Istorie

Povestea lui Gherman Pântea, singurul primar român al Odesei. S-a întâlnit cu Lenin pentru a obține România Mare, un mareșal al lui Stalin i-a salvat viața, comuniștii l-au închis

A fost, poate, cel mai tainic și greu de înțeles lider basarabean. S-a născut în 1894, în comuna Zăicani, județul Bălți, într-o familie de țărani mijlocași cu mai mulți copii. Fiu al avocatului Vasile și al Ioanei. După urmarea ciclului primar din satul natal, devine premiant al Școlii Normale din Cetatea Albă, pe care o absolvă în 1915. Pentru o perioadă a fost dascăl în învățământ. Caracterul său aparte i-a configurat biografia între mit și realitate, astfel încât latura sa mistică a venit firesc, de la sine, contribuind la creionarea unui profil contradictoriu. Curajos, deschis, neconvențional. Lipsa unei conduite comune înscrise în tradiționalism a lăsat urme inconfundabile. Fisuri ce aveau să-i traseze firul vieții într-o serie de povestiri captivante, de multe ori incredibile. Fire tranșantă, Gherman Pântea își expunea existența în fața primejdiei fără ezitare. Acolo unde riscul era un prag de netrecut pentru mulți în aflarea valorilor și utilului, el își așeza pe frunte laurii învingătorului.

Martor ocular al istoriei moderne

Documentele și memoriile lui Pântea, deși uneori subiective, rămân mărturii deosebit de prețioase ca surse de informare asupra epocii în care a trăit. Una care n-a fost deloc lipsită de zbuciumări pentru cel care a deținut de trei ori funcția de primar al Chișinăului, în anii ’20-’30, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, edil al Odesei.

Actele predate Academiei Române cuprindeau două capitole extrem de importante: “Rolul organizațiilor militare moldovenești în actul Unirii Basarabiei” (1932), cu o prefață semnată de către savantul Nicolae Iorga. Celălalt purta titlul: “Două decenii de la autonomia Basarabiei”, (1937). Gherman Pântea, în neclintitul său crez, scria:

„La 15 mai 1964 am împlinit 70 de ani. Sunt un om bătrân, dar aceasta nu mă împiedică, ca atunci când rușii formează Republica S.S. Moldovenească, pe pământul românesc dintre Prut și Nistru, și păstrează statuia lui Ștefan cel Mare, ridicată de moldovenii din Basarabia în 1928, în grădina publică din Chișinău, să-mi amintesc cum și-au însușit pe nedrept o mare parte din teritoriul României.

Mai cu seamă, când însuși Marx, părintele comunismului, declara că prin tratatul din 28 mai 1812, de La București, turcii au cedat Basarabia, ca parte din Moldova rușilor, fără să aibă acest drept. Aceasta mă obligă să contribui la clarificarea unor momente istorice după 1917, evenimente la care am fost actor principal, fie martor ocular”.

Întâlnirea cu Lenin

Potrivit memoriilor sale, în calitatea de președinte al Comitetului Central Orășenesc din Chișinău, Gherman s-a alăturat unei delegații a Marelui Cartier General pentru o întrevedere cu Lenin. Acesta locuia, încă din 1917, de la venirea sa din Elveția, la palatul fostei balerine Kreșinskaia. Nu l-au găsit. A doua zi au fost luați cu o mașină ce i-a dus la o casă particulară, unde liderul bolșevic i-a primit foarte prietenos. I s-a cerut părerea despre soarta celor trei milioane de moldoveni din Basarabia. Răspunsul a venit prompt și categoric:

„Partidul comunist susține cu tărie autodeterminarea tuturor națiunilor din fostul imperiu țarist. Aceste popoare au dreptul, după părerea noastră, la autonomie și independență, mergând chiar la despărțirea de statul nostru, dacă interesele lor naționale cer acest lucru”.

Vorbe fără acoperire, fapt dovedit de succesorul său, Stalin.

În prima ședință a Consiliului de Miniștri, din 24 august 1944, generalul Potopeanu a cerut arestarea lui Pântea, invocând posibilitatea ca acesta să părăsească în mod clandestin țara, pentru “a scăpa de răspunderea administrării Odesei”.

