Aflaţi în faţa dilemei de a rămâne în localităţile natale sau de a se retrage în România, mulți dintre basarabeni erau convinşi că, de vreme ce nu făcuseră nimănui niciun rău, îşi vor putea continua viaţa obişnuită. Vor regreta această decizie ulterior – din mărturiile lui Ion Valuţă (născut 1930): „În 1940, lumea basarabeană nu se temea de ruşi. De ce să se teamă dacă ei acolo au învăţat, ei aveau prieteni. Mie mi se părea că nu se temeau. Mulţi erau cu idei revoluţionare. Mulţi din Sfatul Ţării aveau legături cu Lenin, Troţki, cum ar fi şi Halippa. Ei erau revoluţionari norodnici, nu bolşevici. […]. Ion Valuţă [deputat în Sfatul Ţării, delegat de către societăţile studenţeşti din Kiev şi Odesa ], verişorul, s-a refugiat în 1940 în România, dacă rămânea aici nu se mai salva” .
În realitate, basarabenii nu cunoşteau relitățile sovietice şi nici nu-şi puteau imagina catastrofa care va urma. Parascovia Corobcov mărturiseşte: „Tata a fost primar, când am fost cu românii. Când veneau ruşii, nici nu am încercat să ne refugiem în România, tata avea gospodărie bună în sat şi nu vroia s-o lase. Când au venit în 40, ruşii căutau pe cei care mai deştepţi să-i «grămădească», ca să nu le ia pâinea!”
Plecarea în bejenie, într-o învălmăşeală de nedescris
În pofida propagandei comuniste care încerca să denigreze România şi să prezinte Uniunea Sovietică din cea mai bună perspectivă, totuşi, numărul persoanelor care doreau să se retragă peste Prut era mare.
Oficialităţile sovietice au permis oamenilor să se înscrie în liste pentru a se repatria în România, minţind că vor respecta această alegere. Raportul Serviciului Secret de Informaţii despre retragerea din Basarabia consemna, de pildă, faptul că: „Persoanele care doreau să se repatrieze au fost şicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunţa la această idee, bunurile lor mobile şi imobile, confiscate, şi [ei] obligaţi să semneze declaraţii că după sosirea în România vor activa în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, părinţii lor fiind opriţi ca ostateci. Multora li se propunea să rămână pe loc, promiţându-li-se funcţii înalte în administraţia sovietică”.
Despre această stare de lucruri consemna şi Pan Halippa, unul dintre cei mai consecvenți promotori ai spiritului românesc în Basarabia, fost preşedinte al Sfatului Ţării (25 noiembrie1918-18 februarie1919) . În memoriile sale despre refugiul său din Basarabia, la 28 iunie 1940, precum şi despre retragerea armatei şi administrației române, Pan Halippa menţiona: „se începea bejenia spontană şi neorânduită, care duce la rezultatul contrar celui urmărit: prea puţin se salvează din ceea ce dorim să salvăm, iar vălmăşeala care se produce sporeşte circulaţia zvonurilor şi opreşte circulaţia normală a vieţii şi a gândului bun şi sănătos” .
Pan Halippa își amintea că deși nu primise din timp instrucţiuni pentru a se refugia, un nepot de al său, funcționar la Rezidenţia Regală, îl avertiza să plece imediat, în numele rezidentului, „căci se formează de-acum bande care vor căuta să împiedice plecarea foştilor politici basarabeni. Ce era de făcut? Pierdusem atâta vreme în aşteptarea unui cuvânt de ordine şi mai ales de ajutor. Nu l-am căpătat, şi acum nu-mi rămânea decât să adun câteva cămaşi şi o haină în bagajul de mână şi să plec sărac şi osândit să-mi petrec restul vieţii într-o pribegie printre fraţi de acelaşi sânge, dar fără cărţile mele dragi, fără tablourile şi obiectele de artă pe care le-au adunat cu atâta dragoste şi atâtea jertfe materiale nevastă-mea şi cumnată-mea!”
De altfel, cei care şi-au manifestat deschis dorinţa de a se retrage în România, dar nu au făcut-o la timp, au fost ulterior sancţionaţi de regim prin deportare sau închisori.
