Proclamația pentru (re)Unirea Republicii Moldova cu România. Sorin Ilieșiu le-a trimis-o președinților Klaus Iohannis și Maia Sandu

Profesorul universitar Dr. Sorin Ilieș, reprezentant al societății civile din România între anii 1990-2011 și senator al României între anii 2012-2016 din partea PNL și PSD, a redactat „Proclamația pentru (re)Unirea Republicii Moldova cu România”.

Aceasta este scrisă în atenția mai multor oficiali din România și din Republica Moldova, inclusiv a președinților Klaus Iohannis și Maia Sandu, Vă prezentăm textul integral al Proclamației:

„Proclamația pentru (re)Unirea

Republicii Moldova cu România

Către cetățenii Republicii Moldova și ai României

Î n   a t e n ț i a : 

Președintelui Republicii Moldova Maia Sandu

Președintelui României Klaus Iohannis

Președintelui Parlamentului  Rep. Moldova Igor Grosu 

Președintelui Senatului României Alina Gorghiu

Președintelui Camerei Deputaților Marcel Ciolacu

Premierului Rep. Moldova Dorin Recean

Premierului României Nicolae Ciucă

S p r e   ș t i i n ț ă :

Ambasadelor din Republica Moldova și din România, în special ambasadelor următoarelor state: SUA, China, Federația Rusă, Marea Britanie, statele membre ale Uniunii Europene, Ucraina, Israel, Turcia, Canada, Japonia, Brazilia, Argentina, India, Serbia, Georgia.

Organizației Tratatului Atlanticului de Nord

Organizației Națiunilor Unite

Proclamație redactată de Prof. Univ. Dr. Sorin Ilieșiu; reprezentant al societății civile din România între anii 1990-2011;

senator al României între anii 2012-2016 din partea PNL și PSD.

— autorul Apelului și al Raportului pentru condamnarea regimului politic comunist din România ca nelegitim şi criminal (BBC-România, 5 oct.2005; ziarul Ziua, 24-26 oct.2005), Apel și Raport care au dus la condamnarea oficială din 18 dec. 2006 de către președintele României în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, în baza Raportului elaborat de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România;  membru al acestei Comisii.

M o t t o

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/ În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă,/ la care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

              /…/ Pre voi vă nimiciră a soartei răutate/ Şi oarba neunire la Prut şi la Carpaţi!
      Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,/ Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi! 

1.1. În numele poporului român din cele două state românești, se proclamă (re)Unirea Republicii Moldova cu Patria-Mamă România. 

1.2. Parlamentele celor două state românești — Republica Moldova și România — vor adopta cât mai curând posibil o declarație comună pentru (re)Unire. Propunem următorul text:

În numele poporului român din Republica Moldova și din România, Parlamentul Republicii Moldova și Camerele reunite ale Parlamentului României adoptă următoarea declarație comună: În puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca popoarele singure să-şi hotărască soarta, de azi înainte Republica Moldova se (re)unește pentru totdeauna cu Patria-Mamă România, având în vedere argumentele de ordin etnic, lingvistic, istoric, politic, precum și tratatele, rezoluțiile, declarațiile și documente de drept internațional prezentate mai jos: 

