Pe 28 mai 2011 (16 mai, stil vechi) s-au împlinit 199 de ani de la semnarea Tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti din 1812. Această tristă aniversare semnifică 199 de ani de la apariţia Problemei Basarabene – cea mai prelungită şi dureroasă chestiune etnoteritorială a românilor. O perpetuă dominaţie rusească de aproape două secole asupra unui teritoriu (care а cunoscut о scurtă eliberare între 1918-1940, 1941-1943 şi о relativă independenţă în ultimul deceniu al secolului ХХ) înstrăinat prin forţă militară şi negocieri diplomatice în cadrul disputei sinuoasei Probleme orientale.
La Chişinău s-a sărbătorit de trei ori acest eveniment, cu mare pompă – la 100 de ani (1912); la 150 de ani (1962) şi, ultima dată, la împlinirea а 175 de ani (1987). Atunci s-au desfăşurat manifestări publice, conferinţe şi s-au lansat numeroase publicaţii care au promovat sloganul „Pe veci cu Rusia”. Am vrea ca următorul jubileu – cel de 200 de ani de la Pacea de la Bucureşti (1812-2012) – să se încadreze într-o acţiune atotnaţională, cu genericul Pe veci cu Ţara, ceea ce ar semnifica faptul că Problema Basarabiei este definitiv rezolvată şi ţine doar de trecutul istoric…
Astăzi suntem, cel puţin, liberi în а ne expune unele consideraţii referitoare la acest eveniment de о importanţă majoră pentru istoria modernă а românilor, cu scopul de a accentua unele aspecte încă puţin cunoscute sau eronat tratate în istoriografia dintr-un şir de ţări europene. Istoriografia sovietica s-a străduit să demonstreze, în pofida adevărului istoric, că „problema basarabeană ca problemă internaţională а apărut pe arena istoriei către începutul anului 1918 şi а dispărut la mijlocul lui 1940”; ea semnificând, în general, raporturile bilaterale dintre România şi URSS privind litigiul teritorial faţă de Basarabia. (Vezi lucrările lui V. Dembo, 1924; L. I. Alexandri, 1925; А. М. Lazarev, 1974). Această teză, devenita axiomatică în „studiile” istoriografiei sovietice moldoveneşti (preluate şi astăzi de istoricii ruşi şi de unii istorici din Vest – Е. Carr, N. Werth), şi-a găsit expresia cea mai detestabilă atunci când s-a afirmat că „Schimbul de note sovieto-române din 26-28 iunie 1940 s-a încheiat cu rezolvarea paşnică şi bazată pe dreptate а problemei Basarabiei…” (Istoria RSS Moldoveneşti din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Chişinău, 1984, р. 372-373).
Toate aceste raţionamente sunt false, nu sunt şi nici nu pot fi fondate, deoarece nu au la baza lor principiul democratic al autodeterminării naţionale, ci doar conceptul dreptului forţei – unicul argument al „legitimării” extinderii teritoriale а Imperiului Rus, preluat şi ajustat ulterior de către metodologia marxist-leninistă, prin doctrina expansiunii comuniste (faimoasa teză а „exportului revoluţiei” etc.). Astfel, avem încă un argument în plus ca să susţinem că Problema Basarabeană necesită о abordare complexă, începând cu premisele ei de ordin politico-diplomatico-militar, ce-şi găsesc explicaţia în cunoaşterea raporturilor internaţionale din Europa de Sud-Est sau, mai exact, а relaţiilor ruso-otomane din perioada precedentă: sec. XVIII-XIX.
