Omul a venit să ne spună povestea impresionantă a vieţii sale. Este trist – nu prea a cunoscut sprijin din partea celor două surori ale sale rămase în viaţă, iar cei doi copii, preocupaţi de propriile griji, nu prea s-au interesat de destinul tatălui lor. Din fericire, a trăit şi mulţi ani frumoşi. Uimitor este că această parte a vieţii sale nu şi-a petrecut-o pe pământ, lângă semenii săi, ci acolo unde nu v-aţi gândit vreodată – în aer, printre cocostârci, ciori şi raţe sălbatice, acolo unde problemele cotidiene se prefac în punctişoare efemere, iar legea o fac norii albi şi razele soarelui.

„Ruşii l-au arestat pe tata şi ne-au luat casa”

Până atunci însă, Nicolae Stratulat a fost nevoit să cunoască teroarea stalinistă, care s-a abătut şi asupra familiei lui. Mi-a spus că nu mai are mult de trăit, de aceea a venit la TIMPUL să ne relateze despre „filmul” în care a avut nenorocul să joace, „ca să afle şi copiii mei cine a fost tatăl lor”. „M-am născut la Chişinău, la 5 mai 1933, într-o familie de muncitori români. În 1940, când mă pregăteam să plec la şcoală, au venit ruşii şi l-au arestat pe tata, care lucra pe tramvai. Împreună cu mama şi cele două surori ne-am urcat în căruţă şi ne-am pornit să-l căutăm. Acolo un poliţai a întrebat-o pe mama: „Şto hoceşi, ţîganka?”… Apoi un nacialnik i-a ordonat să-şi ia familia şi să părăsească în 24 de ore casa, în caz contrar, o să-l aresteze deja pentru mai mult timp. Am încărcat în căruţă tot ce ne-a trebuit, am luat vaca şi câinele cu noi. Înainte de plecare, tata a bătut nişte scânduri la ferestre şi la uşă. Şi-a şters lacrimile şi ne-am pornit. Am umblat toată Moldova aşa, nimeni nu ne primea pentru că eram mulţi copii. Dormeam pe unde ne apuca noaptea. Tata făcea focul, iar mama – mămăligă. Ne-am oprit într-o localitate – la Ghidighici. Un moşneag ne-a dat un sarai. Tata s-a apucat să facă un cotlon şi plângea. L-am întrebat de ce plânge, el a clătinat din cap şi nu a spus nimic… Asta a fost până la începutul războiului, până la 1941, când era sovetskaia vlast’…”.

Exilat în Başkiria pentru o şotie

Nicolae Stratulat a făcut două clase la români, în 1941-1943. Doar atât. „Un an mai târziu, ruşii l-au luat pe tata şi nu l-am mai văzut, iar în ’49, împreună cu doi prieteni, am fost judecaţi şi condamnaţi la şase ani de închisoare pentru că am fi furat nişte bani”. Astăzi, Nicolae Stratulat vrea ca toată lumea să ştie că el a fost condamnat pe nedrept. „Infracţiunea” a constituit-o faptul că, înainte de a merge la şcoală, un rus care stătea în casa familiei Stratulat i-a sugerat lui şi prietenului său să se strecoare pe aerodromul din Chişinău şi să spargă roţile avioanelor nemţeşti. Iar propunerea soldatului li s-a părut tentantă copiilor… Regimul stalinist i-a dus pe băieţi în Başkiria, acolo unde erau hrăniţi cu 600 de grame de pâine şi puşi la munci silnice în fiecare zi. „De-aţi şti cât pământ am aruncat în Başkiria! Nimeni nu mi-a dat nicio explicaţie pentru ce am fost pedepsiţi şi pentru ce am fost nevoit să-mi pierd copilăria în aşa mod”. Din fericire pentru Nicolae Stratulat, calvarul nu a durat atât cât prevedea fişa sa de condamnare. Peste trei ani, dictatorul Stalin a murit, iar sute de moldoveni, desigur dintre cei care au supravieţuit, au revenit acasă.

Nicolae Stratulat (dreapta). Anul 1981, oraşul Orel, Rusia.

După armată şi o „aventură militară” prin Ungaria, unde şi-a fracturat mâna, dar şi după patru ani de curse lungi între Moldova şi Rusia, unde ducea fructe şi vin, a început şi partea frumoasă a vieţii sale. Care semăna mai mult cu o răsplată pentru ceea ce trăise până atunci.

De la Vadul lui Vodă până deasupra Mării Azov şi înapoi

„Eu iubeam foarte mult avioanele, iar în anii ’60 am aflat că pe actualul bulevard Moscova este un aerodrom. Am mers acolo să-mi încerc norocul şi am dat peste şeful aerodromului, Andrei Grosu. „Tovarăşe, trebuie să ai obrazovanie (studii – n.n.) şi opt clase”, mi-a spus, dar mi-a dat o şansă: „Să încercăm, să vedem cum te vei descurca”… De atunci, 25 de ani i-a petrecut mai mult în aer decât pe pământ. „Am început să zbor cu planorul – un aparat asemănător cu avionul, dar fără motor şi benzină. Acest sport a devenit pentru mine un mod de viaţă, trebuie să-l iubeşti ca să-l poţi trăi”. Cel mai mult, Nicolae Stratulat s-a ţinut în aer şase ore şi 19 minute, pe o distanţă de 600 de kilometri – un adevărat record. Iar traseul a fost următorul: şi-a luat zborul de la Vadul lui Vodă şi a trecut deasupra oraşelor ucrainene Pervomaisk, Kahovka, Voznesensk, Melitopol, până la Berdeansk, în apropierea Mării Azov, unde tuna, ploua şi a fost nevoit să se întoarcă acasă. Aici însă, surpriză! În loc să fie lăudat pentru că a parcurs o asemenea distanţă, s-a ciocnit de o reticenţă agresivă din partea conducătorilor aeroclubului de la Vadul lui Vodă. „Recordul mondial îi aparţine unui american care a zburat cu planorul pe o distanţă de 1300 km. Atunci m-am convins cât de mult suntem umiliţi. Să fi fost rus, primeam o serie de medalii şi ovaţii, dar dacă-s moldovean – la pământ. Toţi se uitau rău la mine, pentru că eu am parcurs o asemenea distanţă, şi nu ei… Uite-aşa toată viaţa – fie în vreme de război, fie în vreme de pace – am fost desconsideraţi”.

Barurile au înlocuit cerul

Înainte de a părăsi redacţia noastră, Nicolae Stratulat a ţinut să-şi manifeste regretul faţă de tinerii din ziua de azi care se tem de înălţimi, în schimb „populează” seară de seară barurile şi restaurantele din subsolurile urbane…

Nicolae Stratulat este unul dintre fondatorii şcolii de planorism din Moldova. A obţinut numeroase premii la competiţiile aviatice republicane, fiind neîntrecut de nimeni la proba zbor de viteză. Multe dintre performanţe, care constituiau adevărate recorduri, nu au fost înregistrate din diferite cauze. Numele maestrului în sport Nicolae Stratulat îl găsim şi în „Enciclopedia Sovietică Moldovenească” (vol. V, 1975) la capitolul planorism: „În RSSM planorismul a început să fie cultivat din 1950. Performanţe remarcabile au obţinut maeştrii în sport ai URSS V. Hâncu, N. Stratulat, V. Ursu, A. Cupoveţ, V. Tobultoc, L. Cliuev”.