Am urmărit aceste evenimente contribuind la deschiderea europenilor către continentul lor şi la crearea unui proiect al spaţiului public european, aminteşte José Ignacio Torreblanca.
În fiecare zi, în timpul ultimilor patru ani şi jumătate, Presseurop ne-a ajutat să înţelegem ce i se întâmpla Europei. A fost o contribuţie fundamentală. Prinşi în vârtejul zilnic al crizei, şi încercând să nu ne împiedicăm de multiplele obstacole care încă rămân în drum, uităm să privim înapoi şi să reflectăm la ce s-a întâmplat în aceşti ultimi cinci ani.
Dacă am face acest lucru, ne-am aminti că în 2008-2009 cuvântul “criză” nu ne speria. Uniunea Europeană, o ştiam, se construise din cauza crizelor. Crizele scutură bazele a ceea ce a fost stabilit, demonstrează că acest statu-quo nu este viabil, fac vizibilă necesitatea de a schimba politicile şi arată cât de obsolete sunt instituţiile. În acelaşi mod, creează spaţiile unde apar viziuni ale viitorului şi liderii care le-ar gestiona.
Criza nu doar ne-ar uni, credem mulţi, ci ne-ar permite să integrăm Uniunea mult mai bine. De ce avem senzaţia că de data aceasta nu s-a întâmplat chiar aşa? Că nu a funcţionat cum trebuia?
Elementul cel mai important este lipsa de flexibilitate a Uniunii la momentul absorbirii şocului generat de criza financiară. UE este, înainte de orice, o “uniune de reguli”. Dar cum s-a demonstrat, aceste reguli, mai ales în ceea ce priveşte gestionarea euro, erau inexistente, incomplete sau complet greşite, interzicând statelor membre sau instituţiilor lor să adopte acele măsuri (precum recapitalizarea directă a băncilor sau cumpărarea de datorie) care ar fi permis UE să depăşească această criză.
Statele Unite, care după cum ştim, se găsesc la originea crizei financiare, au adoptat încă din octombrie 2008 programul TARP (Troubled Asset Relief Program, program de salvare a activelor în risc) destinat recapitalizării băncilor, căruia i-a urmat, cu preşedintele Obama, un program de stimulare masivă a economiei. În ambele cazuri, diferenţele partizane şi ideologice au fost lăsate la o parte în favoarea eficienţei măsurilor anticriză. Lucrurile nu ar putea fi mai diferite de această parte a Atlanticului.
La şase ani de la căderea Lehman Brothers, europenii încă mai discută despre propriul program TARP (uniunea bancară), şi o fac cu nişte termene şi mecanisme atât de complexe şi prelungite, că până la urmă ne îndoim de utilitatea lor reală pentru a depăşi această criză. Între timp, măsurile de stimulare au fost ridicole sau insuficiente. Rezultatele sunt vizibile pentru toată lumea: SUA iese din criză iar Europa continuă blocată.
Prin urmare, UE, care dedicase aproape o decadă pentru a realiza Tratatul de la Lisabona, şi-a dat seama că nimic din ceea ce exista în acest Tratat nu servea pentru a face faţă unei crize care, în anumite ocazii, a dobândit un caracter existenţial. A reforma regulile jocului euro pentru a le adapta la noile realităţi a fost o sarcină exasperant de lentă, mai ales într-un context de fragmentare politică şi instituţională şi de lipsă de lideri.
În această criză, UE a inovat din punct de vedere instituţional şi politic, dar de asemenea a improvizat periculos. În ocazii cheie, precum prima salvare a Greciei sau intervenţia în Cipru, impresia este că UE lansa o monedă în aer, închizând ochii.
Până la urmă, UE a luat, mereu pe marginea prăpastiei, deciziile necesare pentru salvarea euro, şi punerea bazelor pentru un viitor stabil. Ieşim din criză, da, dar o facem lent şi divizaţi pentru că, atunci când o structură este flexibilă, absoarbe loviturile, dar când este rigidă se sparge sau îi apar fisuri. Breșa cea mai evidentă şi mai urgentă este cea care separă elitele de cetăţeni.
Dar nu este singura, dat fiind că această criză a separat de asemenea Nordul de Sud, sau centrul de periferie, într-un mod foarte ameninţător pentru viitorul UE. Și de asemenea promovează diviziuni dificil de rezolvat între statele zonei euro şi celelalte. Acestor fracturi şi tensiuni centrifuge Europa trebuie să le găsească o soluţie, şi ele sunt cele de care depinde adevărata ei supravieţuire. Dacă nu o face, euro va fi salvat dar proiectul european va avea serios de suferit.
Următoarele alegeri europene pun deja în relief paradoxul care arată că, tocmai cu cât se necesită mai multă legitimitate politică pentru a completa uniunea economică şi monetară, cu atât mai mult se detaşează cetăţenii de proiect şi există mai multă neîncredere faţă de UE. Dacă Uniunea este capabilă să reconcilieze democraţia şi eficienţa, va avea un viitor strălucit. Dar această breşă nu se va închide “comunicând mai bine” ci “ascultând mai mult” cetăţenii şi asumându-şi responsabilitatea în faţa lor.
Integrarea europeană este politizată în mod ireversibil în statele membre, dar nu la Bruxelles. Soluţia este mai multă politică, nu mai multă tehnocraţie, astfel încât cetăţenii recuperează prin Bruxelles capacitatea de a face politica pe care au pierdut-o acasă. Uniunea de reguli este bună, dar noi avem nevoie de o uniune de politici. Cui îi este teamă de politică? Fără o opinie publică informată, Europa nu poate exista. În timpul acestor ultimi ani, datorită Presseurop, am ieşit din refugiile noastre mentale naţionale şi am construit un spaţiu public european. Îi mulţumim pentru asta şi sperăm să revină curând!
Acest articol a fost scris pentru Presseurop
Autor: José Ignacio Torreblanca
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