„Cu evacuarea Basarabiei, în prima zi, s-a făcut o mare greşeală”
Procesul de refugiere în România era însoţit de multiple greutăţi şi impedimente. Nemulţumiţi şi revoltaţi de situaţia creată erau şi oamenii politici basarabeni aflaţi în România.
Începând cu 29 iunie 1940, aceştia, în mare parte foşti deputaţi în Sfatul Ţării, s-au întrunit în şedinţe în cadrul „Cercului Basarabenilor”, pentru a întreprinde acţiuni de ajutorare concretă a oamenilor ce erau nevoiţi să-şi lase bunurile agonisite o viaţă, casa, rudele, mormintele celor apropiaţi. Majoritatea membrilor „Cercului Basarabenilor” trăiseră pe propria piele calvarul – înţelegeau, deci, cât se poate de bine situaţia.
Ion Inculeţ insista: „Cu evacuarea Basarabiei, în prima zi, s-a făcut o mare greşeală. Armata care trebuia să plece cea din urmă a plecat înaintea populaţiei care voia să părăsească Basarabia. Trebuia să se coordoneze altfel, aşa încât armata să fi fost o perdea de acoperire a acelor care se refugiau” . Speranţa de revenire la normalitate în timpuri mai bune era susţinută de Pan Halippa, care propunea iniţierea unei instituţii basarabene în refugiu. Organul trebuie să dezbată toate problemele în legătură cu viaţa Basarabiei, „fiindcă vremurile reînvierii Basarabiei vor veni”. De aceea, trebuie ca aceia care au înfăptuit Unirea Basarabiei să ducă lupta mai departe, să ţină făclia sus, să fie ca un parlament aici, în ţară liberă .
Treptat, a început strângerea fondurilor pentru susţinerea refugiaţilor, s-a intervenit la ministerele de resort pentru a ameliora situaţia celor veniţi de peste Prut, au fost elaborate declaraţii de protest privind evacuarea Basarabiei. În acest context se înscrie Protestul întemeietorilor României Mari în chestiunea cedării către sovietici a unor teritorii româneşti (Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa) din 2 iulie 1940, în care se menţiona: „ultimatumul de ieri, urmat de o luare în stăpânire imediată, nu poate găsi un temei istoric şi legal şi înstrăinarea unei atât de largi părţi a României Unite calcă peste dreptul a trei milioane de ţărani români şi al unei pături de intelectuali devotată cauzei naţionale. Fără a pune în discuţie necesităţi care s-au socotit că nu se pot evita, subsemnaţii, dintre care cei mai mulţi sunt întemeietorii însăşi ai Statului Român Nou în hotarele lui fireşti, nu pot admite ca în orice formă să se dea o recunoaştere legală, în numele statului şi poporului român, la ceea ce nu este decât o uzurpare determinată de confuzia de noţiuni, fireşte trecătoare, a unei epoci de criză fără pereche” .
Decizia de a rămâne/pleca – esenţială pentru destinul deputaţilor din Sfatul Ţării
Soarta foştilor deputaţi din Sfatul Ţării s-a hotărât în directă dependență de decizia de a se repatria sau nu în România – pentru că o dată cu ocupația sovietică a Basarabiei şi Bucovinei au început şi campaniile de arestări şi deportări în masă.
Astfel, în perioada 28 iunie-4 iulie 1940, în judeţele Cernăuţi, Bălţi, Chişinău şi Cetatea Albă au fost arestaţi 1.122 de oameni, „foştii poliţişti, agenţi ai Siguranţei şi ofiţeri ai Armatei Române”. La 9 iulie 1940, V. Molotov, preşedintele Guvernului sovietic, a semnat hotărârea „Cu privire la activitatea tribunalelor militare pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord”. Toţi cei acuzaţi de „activitate contrarevoluţionară” urmau să fie reprimaţi conform art. 58 (1-18) al Codului penal al R.S.S. Ucrainene. Ca urmare, doar în închisorile NKVD-ului din Basarabia în vara anului 1941 numărul deţinuţilor politici ajunsese la cifra de 3.951 de oameni .