1.2.1. De sute de ani, dorința noastră, a românilor, este să fim uniți.

1.2.2. Avem convingerea că reunirea românilor și reîntregirea României reprezintă cel mai important proiect de țară, șansa afirmării noastre ca o națiune demnă și respectată, care să-și aducă o contribuție majoră la dezvoltarea culturii și științei universale, așa cum s-a întâmplat după Marea Unire a Românilor din 1918, prin intermediul unor personalități precum Constantin Brâncuși („părintele sculpturii moderne”), George Enescu (geniu al muzicii universale), Maria Cebotari (n. Chișinău; una dintre cele mai mari soprane din lume), Lucian Blaga (filozof, poet, creator de cultură), Eugen Ionescu (creatorul teatrului absurd), Emil Cioran (unul dintre marii gânditori ai tuturor timpurilor), Mircea Eliade (cel mai apreciat istoric al religiilor), Victor Brauner (important pictor suprarealist), Benjamin Fondane (Fundoianu) (reprezentant al avangardei literare), Marcel Iancu („omul-orchestră al avangardei europene interbelice”), Tristan Tzara (poet avangardist, cofondator al dadaismului), Paul Celan (poet modern de valoare universală), Nicolae Steinhardt (eseistul creștin de geniu), Nicolae Noica (filozoful spiritului românesc), Nichita Stănescu („inovator lingvistic și poetic”), Victor Babeş (co-autor al primului tratat de bacteriologie din lume, precursor al imunologiei moderne), Traian Vuia (pionier al aviației mondiale), Ion Cantacuzino (microbiolog, imunolog; a inventat „metoda Cantacuzino” de vaccinare antiholerică, folosită și azi), Nicolae Paulescu (descoperitorul pancreinei, numită și insulină, pe care a folosit-o în tratarea diabetului, descoperire care a salvat zeci de milioane de vieţi), Nicolae Donici (n. Chișinău; astronom; a cercetat astronomia soarelui și a planetelor, a cromosferei și a luminii zodiacale), Henri Coandă (creatorul primului avion cu reacție din lume, fără elice), Grigore Antipa (precursor al hidrobiologiei), Emil Racoviţă (fondatorul biospeologiei și al primului institut de speologie din lume, la Cluj), Hermann Oberth (unul dintre părinții fondatori ai zborurilor spaţiale, ai rachetei și ai astronauticii), Dimitrie Mangeron (n. Chișinău; matemetician; a creat teoria accelerațiilor reduse, utilizată în pregătirea zborurilor spațiale), Ştefan Procopiu (fizician specialist în teoria cuantelor; a descoperit, alături de Niels Bohr, „Magnetonul Bohr-Procopiu”; a descoperit depolarizarea longitudinală a luminii), George Emil Palade (laureat al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină) și mulți alții.

1.2.3. Avem convingerea că reîntregirea României reprezintă singura garanție pentru ca românii din Rep. Moldova să-și păstreze ființa națională, limba maternă, cultura, apartenența la propria istorie.

1.2.4. Nu avem voie să trădăm moștenirea sacră pe care ne-au lăsat-o înaintașii noștri în 27 Martie 1918 când Sfatul Țării a votat liber și democratic Actul Unirii care spune că Republica Democratică Moldovenească (…), ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu Mama sa România. Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!”

1.2.5. Actul Unirii votat la Chișinău de Sfatul Țării în 27 Martie 1918, și Actul pentru ratificarea Unirii, votat la București de Parlamentul României în 29 dec. 1919 —, sunt în vigoare, nefiind vreodată abrogate de forurile care le-au emis.

1.2.6. Nu avem voie să trădăm „Declarația Parlamentului României – din 24 iunie 1991 – privind Pactul Stalin-Hitler şi consecinţele acestuia pentru ţara noastră”, declarație din care cităm: „În numele poporului român, Parlamentul condamnă acest Pact [Pactul Hitler-Stalin] ca fiind ab initio [de la început] nul şi neavenit. Tot astfel trebuie să fie considerată şi consecinţa directă a acestor înţelegeri secrete dintre Stalin şi Hitler [răpirea Basarabiei din trupul României] /…/ Parlamentul României … solicită Preşedintelui țării, Guvernului României, tuturor forţelor politice din ţara noastră să acţioneze în spiritul acestei declaraţii, în vederea împlinirii năzuințelor legitime ale populaţiei din teritoriile româneşti, anexate cu forța”, declarându-se astfel că (re)unirea Rep. Moldova cu România este justă și obligatorie.

1.2.7. Nu avem voie să trădăm spiritul „Declarației de la Chișinău” din 28 iunie 1991, adoptată de „Conferința internațională asupra Pactului Molotov-Ribbentrop [Stalin-Hitler] și consecințele sale pentru Basarabia”, care a decis că „Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate”, declarându-se astfel că (re)unirea Rep. Moldova cu România este justă și obligatorie.

