazul Principatelor române, de exemplu) măcelărirea în masă a boierilor, ce avea ca scop stabilizarea curţii şi evitarea unui conflict intern.
Între timp, parcă lumea s-a mai civilizat. Dar metodele sunt aceleaşi, doar că mai cosmetizate. Nu tai legăturile comerciale, ci pui comisia de calitate să respingă produsele. Nu divizi curtea doar prin demnitarii mituiţi, ci îţi trimiţi şi diplomaţii să creeze conflicte. Nu trimiţi spioni să influenţeze opinia publică, ci te foloseşti de convingerile oamenilor sau de religie. (De ce credeţi că anumite imperii îşi schimbau brusc religia – nu din convingere, ci din precauţie politică. De exemplu ruşii au devenit ortodocşi ca să primească ajutor politic de la bizantini.)
Aşa, pe această cale antică şi probată, a început Rusia să lupte cu Moldova. Folosind totodată şi duşurile englezeşti: rece-cald, Rogozin-patriarhul Kiril. Dacă primul a venit să dezbine şi să creeze îndoială între cetăţenii simpli, al doilea a venit să încline definitiv balanţa în care se zbătea sentimentul public. Pe de o parte împărţind, nu pâine ca în vechime, ci iconiţe oamenilor simpli, pe de alta, manifestând dispreţ faţă de conducere. Dispreţul său a lovit din mai multe planuri: în primul rând, umilinţa şi slugărnicia de care au dat dovadă guvernanţii de frică să nu piardă câteva voturi, apoi dispreţuind făţiş istoria şi credinţa milenară a moldovenilor prin aniversarea a două sute de ani de Biserică (practic fiind vorba de aniversarea a două secole de la prima ruptură din Mitropolia – canonică – a Moldovei înfiinţată în 1382 şi recunoscută oficial în 1401), iar apoi vorbind de popor moldovenesc şi popor transnistrean, de parcă rădăcinile unui popor sunt date de contextul geografic. Ca şi cum ne-am duce noi în Rusia să vorbim de poporul siberian, sau ca şi când noi am fi poporul prutean.
Discreditarea comerţului, înainte de cei doi trimişi şi după, a avut rol de avertisment şi consecinţă. Merele au fost avertismentul, semnalul de alarmă; vinurile reprezintă deja consecinţele.
Ce trebuie să înţeleagă acum Moldova e clar: nu suntem o peninsulă împresurată de Federaţia Rusă. Nu depindem exclusiv de ruşi. Trebuie să ne căutăm alte rute comerciale. Să întoarcem tirurile 180 de grade şi să înghiţim în sec o perioadă. Fiindcă tot ce ne oferă Rusia, am văzut deja. Ştim ce înseamnă un schimb unilateral cu Rusia. Iar guvernanţii să renunţe la slugărnicie şi, la nevoie, să mai pună şi piciorul în prag, nu doar genunchiul. În fine, Biserica, dacă e interesată de bunăstarea poporului dreptcredincios, să îşi ridice odată fruntea şi să îşi câştige autocefalia. Altfel s-ar putea să credem că ea întruchipează demnitarul mituit. Canoanele ortodoxe, pornind cu cele apostolice, dau drept de jurisdicţie pe principii etnice şi lingvistice. Deci ori suntem cu toţii ruşi (conform canoanelor), ori se încalcă canoanele doar pentru a sluji pe mai departe Moscova.