Din mărturiile Ecaterinei Lavric: „În iarna ceea [1940-1941] au luat trei oameni din satul nostru; au luat doar bărbaţii, fără familii. Nu s-a auzit nici până astăzi unde s-au prăpădit” . Moment confirmat şi de alte mărturii: „Oraşul era plin de dispariţii… Desigur că aceasta a creat un sentiment major de îngrijorare tuturor localnicilor pentru că nu puteai fi sigur că nu te paşte şi pe tine vreun pericol. Dar a amplificat şi ura faţa de ocupanţii care veniseră peste noi şi ne stricaseră toate rosturile” .
Persoanele considerate periculoase pentru autorităţi urmau a fi neutralizate prin arest sau deportare. În amintirile supravieţuitorilor, a celor arestaţi fără temei şi a celor deportaţi fără vină se reliefează o nedumerire continuă: „De ce te judecau atunci? Fiindcă ai făcut rău? Nu. Te judecau fiindcă eşti om cu cap, om învăţat… Ei se temeau de oameni deştepţi”, afirmă Ilarion Tăutu .
Eforturi pentru salvarea membrilor Sfatului Ţării, arestaţi în Basarabia
După 28 iunie 1940, autoritățile sovietice de la Chișinău au cerut permisiunea Moscovei pentru desfășurarea unui proces de judecată public asupra celor 13 deputați ai Sfatului Țării arestați în Basarabia de către NKVD.
Membrii Sfatului Ţării aflaţi la Bucureşti cunoşteau problemele provocate de instaurarea regimului comunist, inclusiv situaţia colegilor arestaţi în Basarabia. În şedinţa „Cercului Basarabenilor”, Anton Crihan insista: „cercul să se ocupe de basarabenii rămaşi acolo şi azi arestaţi, cum sunt: d-nii Ion Codreanu, N. Secară, T. Neaga” și propunea a se face cu sovietele un schimb cu bolşevicii arestaţi în România, precum Ana Pauker şi alţii. În replică, Ion Inculeţ menţiona că „nu se află în România nici un comunist de vază, cu care să se poată face un asemenea schimb” .
În şedinţa din 7 mai 1941, Pan Halippa îşi informa colegii că sovietele au trimis statutului român un tablou de aproximativ 700 de deţinuţi români în închisorile lor, pe care îi propuneau să fie repartizaţi în România în schimbul unui număr echivalent de deţinuţi politici comunişti aflaţi în închisorile româneşti. Totuşi, se menţiona că în acea listă „nu figurează foştii deputaţi din „Sfatul Ţării” şi alţi fruntaşi români-basarabeni arestaţi de către autorităţile ruseşti”. C. Roşca aducea la cunoştinţă că în urma examinării acestei liste de către foştii prefecţi din Basarabia au fost recunoscute doar 19 persoane. Pentru a nu lăsa situaţia fără acţiuni, Gh. Pântea propunea ca fiecare membru din comitet să adune informaţii despre persoanelor arestate în Basarabia şi să facă propuneri pentru un schimb de deţinuţi .
În şedinţa din 12 mai, Pan Halippa a pus în discuţie lista deţinuţilor politici în închisorile ruseşti în vederea organizării schimbului de deţinuţi politici cu implicarea Comisiei de repatriere . În privinţa foştilor deputaţi ai Sfatului Ţării se reuşise doar un singur schimb: Ion Codreanu (1879-1949), membru al Comitetului Naţional Moldovenesc din Odesa, arestat la 25 iulie 1940, a fost schimbat, la 3 mai 1941, cu Ana Pauker, arestată în România .
Soarta celor care au votat actul Unirii Basarabiei cu România
Foştii deputaţi ai Sfatului Ţării au nimerit în vizorul organelor represive sovietice chiar în primele zile ale ocupaţiei. Ordinul de arest pe numele lui Grigore Turcuman a fost semnat, astfel, la 2 iulie 1940. Ancheta, începută în 1940, a luat sfârşit în mai 1941. Dosarul penal a fost transmis procurorului RSS Moldoveneşti, care a aprobat actul de acuzare, apoi l-a transmis colegiului judiciar al Judecătoriei Supreme a Republicii. Din cauza războiului, procesul judiciar nu a avut loc în RSSM, cei arestaţi fiind evacuaţi în lagărele din RASS Tătară, cu excepţia lui Teodosie Cojocaru, care decedase în închisoarea din Chişinău. Au urmat noi interogări.