1.2.8. Nu avem voie să trădăm Declarația de independență a Parlamentului Rep. Moldova din 27 August 1991, care „reamintește că … mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Rep. Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională [cu România], exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărârile Parlamentului Rep. Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990 [drapelul României], stema de stat, din 3 noiembrie 1990 [stema României]” În mod simbolic, tot la 27 august 1991, imnul României „Deșteaptă-te române!” a fost adoptat ca imn național al Rep. Moldova pentru a sublinia că independența Moldovei nu e față de „Mama sa România”, ci  față de Rusia. Declarația subliniază că Parlamentele statelor-victimă ale Pactului Stalin-Hitler, inclusiv Parlamentul Rep. Moldova, „consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939 [Pactul Stalin-Hitler] … ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia”, implicit „lichidarea” „ruperii Basarabiei din trupul țării”, considerând că (re)unirea Rep. Moldova cu România este justă și obligatorie.

1.2.9. Nu avem voie să trădăm „Declarația Parlamentului României — din 27 Martie 2018 — pentru celebrarea unirii Basarabiei cu Țara-Mamă, România”, declarație care afirmă cu claritate și fermitate că România și cetățenii ei vor să se (re)unească cu frații lor din Rep. Moldova oricând aceștia decid că vor (re)unirea. Considerăm că a sosit ceasul acestei decizii. Cităm din Declarație: „Parlamentul României, constituit în ședința solemnă la împlinirea a 100 de ani de la înfăptuirea Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă, … consideră ca fiind pe deplin legitimă dorința acelor cetățeni ai Republicii Moldova care susțin unificarea celor două state ca o continuare firească în procesul de dezvoltare și afirmare a națiunii române și subliniem că acest act depinde de voința acestora, și declară că România și cetățenii ei sunt și vor fi întotdeauna pregătiți să vină în întâmpinarea oricărei manifestări organice de reunificare din partea cetățenilor Rep. Moldova, ca o expresie a voinței suverane a acestora.”

1.2.10. Avem datoria sacră de a acționa în spiritul idealurilor exprimate în Apelul — din 22 aprilie 2022 — către conducătorii celor două state românești, semnat de aproape o sută de deputați ai primului Parlament liber al Moldovei (1990), cel care a decis renașterea națională și independența față de Rusia. Cităm din apel: „Considerăm că riscul unei invazii rusești în Republica Moldova nu poate fi neglijat și oricând poate deveni o realitate năprasnică. /…/ Facem apel către Domniile voastre pentru a identifica și demara cât mai curând posibil o formulă pașnică extraordinară de reîntregire a celor două state românești, de unificare a națiunii române de pe ambele maluri ale Prutului prin (Re)UNIREA Basarabiei/Republicii Moldova cu PATRIA-MAMĂ, ROMÂNIA! /…/ Reîntregirea țării Românești este necesară din mai multe considerente – spirituale, culturale, istorice, militare, economice ș.a.. O integrare a Rep. Moldova în Uniunea Europeană va dura ani buni, iar o invazie rusă în Basarabia poate avea loc în câteva zile. O reîntregire a țării cât mai curând posibilă ar pune spațiul de la Est de Prut sub scutul de care beneficiază astăzi România și statele din fostul lagăr socialist. De rând cu repararea unei mari nedreptăți istorice, care a schimbat dramatic destinul a milioane de oameni nevinovați, reunificarea poporului român va aduce stabilitatea, prosperitatea și securitatea în această parte a continentului european.” Unul dintre semnatarii acestui apel, fostul deputat Pintilie Pîrvan, președintele Asociației Parlamentul 1990, a afirmat în cadrul Conferinței Științifice Internaționale, „30 de ani de la proclamarea independenței Rep. Moldova” că „Cea mai mare doleanță în Declarația de Independență a fost reîntregirea neamului românesc!”.

