Preocupat de mai mult timp de această tematică în sens academic, sunt actualmente în proces de finalizare a cărţii „Homo Moldovanus”, un studiu mai puţin obişnuit asupra unor îndelungate căutări a sinelui identitar individual şi colectiv în contextul multiplelor experienţe personale şi de cercetare pe care le-am trăit şi care mi-au marcat traseul existenţial până în acest moment. Asupra esenţei „Homo Moldovanus” ca un construct social şi identitar modelat în timp de diversele intercalări ale proiectelor imperial/statale concurente ruse, româneşti şi sovietice voi reveni pe parcursul reflecţiilor pe paginile TIMPULUI. Ceea ce vreau să propun cititorilor este o perspectivă globală asupra acestei probleme, una care să ne scoată din zona fatalismului istoric şi a victimizării în care ne complăcem la nivelul mentalului colectiv, şi să ne facă să privim la alte cazuri similare, în care diversitatea experienţelor istorice şi interesul imperiilor au modelat în timp identităţi „artificiale” sau ceea ce credem noi că sunt artificiale.
Pentru a fi util în înţelegerea acestei comparaţii sunt nevoit să fac câteva precizări legate de structura acestei prezentări. În primul rând, reflectând asupra tipologiei politicilor imperial/statale care în timp au generat rupturi identitare provizorii sau iremediabile, constat existenţa câtorva modele clasice la care ne putem raporta. Pornind de la cazul sovietic cu multiplele sale variaţiuni (Carelia în raport cu Finlanda, Azerbaidjanul în raport cu Turcia sau Tadjikistanul în raport cu Afganistanul), trecând prin experienţele britanice, care se regăsesc în mai multe zone ale prezenţei sale imperiale (Irlanda de Nord – Irlanda, Kuweitul-Irak sau India-Pakistan), ajungem la cazuistica Războiului Rece, unde confruntarea globală între două supraputeri a creat mai multe dihotomii la nivel identitar şi statal (Germania de Vest – Germania de Est, Coreea de Sud – Coreea de Nord sau Taiwan – China) şi în definitiv la diferite cazuri similare în care intersectarea politicilor concurente între marile sau micile puteri au creat mai multe scindări identitare greu de remediat actualmente (Macedonia, Cipru, Eritrea – Etiopia sau mai recent Sudanul). Apoi, respectând condiţionalitatea istorică şi temporală, constatăm că în toate aceste cazuri, suprapunerea de interese şi politici imperial/statale a generat în timp altceva decât pornirile iniţiale ale acestor identităţi, iar reproducerea lor în timp a cauzat multiple probleme de funcţionalitate şi viabilitate ale acestor constructe statale şi identitare, exact ca în cazul R. Moldova. În cele din urmă, sindromul postimperial, insistenţa şi persistenţa fostelor metropole în a reveni în spaţiul de influenţă de altă dată, cauzează un tip aparte de conflictologie şi plasează aceste cazuri în epicentrul „zonelor fierbinţi” ale globului, cu implicaţii majore asupra politicilor mondiale şi a securităţii la nivel internaţional.
Prima parte a acestui studiu va fi dedicată tipologiei cazului sovietic, pentru că în definitiv, cu toate aparenţele de continuitate seculară la care s-a făcut referinţă timp de cincizeci de ani de comunism şi douăzeci de ani de independenţă, R. Moldova este un construct statal şi identitar de tip imperial, care trebuie studiat într-un cadru general al acestor politici la nivelul totalităţii spaţiului sovietic.
În ultimii ani ai Uniunii Sovietice, majoritatea populaţiei au fost ruşii (50.78%), urmaţi de ucraineni (15.45%) şi uzbeci (5.84%), iar în total pe teritoriul statului sovietic locuiau peste 200 grupuri etnice distincte. Imperiul multinaţional moştenit de bolşevici după revoluţia lor a fost creat de expansiunea ţaristă pe parcursul a patru secole. Unele grupuri de naţionalităţi au intrat în imperiu de bună voie, altele au fost aduse acolo cu forţa.
În contextul revoluţiei şi războiului civil, chiar dacă a anunţat ruptura definitivă cu Imperiul ţarist, guvernul bolşevic a început o campanie metodică de readucere a fostelor teritorii non-ruse sub controlul său: Turkestan – aprilie 1918; Ucraina şi Belarusi – ianuarie, februarie 1919; Azerbaidjanul şi Armenia – aprilie, decembrie 1920; Georgia – februarie, martie 1921.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după semnarea pactului Molotov-Ribbentrop la 23 august 1939, a făcut posibilă ocupaţia sovietică a Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Poloniei de Est.
Imperiul Acţiunii Afirmative
În contextul destrămării statului sovietic sau curând după asta, mai mulţi cercetători (Terry Martin în mod expres, dar până la el G. Simon, R. Suny, Y. Slezkine) au acreditat ideea că Uniunea Sovietică a fost primul dintre vechile state europene multietnice care, confruntat cu ascensiunea naţionalismului, a răspuns prin promovarea sistematică a conştiinţei naţionale a minorităţilor sale etnice şi a creat pentru ele multe din formele instituţionale caracteristice statului naţiune.