Foştii deputaţi ai Sfatului Ţării erau învinuiţi că au votat Actul Unirii Basarabiei cu România la 27 martie 1918 şi că, mai târziu, au luptat împotriva mişcării revoluţionare, desfăşurând activităţi antisovietice . Printre cei arestaţi şi condamnaţi de NKVD au fost:
Vladimir Bodescu (1868-1941), deputat în Sfatul Ţării din partea Asociaţiei Juriştilor din Basarabia, arestat la 10 august 1940, a decedat la 28 noiembrie 1941 în închisoarea din oraşul Cistopol, RASS Tătară.
Alexandru Baltaga (1861-1941), deputat în Sfatul Ţării din partea preoţimii basarabene, arestat la 31 august 1940 (la vârsta de 79 de ani), a decedat la 7 august 1941 în spitalul regional din oraşul Kazan.
Constantin Bivol (1885-1942), arestat la 25 august 1941, a decedat la 12 martie 1942 în spitalul închisorii nr. 4 din oraşul Cistopol, din RASS Tătară.
Nicolae Bivol, arestat în august 1940, deportat în Kazahstan, a murit (până în 1943) în Pahta Aral.
Ştefan Botnariuc (1875-1941), deputat în Sfatul Ţării din partea minorităţii ucrainene, arestat la 22 iulie 1940 de către organele NKVD din judeţul Bălţi, a decedat la 22 august 1941 în spitalul închisorii din oraşul Penza.
Emanoil Catelli (1883-1943), fost preşedinte al Comitetului Naţional Moldovenesc din Odesa (1917), a fost arestat la 5 iulie 1940, fiind acuzat de activitate contrarevoluţionară, conform articolului 54-13 al Codului Penal al RSS Ucrainene. A respins orice învinuire. Fiind întrebat la interogatoriu „de ce s-a împotrivit reinstaurării puterii sovietice în Basarabia“, a răspuns: „din convingeri politice. Eram convins că puterea sovietică mă va lipsi de toate drepturile… Şi în acest moment sunt împotriva dictaturii proletariatului…“. După intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, împreună cu alţi deţinuţi, a fost evacuat în închisoarea nr. 4 din oraşul Cistopol, RASS Tătară, şi supus unui nou interogatoriu. A decedat la 18 februarie 1943.
Teodosie Cojocaru (1899-1941), arestat la 13 august 1940, a decedat la 23 ianuarie 1941 în închisoarea nr. 1 din Chişinău.
Ion Ignatiuc (1893-1943), arestat la 23 iulie 1940, a decedat la 26 ianuarie 1943 într-un lagăr din RASS Tătară.
Vasile Gafencu, arestat în 1940, a lucrat în Arhanghelsk, la tăiat pădure, apoi la o mină de cărbune; nu se cunoaşte anul decesului.
Teodor Neaga (n. 1880), în 1917 membru al Uniunii Învăţătorilor din Basarabia, organizaţie care avea menirea să unească în jurul său toţi pedagogii moldoveni care militau pentru cauza naţională, a decedat la 6 decembrie 1941 în spitalul închisorii din Penza.
Panteleimon Sinadino (n. 1875), arestat la 9 iulie 1940, nu se i cunoaşte soarta de mai departe.
Nicolae Secară (n.1894), în iunie 1941a fost transferat în închisoarea nr. 1 din oraşul Penza, a murit în februarie 1942.
Grigore Turcuman (n. 1890), arestat la 2 iulie 1940, a decedat la 28 mai 1942 în spitalul închisorii nr. 1 din oraşul Penza.
Teodor Uncu (n. 1881), arestat la 17 iunie 1940, soarta de mai departe nu este cunoscută.
Luca Ştirbeţ (n. 1889), arestat la 20 iulie 1940, a decedat la 15 martie 1942 în spitalul închisorii nr. 4 din oraşul Cistopol.
Un aspect groaznic al realităţii din Gulag îl reprezintă şi faptul că deţinuţii politici erau ţinuţi împreună cu criminalii de drept comun. În context, Mihail Solomon îşi aminteşte: „Relaţiile contorsionate ale lumii interlope ruseşti, modul incredibil în care autorităţile îi condamnau pe răufăcători şi apoi îi trimeteau în lagăre unde aceşti pușcăriași condamnaţi puteau în deplină libertate să-i molesteze şi să-i persecute pe deţinuţii politici”. Moartea grabnică în detenţie a foştilor deputaţi ai Sfatului Ţării este dovada a condiţiilor inumane (munca istovitoare, foametea şi umilinţele) în care aceştia au fost plasaţi.