1.2.11. La 24 dec. 1989, Congresul Deputaţilor Poporului din URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) a condamnat semnarea Protocolului adiţional al Pactului Stalin-Hitler şi a alte înţelegeri secrete cu Germania şi a recunoscut că acestea „sunt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei şi valabilitate, din momentul semnării lor, venind în contradictie cu suveranitatea şi independența unor state terţe”. Totodată, Congresul a apreciat că protocoalele secrete sovieto-germane „au fost folosite de Stalin şi anturajul său pentru a da ultimatumuri şi a exercita presiuni prin recurgerea la forţă asupra altor state, încălcând obligaţiile juridice asumate faţă de acestea [precum Ultimatumul dat României]”.

1.2.12. Marile Puteri, precum China — prin declarațiile publice ale liderului suprem Mao Zedond din 1964, Statele Unite — prin Rezoluția 148 a Senatului SUA din 28 iunie 1991, Uniunea Europeană — prin Rezoluția Parlamentului European din 19 sept. 2019, au susținut explicit sau implicit (re)unirea Rep. Moldova cu România. Avem încrederea că aceste Mari Puteri susțin și în prezent (re)unirea. 

1.2.13. Ne exprimăm convingerea că după căderea „Cortinei de fier” (în 1989), URSS și succesoarea ei, Rusia, nu aveau dreptul să împiedice (re)Unirea, așa cum au făcut-o;

1.2.14. În situația în care (re)unirea ar fi din nou amânată și dacă partidele proruse vor reveni la conducerea Rep. Moldova, aceasta va reintra în sfera de influență a Moscovei și va fi reluată politica de deznaționalizare, de rusificare și de îndepărtare a Moldovei de Patria-Mamă România, de UE și de NATO, iar Rep. Moldova va rămâne cea mai săracă țară a Europei cu toate că are un mare potențial datorită resurselor umane și naturale.

Prin reunirea Rep. Moldova cu Patria-Mamă România, românii moldoveni se vor integra imediat în UE și în NATO, și nu vor trebui să mai aștepte ani de zile precum frații lor din România care a solicitat aderarea la NATO în 1994, dar a fost admisă după 10 ani, …care a solicitat integrarea în UE în 1995 dar a fost admisă după 12 ani.

Istoria ne-a arătat că orice alianță între state nu e pentru totdeauna. Credem însă că România va exista întotdeauna, astfel încât decidem să facem acum reunirea Rep. Moldova cu România. „Dacă nu acum, când?”

*

2. (Re)Unirea trebuie făcută cât mai curând posibil, pentru a salva Republica Moldova și cetățenii ei de la următoarele pericole extrem de mari:

2.1 Pericolul ca Rep. Moldova să fie devastată, iar cetățenii ei să fie sacrificați. În 24 dec. 2022, ministrul adjunct de externe al Federației Ruse, Mikhail Galuzin a amenințat Rep. Moldova că se „apropie de o catastrofă” și că „va repeta experiența tristă a Ucrainei…”; ulterior, și alți demnitari ruși au amenințat Moldova;

2.2 Pericolul destabilizării situației politice în Rep. Moldova în urma căreia să fie impusă o guvernare prorusă antiromânească, anti-UE și anti-NATO;

*

3. (Re)Unirea trebuie făcută cât mai curând posibil pentru a evita declanșarea unui cataclism umanitar și de mediu de o gravitate fără precedent în istoria Europei, care ar avea loc în cazul unor explozii la cel mai mare depozit de armament din Europa de est care se află în comuna Cobasna situată pe teritoriul Rep. Moldova, în regiunea Transnistria, la 2 km de frontiera cu Ucraina. În acest depozit se află 22-23 de mii de tone de arme și muniții — bombe de aviație, grenade, bombe de artilerie, mine, cartușe, alte obiecte de tehnică militară — păzite de peste 1500 de militari ruși. Potrivit unui studiu științific elaborat de savanți în cadrul Academiei de Științe a Moldovei, explozia depozitului de la Cobasna ar declanșa un cataclism similar cu cel cauzat în 1945 de bomba atomică de la Hiroshima. Explozia ar afecta teritorii din Rep. Moldova, din Ucraina și din România. Experții în protecția mediului avertizează că dacă în depozit există muniţii chimice, biologice și radioactive (inventarul complet e cunoscut doar de Rusia), explozia depozitului aflat lângă râul Nistru care se varsă în Marea Neagră, ar afecta întregul bazin al acesteia și, implicit, țările riverane. Detalii despre efectele unui asemenea cataclism sunt prezentate în Anexe.

