Denumită în limbaj politic ca Pax Britannica, este o epocă în care nestingherită pe mare, Marea Britanie a jucat rolul poliţistului global, extinzându-şi imperiul cu peste 26 milioane km2 şi înglobând în sistemul său colonial circa 400 milioane de oameni. Această supremaţie globală a fost întărită de controlul formal exercitat asupra coloniilor sale, de poziţia dominantă asupra comerţului mondial, dar şi de supremaţia tehnologică, telegraful şi maşina de abur, inventate în a doua jumătate a secolului XIX, facilitând controlul şi apărarea imperiului. 

Dincolo de aceste categorii, modelarea identitară la nivel de etnie şi stat a fost un instrument destul de frecvent utilizat de britanici în practica de gestionare a imperiului lor imens, care nu a fost altceva decât o reproducere constantă a vechiului slogan roman divide et impera. Ar fi incorect să credem că aceste entităţi au fost „construite” şi „fabricate” din neant. Din contra, la fel ca şi în cazul sovietic, aceste încercări s-au bazat pe reţelele sociale şi culturale preexistente, adică pe o cultură existentă anterior dominaţiei imperiale la nivelul comunităţii etnice dominante care a avut o rezonanţă pentru majoritatea populaţiei. Cultivate asiduu din varii motivaţii pe parcursul perioadei coloniale, aceste proto-state şi proto-naţiuni au aşteptat momentul oportun pentru dezvoltarea acestui sâmbure de autenticitate, folosind deopotrivă cataclismele politice şi sociale generate de cele două conflagraţii mondiale, pătrunderea capitalismului şi energiile nebănuite ale naţionalismului. Erodând din interior pilonii constitutivi ai imperialismului colonial, aceste entităţi nu numai că au demontat dominaţia de altă dată a metropolei, dar au ştiut să se separe şi din acea dimensiune de integritate etnică sau religioasă la care se părea că era sortită istoric, exact la fel cum s-a întâmplat cu moldovenii şi românii după 1991. Două cazuri vom încerca să elucidăm atunci când vorbim de aceste comparaţii, cel dintre India şi Pakistan pe de o parte, şi cel dintre Irak şi Kuweit pe de altă parte.

Cazul India şi Pakistan

În ciuda unei istorii comune de mii de ani, bazată pe comunitate etnică, lingvistică şi culturală, India şi Pakistan până la ora actuală sunt dezbinate în privinţa faptului dacă sunt o naţiune sau două. Există trei mari explicaţii ale acestei stări de fapt, fiecare dintre ele integrând o sumă de alte multe explicaţii care fac cazul acestor două state, păstrând proporţiile desigur, asemănător multor altor cazuri în care unele naţiuni sunt fragmentate între două sau trei ţări. Prima cauză rezidă în evoluţia religioasă diferenţiată a pakistanezilor (în esenţa lor indieni), care în secolul VII au fost islamizaţi, iar odată cu aceasta au suferit o mutaţie profundă în modul de viaţă în comparaţie cu restul indienilor care sunt hinduşi. Pakistanul, ca nume şi ca stat naţional, a fost, evident, „inventat” – numele în anul 1933 de către Choudhary Rahmat Ali, un student de la Universitatea din Cambridge şi statul naţional de către partidul Jinnah. Dar ideea unui stat pakistanez nu ar fi avut nicio forţă colectivă şi niciun sens, dacă masa de musulmani din nordul Indiei nu ar fi ajuns deja la un sentiment puternic al etnicităţii comune, pe baza religiei comune, care îi diferenţia de ceilalţi indieni.

A doua explicaţie vine din felul cum această dihotomie atestată la nivel social, a fost mobilizată politic şi administrativ de către dominaţia colonială britanică. India era considerată „perla din coroana britanică” şi cea mai de preţ posesiune a imperiului la mijlocul secolului XIX, această dominaţie fiind cea mai importantă sursă a senzaţiei britanice de dominaţie imperială la acel moment. Preluată de coroana britanică de la Compania Est Indiană prin Actul de Guvernare a Indiei din 1858, această colonie a intrat sub control direct prin instaurarea unui Raj britanic, unde administra general-guvernatorul Indiei. Administraţia britanică asupra acestui masiv a fost uneori falimentară, ea conducând către sfârşitul secolului XIX la o foamete extinsă, în timpul căreia au murit peste 15 milioane de oameni.

Către începutul Primului Război Mondial însă, eficienţa mecanismului de administrare britanic a dat roade, lucru realizat, aşa cum se întâmpla şi în alte părţi, prin cooptarea extinsă a elitelor locale în actul de guvernare, ceea ce a făcut ca la un moment dat controlul imperial asupra Indiei să fie asigurat de doar circa patru mii de britanici. În general, autorităţile britanice vorbeau despre indieni în termenii de „popor al Indiei şi evitau să vorbească despre naţiunea indiană”. Abbott Lawrence Lowell scria în 1918 că poporul din India nu este o naţiune, ci un conglomerat de diferite rase şi religii, care a permis britanicilor să cucerească şi să guverneze ţara. Acest fapt era considerat argumentul central al dominaţiei britanice asupra acestei ţări – dacă indienii nu sunt o naţiune, ei nu sunt capabili să se auto-guverneze naţional. Pentru a întreţine această senzaţie de distinctivitate în interiorul subcontinentului indian, britanicii au manipulat existenţa acestei discrepanţe la nivel religios şi existenţial între indieni şi pakistanezi, manipulare realizată atât prin felul cum au împărţit administrativ această regiune, cât şi prin promovarea constantă a unei elite politice şi intelectuale pakistaneze, care a început să dezvolte în timp această diferenţiere.

