Poemul „roşu acrilic” de Maria Şleahtiţchi (placheta „Oleandrii mă strigă roz”, lansat la Librăria din centru la câteva zile după premieră), exprimă perfect angoasa existenţială indusă de spectacolul „Mi-e frică de Marea Neagră” de Irina Nechit, montat de regizorul Vitalie Drucec la Sala-studio „Valeriu Cupcea”. Astfel, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” pare decis să-şi spele păcatele faţă de noua dramaturgie contemporană (din 2000, anul în care am înfiinţat la TNME Atelierul de dramaturgie, niciuna din piesele lecturate cu multă abnegaţie n-a pătruns în luminile rampei). Monospectacolul (textul de la care a pornit, se numea „Nudiştii”) abordează, subtil şi original, tema emancipării femeii în societatea patriarhală, destul de misogină, şi cea a violenţei în familie, a umilirii cotidiene a concetăţenelor ce, tradiţional, precum eroina, sunt învăţate să „rabde şi să ierte”. O suită de întrebări, deocamdată fără răspuns concret, sugerate aluziv: de ce îşi iau, totuşi, basarabencele lumea în cap, abandonându-şi soţii, casele zidite din munca lor, copiii? Protagonista Diana Decuseară, tânără actriţă cu un potenţial artistic încă nerelevat (ultimul rol, în care străluceşte, la propriu şi la figurat, talentul său, e Luna, personaj inventat, în „Romeo şi Julieta”, regie Andreea Battistini), îşi asumă drama profundă a eroinei, transmiţând senzaţia de năduf, arşiţa toridă, sufocantă, de pe plaja nudiştilor, a indivizilor ce nu se jenează să apară goi. Şi Ea se dezgoleşte în faţa noastră, exprimându-se nu atât prin fraze şi gesturi, cât prin priviri, prin tăceri pline de sens. Fragilă, delicată, emană o energie concentrată, corpul său e forţa ce transcende realitatea, punte vie între materie şi spirit, văzute şi nevăzute, rostite şi indicibile, conductor între ceruri, mare şi pământ. Din pauze şi cuvinte nerostite, se conturează stări tensionate, portretul sufletului în cădere liberă, pustiul emoţional în care se zbuciumă, fără alean: spectatorii simt aievea infinita ei singurătate, nisipul ce-l poartă în buzunare, ca pământul de greu.
Diana, cu genunchii goi pe plasa zdrelitoare a unui pat de fier, pat de spital, dar şi instrument de tortură, simbolul neîmplinirii ei în dragoste – se ştie, în defunctul stat sovietic nu exista sex (scenografie Tatiana Popescu). Faptul că învaţă italiana nu-i oferă râvnitul refugiu, nu-i foloseşte la nimic: problemele din interior n-au rezolvare în exterior, ne însoţesc orişiunde evadăm… Portretul soţului posesiv şi violent e sumar, publicul îl recompune, ca din cioburile oglinzii sparte: ochi negri, păr zburlit, faţă inteligentă şi serioasă, gropiţă jucăuşă în bărbie. Şi frica Ei, vâscoasă, paralizantă – nu doar de mare. Teama de a-şi asuma propriul destin, neputinţa de a opune rezistenţă, de a se revolta. Până şi dorinţa firească de a îmbrăca pantaloni, nu fustă, e percepută ca rebeliune, tentativă de fi altfel, de a schimba ceva, de a-şi depăşi oarecum condiţia umilă. Schimbul de priviri şi replici nevinovate cu bărbatul de pe plajă, e probă de curaj şi motiv de culpabilizare. Totul în ea este frică, cel mai tare o înspăimântă „ghemul cel întunecat din pieptul lui”. Teroarea latentă a unei zone de beznă ameninţătoare (de care a fost prevenită înainte de a merge la ofiţerul stării civile), negreaţa ce, în credulitatea ei naivă, de fiinţă îndrăgostită, spera să o transforme într-un ghem de lumină (lumină ghemuită?). Eşecul relaţiei, al vieţii de cuplu. Uciderea – simbolică – a soţului nesuferit şi gelos. Trauma produsă de sinuciderea mamei sale (episodul este dintre cele mai emoţionante!). Între actriţă şi public distanţa este minimă – cu sufletul la gură, e la doi paşi de noi, ne uneşte acelaşi timp durut, aceeaşi trăire în extremis. Poezia din text se transmite, scurtcircuitându-ne, ca experienţă: experienţa violenţei extreme, a suferinţei, a inocenţei pierdute. Experienţa unei vieţi nedemne, nelibere şi fără iubire. O existenţă nefericită, de amibă: „Mă simţeam o amibă. Aşa înoată amibele în oceanul planetar, apoi ies pe ţărm, se transformă în moluşte, apoi în broaşte, în şopârle, în tritoni, brontozauri, dinozauri şi, după milioane de ani, se transformă în oameni”. Iar ca oamenii – bărbaţi şi femei – să parcurgă traseul în sens invers, nu e nevoie de atât de mulţi ani…
Larisa Turea, pentru Timpul
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