*

4. Pericolele arătate anterior ar fi evitate prin (re)unirea cât mai curând posibil a Rep. Moldova cu România — stat membru NATO din anul 2004 — întrucât, odată cu (re)unirea, întreg teritoriul Rep. Moldova ar fi inclus în România și ar deveni astfel un Teritoriu NATO care, dar ar fi atacat, ar fi apărat de toate cele 31 de state membre ale NATO. Avem convingerea că un asemenea atac ar fi exclus.

Pentru a evita riscul declanșării unui cataclism umanitar și de mediu, depozitul de la Cobasna ar trebui supravegheat de reprezentanți ai Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), ai forurilor internaționale de protecția mediului și ai Consiliului de Securitate al ONU.

Menționăm că începând din 1994, Rusia s-a angajat să-și evacueze prezența militară din regiunea Transnistria, precum și armamentul din depozitul de la Cobasna (situat la peste 700 km de frontiera de vest a Rusiei). În 1999, la Summitul de la Istanbul al OSCE, Rusia s-a angajat să finalizeze retragerea forțelor ruse de pe teritoriul Rep. Moldova până la sfârșitul anului 2002, ceea ce nu s-a întâmplat. În 2018, ONU a adoptat o rezoluție prin care a solicitat Rusiei retragerea completă și necondiționată a forțelor militare, a armamentului și a munițiilor depozitate ilegal la Cobasna; până în prezent, Rusia nu a dat curs rezoluției.

*

5. Republica Moldova este situată în cea mai mare parte a ei în regiunea Basarabia care a făcut parte continuu, timp de cinci secole, din Principatul Moldovei, înființat în secolul 14, locuit în permanență și în majoritate covârșitoare de populația băștinașă, românii moldoveni care fac parte din poporul român și a căror limbă e limba română.

Rușii numeau Basarabia «Țara făgăduinței» sau «Țara de aur», datorită fertilității solului și, mai ales, a accesului la gurile Dunării. În anul 1812 Imperiul Rus a „răpit-o” (cum s-a exprimat Marx). Anexarea a fost de patru ori ilegală pentru că atât Imperiul Rus cât și Imperiul Otoman au încălcat atât tratatele și înțelegerile lor cu Principatul Moldovei, cât și norme de drept internațional valabile în epocă. (1) Conform tratatului de vasalitate al Principatului Moldovei față de Imperiul Otoman, acesta nu avea dreptul de a ceda nimănui vreun teritoriu al țării vasale, dar avea obligația de a-i garanta frontierele în schimbul tributului pe care Moldova i-l plătea. „Frontierele Moldovei vor fi păstrate intacte în întreaga lor întindere” – se menţiona în tratat. (2) Imperiul Rus, cunoscând conținutul respectivului tratat, nu avea dreptul să primească ceea ce știa că Imperiul Otoman nu avea dreptul să dea (această situație a fost subliniată de mulți istorici, diplomați și politologi, inclusiv de Karl Marx). (3) Guvernul Imperiul Otoman (Poarta) nu și-a respectat obligația stipulată în tratatul de vasalitate ca, înainte de a lua orice decizie referitoare la Moldova, să se consulte cu domnitorul acesteia și cu înalții ei demnitari în situații de mare importanță. (4) Având în vedere religia comună creștin ortodoxă a popoarelor rus și român, Imperiul Rus și-a asumat calitatea de protector al Moldovei și al Țării Românești, întrucât acestea erau vasale Imperiului Otoman. Conform înțelegerilor și tratatelor dintre Moldova și Rusia (precum Tratatul de la Luțk semnat în 1711 de domnul Moldovei Dimitrie Cantemir și țarul rus Petru cel Mare), înțelegeri reconfirmate ulterior, Rusia trebuia să protejeze țările române, respectându-le autonomia și garantându-le frontierele în schimbul unor obligații.

