Şi asta nu pentru că rivalităţile etnice, religioase sau tribale din această parte a lumii ar fi mai puţin acerbe, violente sau lipsite de sens decât rivalităţile balcanice de la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, da poate chiar şi cele de la sfârşitul acestuia. Mai curând, decepţia comunităţii internaţionale este determinată de faptul că această enormitate teritorială, ce cuprinde 11% din populaţia lumii (puţin peste 600 milioane oameni), produce doar 5% din economia lumii, iar din cele 54 de state, 34 aparţin grupului de ţări subdezvoltate. În plus, Africa este continentul cu cei mai mulţi refugiaţi (50% din numărul mondial al refugiaţilor, aproximativ șapte milioane de oameni), cu cel mai mare procentaj bolnavi de SIDA, cu un număr impresionant de înfometaţi (la sfârşitul anilor 1980 1/3 din africani trăiau din ajutoare externe). Dar dincolo de aceste cifre, cel mai şocant era faptul că Africa a ajuns să fie catalogată „sursă sporită de pericol” în relaţiile internaţionale, datorită intensităţii războaielor interne şi conflictelor interstatale, a căror cauze principale era problema minorităţilor, tendinţele separatiste, intoleranţa religioasă, resentimentele istorice sau neîncrederea reciprocă. În perioada postcolonială au fost numărate nu mai puţin de 35 de conflicte armate în care au murit circa 10 milioane de oameni, mai cunoscute fiind cele din Angola, Etiopia, Liberia, Mozambic, Somali, Ciad, Sudan, Uganda Burundi sau Rwanda.
Consecinţe ale colonialismului şi imperialismului
Atunci când gândim acest „Afropesimism” în mod pragmatic, nu trebuie să aruncăm pietre exclusiv în capul africanilor pentru această lipsă de viziune în dezvoltarea lor. Din contra, cea mai mare parte a responsabilităţii în determinarea acestei situaţii o au puterile coloniale europene, care de-a lungul timpului au pătruns succesiv pe pământul african. Africa este o dovadă în plus că nu numai britanicii sau ruşii pot rupe identităţi şi construi în timp din ele ceva diferenţiat. Acest lucru a fost realizat şi de alţi imperialişti, inclusiv francezi, italieni, germani sau belgieni, care s-au confruntat succesiv pentru controlul asupra acestui continent. Apogeul acestei confruntări dintre puterile colonizatoare europene este considerată epoca „Luptei pentru Africa” (cunoscută ca „Împărţirea Africii” sau „Cursa pentru Africa”), când atestăm invazia, ocuparea, colonizarea şi anexarea teritoriului african de către puterile europene pe parcursul „Noului imperialism” (1870-1914). Belgia şi Franţa au împărţit Congo în anii 1880, care în timp a ajuns să se dezvolte ca două state separate, Franţa ocupă Tunisia în 1881, apoi Guineea în 1884, iar Marea Britanie a ocupat Egiptul, care exercita protecţie asupra Sudanului, părţi ale Etiopiei şi Somalia. În 1870 şi 1872 Italia a preluat controlul asupra primelor părţi din Eritreea, în timp ce Germania a declarat în 1884 posesiuni proprii Togo, Camerunul şi Africa de Sud-Vest. În anul 1895 este creată Africa Vest-Franceză, iar în 1910 Africa Ecuatorială Franceză. La rândul său, Italia a continuat căutarea „locului sub soare”, obţinând prin primul război italo-etiopian controlul asupra Somaliei Italiene în 1889-90 şi întreaga Eritreea în 1899.
Trasarea arbitrară a frontierelor, determinată de raţionamente economice şi de profit sau de necesitatea ajungerii la un compromis pentru a evita confruntarea directă dintre marile puteri, a făcut ca peisajul multietnic, multilingvistic şi multitribal al Africii să arate monstruos, lăsând o moştenire identitară greu de gestionat statelor africane în epoca decolonizării, când acestea vor încerca să se rupă de dominaţia imperială. De multe ori această supremaţie era justificată de conceptul larg răspândit al „poverii omului alb”, care însemna o „obligaţie” de a „civiliza” popoarele înapoiate ale Africii, dar de obicei acest discurs imperial îl regăsim şi în alte circumstanţe (inclusiv în Basarabia odată cu venirea sovieticilor), el ascunzând în spate raţionamente pragmatice de exploatare imperială.
Parada decolonizării africane
Efectul combinat al celor două războaie, care au adus în prim-plan importanţa coloniilor pentru puterile imperiale angajate în conflict, a făcut ca pilonii colonialismului mondial să se erodeze. Acest fapt a fost determinat atât de înfrângerea unor anumite puteri coloniale (Germania, Italia sau Japonia), cât şi de slăbirea Marii Britanii şi Franţei, metropole de altădată, secătuite de efortul de război pentru a mai întreţine un efort colonial global. Aceasta a făcut ca, începând cu anii 1960, un şir de state africane să obţină independenţă în urma unor războaie purtate contra fostelor puteri imperiale, fie în urma unor înţelegeri cu acestea, care exercitau un gen de protectorat asupra noilor state. Parada decolonizării a fost întreţinută şi din interiorul statelor africane, care începând cu anii 1930 cunosc o formă specifică de renaştere naţională, care a fost generată de un nou tip de elită politică, intelectuală şi economică, apărută fie în urma influenţelor intelectuale şi educaţionale occidentale, fie de pătrunderea capitalismului în aceste foste colonii, care a permis apariţia unei clase capitaliste autohtone.