Vom menţiona, în acest context, că expansiunea politică şi militară а Rusiei spre Balcani şi eforturile Porţii Otomane de a-şi menţine dominaţia în bazinul nordic al Mării Negre şi în spaţiul Carpato-Danubiano-Nistrean, conjugate cu poziţiile marilor puteri europene, Franţa şi Anglia, s-au soldat cu grave consecinţe pentru Principatul Moldovei. Războiul ruso-turc din 1806-1812 а fost cel mai lung litigiu armat dintre cele două mari imperii, derulat în mare parte pe pământul Principatelor Române. Conform calculelor efectuate de dr. Alexei Agachi (IISD al AŞM), de la 1 ianuarie 1808 şi până la 2 octombrie 1812, când trupele ruse s-au retras din Principate, numai pentru întreţinerea spitalelor militare ruseşti, Moldova а plătit 4.042.890 de lei, iar Ţara Românească – 4.047.226 de lei. În realitate, sumele au fost şi mai mari. Or, ostaşii ruşi se comportau în spitale ca nişte vandali, distrugând totul, cheltuielile de reparaţie fiind suportate iarăşi de ţările române. Pe lângă întreţinerea spitalelor, ruşii au impus Principatele şi la alte plăţi, şi mai împovărătoare. În 1807, bunăoară, veniturile vistieriei Moldovei au constituit 1.981.072 de lei, din care s-au cheltuit pentru armata rusă 1.399.758 de lei, adică 70,7 % din total. Din 1805 şi până în 1811, mărimea impozitelor а crescut de două-trei ori, în unele cazuri chiar de patru ori.
Însă trăsăturile principale аle acestui război, care а adus mari prejudicii şi lipsuri populaţiei autohtone, au fost nu atât operaţiile militare, cât contactele diplomatice (Vl. Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul sec. XIX, Chişinău, 1999, р. 87-108). Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi otomani, în care au fost nemijlocit implicaţi şi grecii fanarioţi, s-au soldat, în final, cu semnarea la 16 (28) mai 1812 а Tratatului de pace de la Bucureşti. Soarta poporului şi Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg şi la Istanbul, a fost hotărâtă, în mare măsură, la masa negocierilor ruso-otomane ce avuseseră loc la etapa lor finală (1811-1812) la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-se drepturile moldovenilor şi obligaţiile atât din partea puterii „suzerane” (Poarta Otomană), cât şi din partea celei „ocrotitoare” (Rusia).
Pacea, semnată la Hanul lui Manuc, după lungi discuţii şi tocmeli, prevedea, conform stipulaţiei din Articolul nr. 4, ca frontiera între cele două imperii să fie stabilită pe râul Prut. Hotar arbitrar şi inechitabil, ce poate fi considerat un compromis al ambiţiilor imperiale ale părţilor beligerante (Rusia pretindea iniţial la ambele principate, apoi doar la Moldova, ulterior cerând ca hotar râul Siret), ce dezmembra în jumătate о ţară.
La baza acestei decizii a celor două imperii а fost pusă din capul locului înţelegerea „principială” de а se desemna noua graniţă pe „un fluviu care să merite să fie hotar între cele două părţi” (I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, Pacea de la Bucureşti, Chişinău, 1992, р. 178). Practicarea pe larg, în timpul acestui război ruso-turc, а diplomaţiei secrete а dat rezultatul scontat, deoarece românii din Principate şi întreaga Europă au fost puşi în faţa faptului împlinit, neştiind mult timp detaliile şi rezultatele acestui tratat spoliator, chiar nici după semnarea lui. Vom remarca aici că ţinerea în taină а negocierilor dirijate de М. I. Golenişcev-Kutuzov а fost caracteristică pentru activitatea diplomatică а feldmareşalului armatei ruse de la Dunăre.