Actul din 1812 al anexării Basarabiei de către Rusia a fost un rapt teritorial extrem de jenant pentru Imperiul Rus care nu a anexat-o în urma unui război ruso-moldovenesc, ci a unuia ruso-turc.

Rusia nu avea niciun fel de drept istoric sau etnic asupra Moldovei. „Velicorușii s-au așezat în Basarabia numai după alipirea acestei țări la Rusia”, conform acad. Ion Nistor, istoric al Basarabiei. Istoricul Ion Pelivan, a descris situația românilor moldoveni din Basarabia sub Imperiul Rus [1812-1917] prin comparație cu stăpânirea țărilor române sub  Imperiul Otoman: „În patru secole [secolele 15, 16, 17, 18], turcii păgâni nu au putut săvârşi în Moldova şi Valahia atâtea mişelii câte au făcut pravoslavnicii ruşi în Basarabia, timp de 106 ani. Dacă turcii ne-au prădat rodul muncii noastre, dacă ei ne-au impus birul sângelui nostru, ruşii nu s-au mulţumit numai cu aceasta, ci au căutat să ne pângărească sufletul, să ne batjocorească limba şi să ne omoare însăşi fiinţa noastră etnică. Pentru a-şi atinge scopul, ei n-au cruţat absolut nici un mijloc, nici o măsură”.

Între anii 1812-1917, poporul român din Basarabia a fost victima unui genocid cultural înfăptuit de Imperiul Rus prin deznaționalizarea românilor și rusificarea lor forțată — interzicându-se total sau parțial limba română —, prin deportări, prin colonizarea masivă a Basarabiei cu populații străine, în special ruși și ucraineni, pentru ca ponderea românilor să scadă cât mai mult posibil. În 1812, românii reprezentau 95% din populație, iar până în 1917 procentul a scăzut la 56%. Cu toate acestea, genocidul cultural nu și-a atins scopul asimilării românilor care sunt de origine daco-romană și vorbesc o limbă neolatină. Majoritatea românilor moldoveni au preferat analfebetismul decât să învețe limba rusă, total străină de limba română. Stăpânirea rusă a reprezentat un dezastru mult mai mare decât dominația otomană care a precedat-o; turcii, spre deosebire de ruși, nu au dus o politică de deznaționalizare: nu au interzis limba română, nu au impus limba turcă, nu au făcut deportări și nu au colonizat teritoriul românesc. 

După 22 de ani de libertate în cadrul României (1918-1940) și de bunăstare datorată împroprietăririi țăranilor (peste 90% din fondul funciar al Basarabiei a fost dat țăranilor), în iunie 1940, Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța au fost rupte de URSS din trupul Țării-Mamă, ca urmare a Pactului Stalin-Hitler semnat la Moscova în 23 august 1939, ale cărui consecințe au fost condamnate unanim la nivel internațional ca fiind nule „ab initio”.

În 1946, la Conferința de pace de la Paris, România ar fi avut dreptul să-și redobândească teritoriul pierdut ca urmare a pactului Stalin-Hitler, având în vedere meritele ei uriașe în lupta antihitleristă: (1) Datorită faptului că România s-a alăturat Aliaților în 23 august 1944, Al Doilea Război Mondial a fost scurtat cu cel puțin 6 luni, salvându-se astfel viața a cel puțin 15  milioane de oameni; (2) Armata română a jertfit pe frontul antinazist viaţa a peste 100.000 de militari, România situându-se în această privinţă pe locul 4 între naţiunile lumii, după URSS, SUA şi Marea Britanie; (3) Armata română a contribuit decisiv la eliberarea de sub ocupația nazistă nu doar a propriului teritoriu, ci și a teritoriului Ungariei, Cehoslovaciei şi a unei părți din Austria.