Acest proces a fost amplificat de înţelegerile internaţionale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în mod special Carta Atlanticului, care avea o prevedere specială legată de autonomia coloniilor imperiale, dar de asemenea de lupta anticolonială care o duceau cele două puteri socialiste – URSS şi China – fapt, ce a determinat o angajare a continentului african în rivalitatea dintre cele două supraputeri mondiale pe parcursul Războiului Rece. Fiecare dintre ele, atât Statele Unite, cât şi Uniunea Sovietică, au urmat discursul anticolonial în beneficiul său, promovând cauza propriului model de dezvoltare social-economic şi politic printre noile state apărute.
În anii 1960-1970, peste şaizeci de state africane au cunoscut independenţa şi au fost angrenate într-un proces de construcţie şi reconstrucţie naţional-statală, pornind de la realităţile lăsate moştenire de fostele puteri imperiale. Acest context postimperial, de multe ori cunoscut drept sindrom „postimperial”, este în mare parte valabil pentru toate fostele teritorii care au ieşit din imperii, ele având fundamente fragile ale statului, instituţii ineficiente, lipsă de experienţă statală, frontiere discutabile şi interpretabile, multiple minorităţi etnice şi religioase, unele cu evidente înclinaţii spre secesionism, dar mai ales expuse influenţei din partea fostelor centre imperiale, care sub diferite forme au căutat să revină în teritoriile pe care le controlau altădată.
În dorinţa de a prezenta un caz clasic al construcţiei identitare diferenţiate pe continentul african am ales Etiopia şi Eritreea, care din multe puncte de vedere sunt un caz african similar României şi Basarabiei, doar că rolul colonizator l-au jucat alţii.
Cazul Etiopia şi Eritreea
Etiopia este una din cele mai vechi comunități ale vieţii umane recunoscute de cercetători, cu o tradiţie de statalitate din mileniul II înaintea lui Hristos, iar în secolul III al erei noastre Regatul Asum, aflat pe teritoriul actual al statului african, era unul din marile puteri mondiale alături de Roma, Persia, China şi India. Pe parcursul „bătăliei pentru Africa” din secolului XIX, Etiopia a fost unicul stat, alături de Liberia, care şi-a apărat suveranitatea ca stat independent, dar în cele din urmă va fi ocupat militar de Italia în anul 1936. Ţară cu o populaţie de circa 90 milioane de oameni (ţară cu a doua populaţie din Africa), Etiopia este un conglomerat multinaţional, în care coabitează circa 80 de grupuri etnice. De-a lungul istoriei sale, Eritreea, considerată partea de nord a Etiopiei, a fost o parte integrantă a oricărui format statal etiopian şi apartenenţa sa la acest format era, în general, universal acceptată de europeni.
Din 1882 până în 1941, Eritreea a fost anexată de Regatul Italiei, care profitând de instabilitatea generată în nordul Etiopiei de moartea împăratului, a ocupat definitiv regiunea în 1889, fondând noua colonie cunoscută drept „Eritreea” (forma italiană a denumirii greceşti, care însemna „pământul roşu”). În aceşti şaizeci de ani, colonia a fost populată şi dezvoltată, în mod special în regiunea Asmara, de grupuri de italieni, care au început să se mute aici la începutul secolul XX. Dacă în timpul Primului Război Mondial aici existau în jur de patru mii de italieni, atunci către începutul celui de-al Doilea Război Mondial în Eritreea existau deja peste 100 mii de italieni.
După 1890, guvernul italian a început modelarea noii sale colonii, denumită Colonia Primogenita, adică prima şi cea preferată, în comparaţie cu noile colonii cum erau Somalia sau Libia. Eritreea cunoaşte în această perioadă o expansiune a Catolicismului, ceea ce a făcut către 1940 aproximativ 1/3 din populaţie să se declare catolică. În acelaşi timp, au fost îmbunătăţite sectorul medical şi cel agricol, iar italienii au promovat o „acţiune afirmativă”, angajând mulţi eritreeni în serviciul public, în poliţie şi departamentele de munci publice. Într-o regiune marcată de o diversitate culturală, lingvistică şi religioasă, o succesiune de guvernări italiene au menţinut un nivel sporit de unitate şi ordine publică, iar acest fapt a generat în timp ceea ce B. Anderson numea o „comunitate imaginată” a eritreenilor, care au dezvoltat un simţ distinct al identităţii.
Sfârşitul dominaţiei italiene în 1947 şi preluarea controlului de către guvernul etiopian a adus Eritreea într-un stat etiopian federal, într-un gest considerat repararea unei „injustiţii istorice”. Coabitarea celor două entităţi înrudite istoric a fost însă extrem de complicată, ceea ce a generat în 1958 apariţia Mişcării de Eliberare eritreeană, care a condus la un război de independenţă finalizat în 1993 cu un referendum, la care 99.83% din populaţia Eritreei s-au proclamat în favoarea independenţei.
Acest caz, la fel ca şi multe alte din contextul african, demonstrează odată în plus efectul diferenţiat al politicilor imperiale în regiuni cu identităţi naţionale confuze şi aderenţa populaţiei locale la anumite practici imperiale, care cultivă în timp distinctivitatea.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