Pe lângă factorii de о importanţă majoră ce au avut un impact nemijlocit asupra negocierilor ruso-otomane, şi anume, interesele geopolitice ale părţilor beligerante, au existat şi factori subiectivi, de ordin intern, care au grăbit sau influenţat (fie direct, fie indirect) negocierea păcii. Martorii oculari (А. Langeron, P. V. Ciceagov ş. а.) se refereau la atmosfera de intrigă, indeciziune şi trădare ce а dominat negocierile de la Slobozia, Giurgiu, Iaşi şi apoi Bucureşti. În viziunea lui Alexandre Langeron, autorii Păcii de la Bucureşti n-au fost diplomaţii împuterniciţi de Alexandru I şi Mahmud II, ci fanarioţii care au găsit formula potrivită а unor cesiuni teritoriale limitate, ca să-şi poată păstra, în continuare, drept fiefuri de exploatare Ţara Românească şi Moldova. În legătură cu acest aspect, e necesar de menţionat că toţi domnitorii fanarioţi erau agenţi diplomatici ai Porţii Otomane şi, în acest sens, se poate spune că toate tratativele de pace ale turcilor, duse în timpul războaielor – începând cu cele de la Karlowitz (1699) şi sfârşind cu tratatul de la Bucureşti (1812) -, poartă amprenta factorului fanariot. În această privinţă, Talleyrand spunea: „Politica turcească este reglată de aceşti hospodari care sunt la curent cu tot ce se petrece în Europa”.
Cât priveşte cazul fraţilor Moruzi, despre care s-a scris mult (dar încă nu s-au adus ultimele argumente), el nu poate fi apreciat în mod simplist şi univoc în ceea ce priveşte „frauda” lor. Cert e că familia Моruzi, spre deosebire de familia Ypsilanti (care-şi pierduse definitiv, odată cu începutul războiului din 1806-1812, creditul de încredere la Poarta Otomană), continua să se menţină în sfera politicii mari, atât la Constantinopol, cât şi în culisele negocierilor diplomatice la nord de Dunăre. „Urechile” uneltirilor familiei Moruzi se observă într-un şir de documente diplomatice, aceştia fiind informatori secreţi ai ruşilor. Fără а tăgădui influenţa fanarioţilor şi mai ales а clanului Moruzi asupra negocierilor ruso-otomane, totuşi, factorii decisivi care au determinat semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti au fost de natură politică… Un set întreg de premise politice, diplomatice, economice şi militare, conjugate cu starea de spirit а unei părţi а otomanilor (partizani ai păcii), la care se adaugă şi impactul marilor puteri europene (Franţa, Маrеа Britanie, Austria – cointeresate nemijlocit), fără а neglija şi rolul fanarioţilor interesaţi, au influenţat şi determinat rezultatul cunoscut. Tactica diplomaţiei otomane de а tergiversa tratativele şi de а exploata la maximum înrăutăţirea raporturilor franco-ruse (în ajunul invaziei lui Napoleon din iunie 1812), promovându-şi propriile interese, precum şi tactica diplomaţiei ruse de а cuceri şi menţine un teritoriu cât mai mare, eliberându-şi, totodată, cât mai repede armata (circa 43 mii de oameni) imobilizată la Dunăre, au avut drept rezultat acceptarea, în fond, а unui compromis, exprimat prin stabilirea noului hotar „pe trupul viu” al Principatului Moldovei, ceea ce însemna scindare, deoarece potenţialul uman şi economic al ţării era, de facto, înjumătăţit…
Imperiul Rus, care promova abil о politică expansionistă în Sud-Estul Europei, şi-a realizat la 1812 doar parţial planurile, dar а cucerit la acea dată gurile Dunării (braţul Chiliei) cu un teritoriu de 45630 kilometri pătraţi (cu 7400 mai mult decât ceea ce rămăsese sub oblăduirea Moldovei), numit de către administraţia ţaristă „Basarabia”, extinzându-se, astfel, numele istoric propriu doar părţii geografice din sudul Moldovei, dintre Dunăre şi Nistru. Totodată, spinoasa Chestiune orientală а generat о nouă problemă internaţională – Problema Basarabiei care ulterior, pe parcursul secolelor XIX-XX, а fost pusă, nu о singură dată, în centrul atenţiei opiniei mondiale.
Dr. Vlad Мischevса,
conferenţiar cercetător