Eşalonul doi: sunt luaţi în colimator şi cei care nu votaseră Unirea
În anii ’30, teroarea stalinistă s-a răsfrânt şi asupra membrilor Sfatului Ţării care nu votaseră Actul Unirii – și trecând r. Nistru au conlucrat cu organele sovietice din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească: Gavril Buciuşcan din jud. Orhei; Ivan Crivorucov; Vladimir Ţîganko.
Dar sistemul represiv sovietic a luat şi urma celor trei membri ai Sfatului Ţării care au votat împotriva actului unirii Basarabiei cu România. A se vedea, de pildă, cazul lui Arcadie Osmolovski (de origine ucrainean), deputat din partea organizaţiilor naţionale ale ucrainenilor. La 10 noiembrie 1918, pentru activitatea lui antiromânească, autorităţile îl declaraseră persona non-grata şi, prin mijlocirea consolului francez, îl expulzaseră peste Nistru. A locuit la Odesa. În 1933, în urma unui denunţ semnat de un student restanţier, a fost arestat şi a dispărut pentru totdeauna. Mihail Starenki, deputat din partea Fracţiei Minorităţii Naţionale Ucrainene, fusese şi el expulzat, la 10 noiembrie 1918, împreună cu N. Grinfeld, Cotoros ş.a.
Ştefan Balamez (de origine bulgar), membru al Sfatului Ţării din partea Uniunii Funcţionarilor, membru al Partidului Socialist, a activat până în 1940 la Primăria municipiului Chişinău. La 13 iunie 1941, Balamez este arestat de NKVD. Ancheta a fost efectuată în Ivdellag. Acuzat în baza art. 64/13 Cod Penal al RSSU de „luptă activă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare”, a declarat la interogatoriu că politica sa în fruntea Camerei Muncii a fost îndreaptă spre asigurarea bunăstării muncitorilor, iar el a considerat tot timpul că Basarabia trebuie să aparţină Uniunii Sovietice. Respinge acuzaţia că a votat împotriva Unirii la indicaţia guvernului român pentru a da o aparenţă democratică votului din 27 martie 1918. La 24 iunie 1942, pentru „calitatea de membru al unui partid contrarevoluţionar”, a fost condamnat la zece ani de lagăr de corecţie prin muncă.
Potrivit memoriilor lui Dumitru Crihan, fiind în închisoarea de la Odesa Ştefan Balamez i-ar fi spus: „Când m-au luat la cercetări… am încercat să le spun anchetatorilor despre atitudinea mea antiunionistă şi prosovietică, la care ei, între loviturile pe care mi le dădeau cu pumnii şi cu picioarele, îmi zbierau în faţă: «Tu, porcule, eşti o c… mai rea decât trădătorii care au votat pentru unire, deoarece ai făcut aceasta din ordinul siguranţei al cărei agent ai fost, pentru ca prin exprimarea unui vot ’contra’ să creezi în faţa opiniei publice mondiale aparenţa unui sufragiu liber exprimat. Înţelegi dar, rahatule, că eşti mai rău decât ei? Unealtă blestemată a burgheziei româneşti!», uite ce am primit în loc de mulţumire”.
Memoriu trimis lui M. Etherige: „Scăpaţi-ne de starea aceasta de groaznică teamă…”
Operaţiunile militare din 1941 i-au readus în Basarabia pe foşti membri ai Sfatului Ţării care se refugiaseră în România în 1940 – însă în 1944 au fost nevoiţi să se repatrieze pentru a doua oară, obligaţi să se conformeze noii realităţi de după Al Doilea Război Mondial. Ei n-au încetat însă să lupte pentru păstrarea unităţii româneşti, încercând să obţină pentru aceasta sprijin internaţional.
