După ce m-am spălat și am mâncat, m-am pregătit să merg la redacție. Nu știu ce mi-a trăsnit în cap în ziua ceea să mă dau cu parfum. Cred că prea greu venea taxiul și m-am gândit să-mi găsesc o ocupație, ca să treacă timpul mai repede.
Sticluța de parfum se afla într-o deschizătură a dulapului, în care îmi păstram și actele personale, bine adunate într-un plic, băgat cu multă grijă, între niște cărți, la care nu am umblat de vreun an. Dar când mi-am aruncat privirea într-acolo, am rămas cu gura căscată… Capacul de la parfum era pe podea, butonul era rupt și, în general, lipsea, iar documentele din plicul ascuns erau împrăștiate peste tot. Am căutat cu atenție la ușa apartamentului și la ferestre, nu erau forțate. M-am gândit să chem poliția, dar credeam că o să se țină de burtă de râs când o să mă audă, fiindcă nu mi-a dispărut nimic din casă. Atunci m-am sfătuit cu un avocat, care mi-a spus că în apartamentul meu a avut loc o infracțiune, ce se numește „violare de domiciliu”. Ok, am format numărul 902 și am auzit o voce de fetiță…
I-am spus povestea și ea a fost drăguță cu mine. A zis că îl va anunța imediat pe inspectorul meu de sector. Nici n-am reușit să mă ridic de pe scaun și m-a sunat deja un bărbat, care m-a asigurat că va anunța secția de poliție, de la locul meu de trai, că cineva de acolo mă va telefona a doua zi și că nici nu încape îndoială că vor investiga acest caz cu toată seriozitatea.
În ziua următoare, m-am trezit cu noaptea în cap și am făcut ordine generală în casă. N-am atins numai documentele împrăștiate și nici n-am verificat dacă lipsește vreunul, pentru a le da domnilor poliţişti șansa de a lua mai ușor amprentele digitale de pe tot tărăboiul. Am pregătit și cafea, și ceai pentru oaspeţii care, din clipă în clipă, urmau să-mi bată la uşă.
Aşa am stat toată ziua în aşteptare. Când s-a întunecat, m-am gândit că în acea zi ar fi avut loc multe crime serioase și de aia nu au venit. De altfel, cum să promită și să nu se țină de cuvânt, mai ales într-un an electoral?
Următoarele două zile le-am petrecut la fel, până când, în ziua a patra, m-a sunat o femeie.
M-a rugat să vin la secția de poliție, ca să depun o cerere. I-am explicat că ar fi mult mai potrivit de-ar veni ea la mine, pentru a lua amprentele digitale și pentru a-și ușura astfel munca. Am ținut să o asigur că la mine în casă nu a intrat nimeni în ultima săptămână, iar atunci și parfumul, și documentele erau întregi și la locul lor. Femeia a ținut-o una și bună să merg eu la ea. Bine, mi-am zis, decât să stau cu dezordinea asta în casă în așteptarea lui Godot, era totuși mai bine să-i fac doamnei pe plac.
Am ajuns, ne-am văzut, ne-am zâmbit delicat, am scris cerere. A citit-o și mi-a spus că voi primi răspunsul la telefon sau prin poștă. Cum adică? am îndrăznit. Dacă veți ridica înregistrările de la camerele video din fața scării, cum veți identifica persoanele pe care numai eu aș putea să le recunosc? am întrebat-o. Am insistat puțin și mi-a zis că totul va fi bine. Am înțeles-o și am ieșit surâzând, dorindu-i o seară frumoasă. De atunci a trecut aproape o săptămână, dar, deocamdată, nu am primit răspunsul, prin care voi fi informat că, din păcate, nu au reușit să afle cine mi-a intrat în casă.
Peste o zi sau două, după vizita la poliție, vin seara acasă. Verific lădița poștală și-mi găsesc toate facturile boțite. Boțite și apoi îndreptate. Am extras cu vârful degetelor și facturile din alte lădițe poștale, care erau întregi și netede ca niște hotărâri de guvern. Poștașul? Nu cred să piardă omul timpul pentru asemenea fleacuri, cu atât mai mult cu cât nici nu ne cunoaștem.
Știu că povestea asta pare bizară și haioasă în același timp, dar aș vrea să înțeleg ce stă la mijloc. Să nu fi fost primul caz, n-aș fi atras nicio atenție celui de-al doilea, dar așa stând lucrurile, am ajuns în apartament și mi-am călcat peste rușine, telefonând-o pe femeia de la poliție. De mai multe ori am sunat-o, dar nu mi-a răspuns.
Scriu acest text doar pentru că tot, ce s-a întâmplat în casa mea, seamănă leit cu mișcările unor persoane, acuzate de escrocherie în proporții deosebit de mari, despre care am făcut unele investigații, nu chiar demult. Nu ştiu dacă e mânuţa lor, dar degeţelele parcă-s aceleaşi. Iată de ce am vrut să mă conving, dacă am sau nu dreptate, cu atât mai mult, cu cât cei, care mi-au intrat în casă, puteau fi lesne depistaţi cu ajutorul camerelor de luat vederi, care sunt instalate, nu numai în faţa blocului, ci chiar şi deasupra lădiţelor poştale.
Ca să fiu un cetăţean corect, nu cred, dar sper că poliția din R. Moldova, când se află în alertă şi caută violatori de domiciliu, dispare de la orizont și tace…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