Politica sovietică a naţionalităţilor a fost definitiv formulată la Congresul XII al PCU (b) din aprilie 1923 şi la Conferinţa privind politica naţionalităţilor din iunie 1923. Aceste două rezoluţii, împreună cu luările de cuvânt ale lui Stalin în susţinerea lor, au devenit texte bolşevice standard pentru politica naţionalităţilor şi au fost valabile de-a lungul perioadei staliniste, dar şi după. Conform acestor prevederi, statul sovietic urma să susţină la maximum acele „forme” ale naţiunii care nu contraveneau statului unitar central. Aceasta însemna suportul pentru următoarele forme naţionale:
1. Teritoriile naţionale. Opus atât asimilării, cât şi autonomiei naţional-culturale extrateritoriale, acest principiu prevedea un sistem naţional-teritorial care se fragmenta până la naţionalitatea individuală a cetăţeanului.
2. Limbile naţionale şi elitele. Numite curând politici de indigenizare („Коренизация”) aceste două politici au devenit esenţa politicii sovietice a naţionalităţilor. În fiecare teritoriu naţional, limba naţionalităţii titulare devenea limba oficială, iar crearea şi promovarea elitelor naţionale în funcţiile de conducere ale partidului, guvernului, economiei, culturii şi educaţiei devenea o axiomă.
3. Cultura naţională. Promovarea sistematică a identităţii naţionale urma a fi realizată nu numai prin formarea teritoriilor naţionale conduse de elite naţionale, care foloseau propriile limbi naţionale, dar de asemenea şi prin promovarea culturii naţionale, a simbolurilor identităţii naţionale: folclorul naţional, muzeele, opera, teatrul, poeţi şi scriitori autohtoni, îmbrăcăminte, bucătărie etc. Rezultatul final de lungă durată urma a fi o „coabitare armonioasă” între identităţile naţionale distincte şi o cultură socialistă unională în formare, care în timp trebuia să estompeze culturile naţionale pre-existente.
4. Federalismul. La 30 decembrie 1922 era semnat Tratatul cu privire la formarea URSS, care consfinţea o nouă denumire a imperiului – „statul unional”, iar fostele teritorii naţionale deveneau „republici unionale”. Potrivit lui Gh. E. Cojocaru, liderii sovietici au inventat un nou tip de „contract social” pentru a valida legitimitatea istorică a regimului bolşevic. Conform constituţiilor sovietice URSS era un stat federal de tip parlamentar cu un sistem de alegeri democratic în organele supreme ale puterii de stat, în care „coabitau armonios” cele 15 republici unionale şi multe alte republici şi regiuni autonome.
Imperiul Acţiunii Afirmative este termenul considerat de T. Martin ideal pentru a distinge Uniunea Sovietică ca entitate naţională faţă de tipurile alternative: statul-naţiune, oraşul-stat, federaţie, confederaţie, imperiu. URSS s-a proclamat un stat antiimperial, iar Acţiunea Afirmativă era strategia menită de a preveni percepţia unei construcţii imperiale a statului sovietic.
Mituri şi realităţi ale Acţiunii Afirmative Sovietice
În realitate, promovarea politicii naţionale a fost ambiguă şi extrem de contradictorie, ea fiind un Ianus cu două faţete, care avea ca avers o politică „pozitivă”, constructivă, promovată în sensul valorilor acţiunii afirmative, iar ca revers avea o politică dură, distructivă, care reprezenta esenţa scopurilor bolşevice. Relaţiile dintre centru şi periferiile etnice au rămas în fond imperiale, adică inegale, şi bazate pe o relaţie de subordonare faţă de centrul rus. Deghizate şi justificate prin referirea la o ideologie supranaţională şi conducerea partidului comunist, politicile naţionale lăsau ruşilor un rol privilegiat, prin funcţiile-cheie de conducere, prin statutul limbii ruse, prin cea mai apropiată identificare cu sovietismul, proletarul şi „progresul”. Republicile non-ruse erau tratate ca obiecte ale politicii centrale şi nu ca subiecte de decizii politice independente, iar destinele lor naţionale erau profund alterate în consecinţă.
Atâta timp cât sistemul politic şi economic, întreţinut de resursele abundente şi de constrângere, a fost eficient, Uniunea Sovietică a fost o construcţie imperială relativ stabilă şi viabilă. Începând cu anii 1980 vechiul contract social între regim şi populaţie a încetat a mai avea valabilitate, deoarece totalitarismul nu mai putea în continuare să-i întreţină costurile politice şi economice. Odată cu erodarea puterii centrale, sistemul ingineriei de stat al stratificării sociale a început să se clatine. În asemenea circumstanţe, naţionalităţile instituţionalizate au câştigat în importanţă socială şi politică şi au devenit principala bază a mobilizării sociale şi acţiunii colective, ceea ce a cauzat în ultimă instanţă prăbuşirea imperiului. Despre modul în care s-au modelat aceste naţionalităţi vom insista cu precădere în numărul următor, atunci când vom realiza o particularizare exemplificată a politicilor sovietice.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
