Pivnița de ceapă

Considerat încă de la început un scriitor controversat, a fost acuzat de blasfemie, nihilism, obscenitate, însă prejudecățile au fost depășite, iar în 1999 a primit Premiul Nobel pentru literatură.

Primul său roman, Toba de tinichea, e o întruchipare a tot ceea ce a fost urât, brutal și imoral în perioada inter și postbelică – cu câteva capitole despre viața familiei sale şi înainte de anul 1914. Oskar Matzerath, un pitic diform și cinic, care bate toba de tinichea și sparge geamuri cu vocea lui, își prezintă viața în paralel cu evenimentele tragice din Germania acelor ani. Sau mai bine spus din orașul Danzig, zonă de conflict germano-polonă.

Bineînțeles că cele mai multe comparații sunt voit grotești. Iar nu de puține ori halucinante. Romanul debutează cu cele cinci fuste ale bunicii, toate de culoarea cartofului, una de rezervă, iar patru purtate una peste alta. Sub fustele bunicii e întoarcerea la Mume, e pacea, e familia (şi mirosul drag lui Oskar de unt rânced).

Pentru a sublinia și mai mult contradicția pe care e construit romanul, Oskar își alege două figuri care îi vor domina viața: Goethe și Rasputin. Tot așa cum în casa în care a crescut tronau două portrete, față în față: Beethoven și Hitler, sau cum cu umor notează autorul: Hitler și geniul.

Aș spune că Toba de tinichea e un roman obligatoriu. Și nu intenționez să-l povestesc (e și dificil dacă ținem cont că e cât Demonii lui Dostoievski, dacă nu mai mare!), însă voi aminti doar un foarte scurt episod, esențial din punctul meu de vedere, pentru înțelegerea acelei perioade și a receptării ei de către un scriitor de talia lui Grass.

Spre finalul romanului, Oskar ajunge toboșar într-un local pretențios și foarte scump, Pivnița de ceapă. Contrar așteptărilor, acolo nu se serveau băuturi sau mâncare, ci doar câte o… ceapă! Pe care clienții o tăiau mărunt de tot ca să poată plânge. Costa scump, însă oamenii aveau nevoie să plângă, fiindcă pierduseră acest dar. Plăteau bani grei ca să plângă la Pivnița de ceapă, iar apoi să se confeseze. Pare, în lectura acestui roman, trecerea de la duhovnic la psiholog.

Aceștia sunt oamenii din Toba de tinichea. Cei care au văzut și trăit atât de multe, încât au devenit de piatră și nu pot plânge fără stimuli externi. Iar Oskar Matzerath, prin cinism şi neajunsuri fizice (la un moment dat îi creşte şi cocoaşă) e chipul mic al acestei lumi mari, personificarea secolului despre care vorbește. Citind această carte, am recunoscut o dată în plus că adevărata istorie se poate învăţa din arte (că e muzică, pictură sau literatură – nu contează).