Ofițerul era unul dintre cei dispuși a sări dintr-o barcă în alta, respectiv de sub guvernarea Antonescu în cea condusă de Sănătescu. Era și un vechi inamic al basarabeanului din pricina unei mașini pe care a vrut să o vândă primăriei Chișinău pe o sumă supraevaluată căreia i s-a împotrivit edilul de atunci.

La începutul lui septembrie 1944, sovieticii intră cu armatele în București, iar printre primele lucruri pretinse oficialităților române este o listă cu persoanele ce trebuiau trase la răspundere pentru administrarea Trasnistriei. Gherman Pântea nu figura nicăieri datorită poziției lui moderate în conducerea Odesei.

Totuși, românii voiau să-l înfunde în pușcărie, deși sovieticii refuzau acest lucru. În timpul prigoanei dezlănțuite, s-a refugiat la Craiova, apoi s-a ascuns la mai multe adrese din Sibiu, folosind acte false de identitate. Pentru moment. Alte repercusiuni aveau să urmeze.

Apărat de către un sovietic cu grad înalt

Bunăvoința rușilor față de român provenea din ajutorul decisiv al lui, pe când era primar al Odesei. Mai precis, a intervenit pe lângă marele chirurg al vremii, Pavel Ceasolnikov, rector al universității, pentru a o opera, în vara lui 1942, pe Elena Rudenko grav bolnavă, nimeni alta decât fosta colegă de liceu a soției mareșalului Tolbuhin. Actul medical a fost de succes.

Înaltul ofițer sovietic avea să devină președintele Comisiei Aliate de Control din România. Astfel, în vara lui 1945 vine la București pentru a-l decora pe regele Mihai cu Ordinul „Pobeda” (Victoria). L-a invitat și pe Pântea în vederea unor mulțumiri ca urmare a gestului său în cazul Rudenko. Românul nu a putut veni, aflându-se în ilegalitate, urmărit de autoritățile române.

În perioada stalinistă a noului regimului comunist, Gherman Pântea a fost arestat în mai multe rânduri, fiind achitat de instanțe de tot atâtea ori. Nimeni nu a reușit să demonstreze că a fost criminal de război. Și-a reluat viața normală. A venit în Capitală și a locuit pe strada Argentina, la numărul 9. S-a prezentat în fața ministrului Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu spre a-i mulțumi. Acesta, de fapt, singurul intelectual dintre comuniști, i-a răspuns sec:

„Nu am nici un merit în clasarea dosarului d-tale, el s-a clasat în urma intervenției Comisiei Aliate de Control”.

De la arestare, la pensie de merit

Totuși, Pântea avea să fie arestat în decembrie 1949 de către noua “miliție populară” și dus în fața temutului general Nicolschi sub învinuirea de “crimă contra clasei muncitoare”. Securitatea se dovedea mai zeloasă decât profesoara ei, NKVD. A fost întemnițat mai mulți ani, sub un regim deosebit de sever, la Aiud, Craiova, Poarta Albă. După eliberarea din închisori, ca urmare a decretului din aprilie 1964, fruntașii basarabeni din România și-au pus mari speranțe într-o politică de independență reală a regimului de la București față de Moscova.

În acest context, Gherman Pântea a început o colaborare cu Institutul de Istorie al Academiei. Drept urmare, Consiliul de Stat i-a acordat o pensie de merit de 1500 de lei lunar, de la 1 mai 1965, pentru “merite deosebite față de clasa muncitoare în anii 1919-1926”.

În ultimii săi ani de viață, Gherman Pântea nu a ezitat să folosească diverse ocazii pentru a-și afirma crezul nestins privind Basarabia. A murit la 1 februarie 1968, la vârsta de 78 de ani. La ceremonia de înmormântare din cimitirul Bellu au participat peste 400 de persoane, în majoritate basarabeni. Discursurile rostite atunci au fost adunate de către Elefterie Smicliu într-o broșură cu titlul: “La catafalcul lui Gherman Pântea, 4 februarie 1968”.

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Facebook!


1 comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.