Pedalată cu insistenţă încă de la începutul secolului XX această distinctivitate s-a materializat în „teoria celor două naţiuni”, întreţinută prin varii modalităţi de strategia britanică „dezbină şi stăpâneşte”. Conform acestei ideologii, care a devenit sloganul Mişcării Pakistaneze condusă de părintele fondator al Pakistanului Muhammad Ali Jinnah, identitatea primară a musulmanilor din India este religia lor şi nu limba sau etnicitatea, prin urmare, hinduşii şi musulmanii sunt două naţionalităţi distincte, în ciuda comunităţii etnice şi istorice. „Teoria celor două naţiuni” a constituit principiul fondator al împărţirii Indiei în anul 1947, atunci când autorităţile britanice au dispus încetarea dominaţiei coloniale asupra acestui subcontinent, dar în esenţă, decizia de separare a indienilor în două state diferite a aparţinut britanicilor, care prin Actul Parlamentului Regatului Unit au împărţit India Britanică în două dominioane independente: India şi Pakistan.

Independenţa celor două state indiene formează cel de-al treilea ghem de explicaţii ce accentuează dihotomia, India insistând asupra principiului „naţiunii indiene unitare”, în care hinduşii şi musulmanii sunt două comunităţi complimentare, iar Pakistanul insistând asupra conceptului „două naţiuni, două state”. Întreţinute de rivalităţile externe specifice perioadei Războiului Rece (SUA-Pakistan versus URSS-India) şi de lupta pentru supremaţie dintre ele în Asia de Sud, această confruntare identitară a condus la un şir de războaie între aceste două state, care au culminat în 1998 cu un şir de experimente nucleare din ambele părţi, care au dus lumea în pragul unei catastrofe.

Cazul Irak şi Kuweit

Irakul descinde din Mesopotamia de altă dată, o regiune dintre Tigru şi Eufrat care a fost leagănul mai multor civilizaţii succesive încă din mileniul VI înainte de Hristos. Parte a mai multor imperii de-a lungul timpului, Irakul a fost până la Primul Război Mondial sub dominaţia Imperiului Otoman, pentru ca în rezultatul campaniei din Mesopotamia (1914-1918) acesta să fie invadat de trupele britanice, care în 1917 au capturat Bagdadul. Frontierele moderne ale Irakului au fost demarcate la 11 noiembrie 1920 când regiunea a intrat în componenţa Mandatului Britanic al Mesopotamiei, care reprezenta aparent Liga Naţiunilor. Implementarea mandatului a întâlnit multiple dificultăţi, amplificate de revolta naţională irakiană din 1920, după care s-a decis crearea Regatului din Irak, devenit stat independent în anul 1932.

Kuweitul a fost din cele mai vechi timpuri parte integrantă a Irakului, acest lucru fiind şi actualmente susţinut de irakieni, care consideră „Kuweitul parte naturală a Irakului, ruptă în rezultatul imperialismului britanic”. Influenţa asupra Kuweitului era crucială pentru britanici în Golful Persic din considerentul comerţului şi interesului strategic pentru India, influenţă amplificată ulterior de existenţa unor resurse importante de petrol descoperite în regiune. Din acest raţionament, Marea Britanie a reuşit stabilirea unei relaţii de protectorat asupra Kuweitului încă în 1899, dar prima încercare de delimitare frontalieră şi politică s-a produs la 29 iulie 1913, când în urma Convenţiei Anglo-Britanice era definit statutul Kuweitului. Conform acordului, Kuweitul obţinea independenţă formală în cadrul unor frontiere definite, care în mare parte corespund frontierelor sale actuale, dar de facto acesta devenea protectorat al Imperiului Britanic. În mod definitiv, frontiera dintre Irak şi Kuweit a fost trasată în urma Protocolului Uqair din 1922, prin această decizie accesul Irakului la Golful Persic fiind redus la 58 de kilometri de ţărm mlăştinos, care făcea imposibilă pentru el dezvoltarea unei puteri navale.

Chiar dacă a fost împotriva acestui plan, regele irakian Faisal I a fost constrâns să accepte această delimitare în august 1923, iar frontiera va fi re-recunoscută de Irak în anul 1932, ca una din condiţiile obţinerii independenţei. Deşi a acceptat în timp această realitate, visul irakienilor de a realipi această regiune, considerată „a cincea provincie istorică a Irakului”, nu s-a diminuat în timp. Atunci când Kuweitul a devenit stat independent în 1961, Irakul a pretins realipirea sa, mobilizându-şi armata pentru o invazie, ceea ce a determinat emirul Kuweitului să ceară asistenţă de la Arabia Saudită şi Marea Britanie. Dorinţa de readucere a căpătat consistenţă pe măsură ce au crescut ambiţiile regionale ale Irakului odată cu venirea la putere a lui Sadam Hussein, care în anul 1990 a invadat Kuweitul nu numai din raţionamentul pragmatic de a prelua controlul asupra resurselor extinse de petrol, ci şi din dorinţa de a repara o „injustiţie istorică cauzată de imperialismul britanic”.

La fel ca şi în cazul Pakistanului faţă de India, britanicii au cultivat în Kuweit un simţ al distinctivităţii faţă de Irak, care a determinat în timp aderenţă la elita politică, economică şi intelectuală, întreţinută de interesele centrului imperial şi motivată de oportunismul existenţei ca entitate independentă, ceea ce în ultimă instanţă a cauzat o ruptură identitară greu, dacă nu imposibil, de remediat la ora actuală.