În Memoriul adresat de Pan Halippa lui M. Etherige, trimis special al guvernului SUA la Bucureşti, semnatar al Convenţiei de Armistiţiu a Puterilor Aliate cu România, în problema cetăţenilor români originari din Basarabia se menţiona: „Guvernul român Groza, după întoarcerea de la Moscova, unde a dus tratative cu guvernul sovietic, a comunicat că de acord cu guvernul sovietic a rezolvat chestiunea cetăţenilor români originari din Basarabia, în sensul că acei care vor vrea de bunăvoie să plece în Rusia o pot face, iar cei ce vor să rămână în România mai departe nu au să se mai teamă, căci nimeni nu-i va constrânge să plece fără voia lor. Totuşi, în ţară, prigoana continuă şi ridicările nu se opresc. Acum, de curând, s-a cerut poliţiei să trimită tablourile complete de basarabeni ce locuiesc în ţară, indiferent dacă erau sau nu în Basarabia la 28 iunie 1940, când această provincie s-a cedat Rusiei, sau au plecat în august 1944 în România. Aceasta înseamnă că, avându-se adresele noastre, într-o noapte putem fi ridicaţi şi trimişi în fundul Rusiei… Scăpaţi-ne de starea aceasta de groaznică teamă de fiecare clipă, teama de a fi ridicaţi şi trimişi în Rusia, Dumnezeu ştie unde!”
Fără a şti că soarta României fusese decisă la Moscova în septembrie 1944, a fost elaborat şi un Memoriu în ajunul Conferinţei de Pace de la Paris din 1946-1947, în care era explicată esenţa problemei Basarabiei: „Credem că Marile Puteri vor impune URSS restituirea teritoriului Basarabiei către România. Această restituire trebuie să se facă indiferent de procedura de urmat; fie că se va produce pe baza unei decizii a Conferinţei de Pace, fie ca rezultat al unui plebiscit, organizat în anumite condiţii care să asigure libera exprimare a voinţei populaţiei basarabene băştinaşe” .
Prigoana continuă – pe teritoriul Republicii Populare România
După înlăturarea de la putere a regelui Mihai în 1947, oficialităţile comuniste au proclamat Republica Populară România în care a început implementarea aceluiaşi sistem de represiuni caracteristic regimurilor comuniste.
În anii ’50, mai mulţi lideri ai basarabenilor refugiaţi în România, mai ales foşti membri ai Sfatului Ţării, au fost arestaţi şi condamnaţi la detenţie.
Gheorghe Mare: deportat în anii ’50 în Bărăgan.
Ştefan Holban: condamnat, în 1957, la 15 ani de muncă silnică, deținut la Jilava.
Daniel Ciugureanu: arestat în 1950, deținut la închisoarea Sighetul Marmaţiei.
Ion Pelivan: arestat în 1950 şi dus la Sighet, moare în 1954.
Soarta lui Pantelimon Halippa
Printre cei arestaţi a fost şi Pan Halippa: în noaptea de 5 spre 6 mai 1950 a fost dus la Ministerul de Interne. Aici, timp de o noapte, a fost încarcerat în celula 43, de la subsolul clădirii. A fost transportat apoi la închisoarea din Sighetul Marmaţiei în duba nr. 16968 împreună cu Gheorghe I.C. Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Constantin Bebe Brătianu, Petre Bejan, Gheorghe Vântu, Manolescu-Strunga, Mihai Racoviţă, Dumitru Alimănişteanu, Radu Portocală, C. C. Giurescu, Constantin Tancred, Nicolae Samsonovici, Napoleon Creţu, Alexandru Popescu Necşeşti, Constantin I.C. Brătinu (în total 16 persoane).
În lucrarea sa, Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet, 7 mai 1950-5 iulie 1955, Constantin C. Giurescu scria: „Halippa povesteşte cu melancolie amestecată cu umor cum a făcut odinioară închisoare sub ruşi; nu credea să apuce vremea să facă şi sub ai lui şi anume în Transilvania”.
În 1952 a fost predat autorităţilor sovietice. La 21-22 iunie 1952, Tribunalul Militar al Ministerului Securităţii de Stat al RSS Moldoveneşti l-a condamnat „în baza art. 54 / 6 p. I CP al RSSU” la 25 de ani de privaţiune de libertate într-un lagăr de reeducare prin muncă, fără pierderea drepturilor cetăţeneşti şi fără confiscarea averii .
