„Veniţi acasă, măi copii?
Luni, 17 ianuarie 2011, am intrat într-un studio foto din capitală – Art Navigator, de pe strada S. Lazo 19. M-am adresat unor domnişoare în limba pe care o vorbesc acasă – româna. Dar am fost rugată, de către un domn care a intervenit brusc, în rusă, să mai spun încă o dată de ce am nevoie. Am continuat discuţia cu el – evident, tot în limba pe care o vorbesc acasă, la care el mi-a răspuns pe un ton tăios:
– Ia etot bîceskii iazîk sovsem ne znaiu, i znat’ ne hociu!
– Ploho, răspund eu în limba lui.
– Pocemu?!
– Pentru că trăiţi în această ţară şi…
Nu am mai apucat să-mi sfârşesc propoziţia că am fost dată afară.
– Idi otsiuda i işci tam gde etot iazîk govoreat!!!
M-am grăbit să ies repede, pentru că „domnul” acela urla din toţi bojocii şi m-am temut să nu mă bată. La uşă i-am zis:
– Mulţumesc frumos şi o zi bună.
Am ieşit afară şi mi-au dat lacrimile. Împreună cu soţul, am lucrat ani de zile în Franţa, unde eram apreciaţi, respectaţi şi chiar rugaţi să rămânem, unde ni se creau toate condiţiile, ni se făceau şi documente. Dar am lăsat totul şi ne-am întors acasă. Dar ce fel de ACASĂ? ACASĂ unde, dacă nu ştii limba rusă, nu eşti angajat în majoritatea instituţiilor din sfera serviciilor, ACASĂ unde eşti dat afară din încăpere pentru că vorbeşti ca ACASĂ. Am cunoscut tineri care au preferat să plece în România ori în alte ţări, ca să se facă străini, doar să scape de atmosfera lingvistică infernală de aici, pentru că nu mai puteau fi ei înşişi la ei ACASĂ şi nu doreau ca urmaşii lor să crească nişte schizoizi complexaţi în faţa fratelui mai mare. Eu nu urăsc pe nimeni şi tot ce vreau e să trăiesc în ţara mea dragă – Moldova.
Am sunat la Protecţia consumatorului, unde mi s-a spus să sunăm la Poliţie sau la Guvern. Am sunat la Ministerul Justiţiei. Acolo ni s-a spus că nu există o lege care să pedepsească asemenea tip de infracţiune. Am sunat la Comisariatul de poliţie Buiucani şi am început să povestesc, iar cel care (nu s-a prezentat), chipurile, mă asculta a pus receptorul pe masă şi m-a lăsat să vorbesc ca o proastă în deşert.
Scriu aceste rânduri şi plâng de ciudă şi neputinţă. La mine acasă…
Xenia,
meşter popular, or. Chişinău”
Acesta e mesajul şi aceasta e realitatea în care trăim, chiar dacă la vară vor fi 22 de ani de când avem „lege” şi „limbă oficială”. Aceasta e realitatea pe al cărei fundal tinerii ruşi protestează pentru că „le sunt limitate drepturile lingvistice”, iar mai bătrânii deputaţi comunişti „atacă” programul noului Guvern pe motiv că nu s-a gândit suficient la veterani şi minoritari. Aceasta este realitatea în care ne creştem copiii şi-i învăţăm să se adapteze la viaţă, şi cea în care – pe când, la Moscova, taximetriştii care nu ştiu rusa riscă să fie concediaţi – riscăm să fim daţi afară din maşină dacă taximetristul nu ne înţelege limba. Aceasta este, în definitiv, realitatea în care s-a dus la cele veşnice Vieru şi în care îl comemorăm pe Vieru. O realitate care se întâmplă la doar câteva cartiere de Aleea Clasicilor unde, tot ieri, bustul celui mai mare luptător pentru Limba Română din Basarabia a fost acoperit de flori. Inclusiv de florile politicienilor veniţi cu mic, cu mare, să se închine Poetului. Nu ştiu însă cât ar conta pentru Grigore Vieru florile, când îi e nedreptăţită Limba.
În încercarea de a-şi găsi dreptatea, doamnei Xenia i s-a spus că nu există o lege care „să pedepsească pentru asemenea tip de infracţiune”. Dar ceva trebuie să existe! Cineva trebuie să facă ceva! Va fi primarul Chirtoacă? Va fi premierul Filat? Va fi preşedintele Lupu – fie şi interimar, fie şi în căutarea limbii politice, dacă nu a celei ştiinţifice?.. Va găsi, astăzi, vreunul dintre demnitari timp să deschidă uşa acelui nesimţit atelier din str. S. Lazo 19? Ori e un fleac? Este, ştiu, dar e un fleac major.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