Constantin Rusu – membru al Organizaţiei „Martorii lui Iehova”, arestat în 1952, condamnat la 25 ani de detenţie în lagărul de muncă corecţională din Vorkuta – afirmă că la Chişinău s-a aflat în aceeaşi celulă cu Pan Halippa: „În Chişinău eu într-o cameră am stat cu Pan Halippa. De la Bălţi ne-au dus în Chişinău şi acolo am stat câteva zile. Ne-au dus într-o cameră de şase pe patru [metri], două rânduri de nări [paturi etajate – rus.]. Şedeau oamenii ca chibriturile. A intrat unul… îmbrăcat militar într-un trenci fără mânici. El sta, că n-aveai unde să te aşezi, toate nările erau prinse şi era atâta fum de ţigară că nu se vedeau ferestrele. El nici nu vedea unde să se ducă şi a început a blestema. Eu mai îndrăzneţ zic: «Moşule, de ce eşti nemulţumit? Ce blestemi?» El zice: «Mă, fire-ar dracului, tu ştii cine sunt eu?» Eu zic: «Nu, dar cine eşti?». [El spune]: «Mă, eu sunt Halippa, mă!» Da’ eu ce ştiam de Halippa?! El spune «Eu am fost prim-ministru al Basarabiei din 1918 până în 1940. Eu am rupt Basarabia de Rusia şi am unit-o cu România şi am rămas eu ministru în Basarabia până-n 1940. În 1940 au venit sovieticii»… Nu era unde se aşeza, îţi închipui iată în ungher acolo era căldarea şi de lângă căldare un metru era liber, ca să poată fiecare ajunge acolo şi restul totul era ocupat, jos pe podea, iată aşa dormeau unul lângă altul. Vreo 50-60 de oameni trebuie să fi fost în celula ceia. Halippa s-a ataşat de noi, a dormit lângă noi acolo. Pe urmă l-am văzut pe Halippa în gazetă şi la televizor. Era slăbit deja, dar atunci era mândru, frumos era, cu viţişoare în obraz. Da, mi-a povestit câte ceva. Când l-au arestat pe dânsul în 1952 zice că «I-am scris lui Stalin, am făcut plângere şi mi-a răspuns: за то, что в 18 году присвоил Бессарабию к Румынии, 25 лет. Сталин» [Pentru că în anul 1918 a alipit Basarabia la România, 25 ani. Stalin – rus.]. Zice: «S-a iscălit, mă, porcul de el, mă!» [râde] Iată în aşa fel pe Halippa îl ştiu” .
„…am avut noroc să zdohnească Stalin şi dictatorul lui de la Securitate, Beria”
În Povestea vieţii mele, din 1962, Pan Halippa consemnează: „Eu nu m-am aşteptat ca un Stalin să-mi pretindă arestarea din capitala României, al cărei cetăţean sunt din 27 martie 1918, când Basarabia s-a unit cu România. Şi în Ţara Românească s-a găsit un ministru de Interne, Theohari Georgescu, şi un ministru de Externe, Ana Pauker, care să mă aresteze şi să mă predea lui Stalin, iar acesta prin instrumentele lui să mă condamne la muncă silnică în Siberia la 25 de ani. Dar am avut noroc să zdohnească Stalin şi dictatorul lui de la Securitate, Beria. Poate la eliberarea şi reabilitarea mea a contribuit şi modesta mea activitate de curăţitor de gunoaie şi closete în 11 lagăre siberiene, până la Baikal şi dincolo, în tot cazul, mi s-a dat un bilet de reabilitare completă din partea administraţiei sovietice” .
În 1955 este amnistiat şi se înapoiază în ţară. A fost condamnat de autorităţile române şi deţinut în închisoarea din Gherla până în 1957, când a revenit la Bucureşti . În aceleaşi memorii din 1962 menţiona: „În ţară nu-s reabilitat nici până în prezent. Nu mi se plăteşte pensie de profesor şi nici pensie de merit special, la care am fost recomandat de Academia Republicii Române, în compunerea ei actuală. Din pricina asta, şi la vârsta de octogenar peste un an, îmi vine foarte greu, mai ales că în absenţă am fost deposedat de tot ce am avut până la ultima cămaşă, iar familia mi-a fost scoasă din casa unde am lăsat-o, şi care e în coproprietate cu dl Alexandru Munteanu, şi acum trăiesc într-un subsol din str. Muzelor nr. 2. Dar aşa mi-a fost soarta!”
Sursa: historia.ro