Dar URSS, la Conferința de pace, nu a ținut cont de meritele uriașe ale României, impunându-i statutul de „țară învinsă” în loc de cel de „țară aliată, cobeligerantă și învingătoare”. Prin acest artificiu, Moscova a beneficiat de înglobarea nedreaptă a României în „lagărul socialist” pe care-l conducea, și, mai ales, de „legalizarea” stăpânirii nedrepte de către URSS a teritoriului românesc anexat în 1940 (eliberat de armata română în 1941 și reocupat de cea sovietică în 1944).

Între anii 1940-1991, poporul român din RSS Moldova a fost victima celui mai cumplit genocid din Europa postbelică, conceput și comandat de liderii URSS de la Moscova, înfăptuit în primele două decenii ale ocupației sovietice. Genocidul a fost atât fizic cât și cultural. După anii 1960, Moscova a menținut doar genocidul cultural, care a fost diminuat în mare măsură în epoca Gorbaciov, după anul 1985.

Poporul român din RSS Moldova trebuie considerat popor-martir, iar genocidul înfăptuit împotriva lui trebuie recunoscut și condamnat de toate statele lumii. 

Federația Rusă, ca stat succesor al URSS, trebuie să plătească reparații pentru victimele genocidului, pentru urmașii acestora, precum și despăgubiri pentru ocuparea ilegală a teritoriului în perioada 1940-1991 (menționăm că anul trecut Polonia a solicitat Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1320 de miliarde de euro). 

Curtea Penală Internaţională de la Haga (Tribunalului Penal Internațional), organ judiciar al Organizației Națiunilor Unite, trebuie să condamne URSS pentru crimele (imprescriptibile) împotriva umanității și pentru crimele de genocid înfăptuite împotriva poporului român din RSS Moldova în timpul ocupației din perioada 1940-1991.

*

În august 1989 începe o nouă eră pentru poporul român din RSS Moldova: la marea adunare națională din capitala Moldovei Chișinău, la care participă circa 750.000 de oameni (a șasea parte din populația de atunci a republicii), sunt readoptate limba română ca limbă de stat și alfabetul latin interzis în timpul ocupației ruse sovietice. În aprilie 1990 drapelul României este adoptă ca drapel național, în iunie 1990 Moldova se declară stat suveran, iar în noiembrie 1990 stema României (ușor modificată) devine stema națională. În mai 1991, numele țării e schimbat în Republica Moldova. În 16 dec.1990, la cea de-a doua Mare Adunare Națională din Chișinău, peste 800.000 de români cer declararea independenței naționale față de Moscova. Cu toate că URSS a încercat prin amenințări și intimidări să oblige Moldova să participe la referendumul din 3 martie 1991 pentru un nou tratat unional care să mențină URSS, Moldova s-a opus referendumului. În august 1991 e scos în afara legii partidul comunist, marioneta Moscovei. În 27 august 1991, odată cu votarea Declaraţiei de Independenţă, se adoptă imnul național al României „Deșteaptă-te române!” ca imn național.

Toate acestea exprimă cu maximă claritate dorința puternică a românilor moldoveni de-a se reuni cu România. Presiunea populară pentru (re)unirea Rep. Moldova cu România era extraordinar de mare. Peste râul Prut care desparte cele două state românești, s-au făcut entuziaste „poduri de flori” în anii 1990 și 1991 (dar și în anii 2015 și 2017). Românii se îmbrățișau plângând de fericire cu gândul la reunire și la reîntregirea țării. În vara anului 1991, (re)unirea părea iminentă, mai ales după ce parlamentul României, parlamentul Rep. Moldova și Senatul SUA au votat rezoluții care au reconfirmat direct sau indirect că reunirea este perfect îndreptățită etnic, lingvistic, istoric, politic și din punct de vedere al dreptului internațional.

Dar liderii de la Moscova, pentru a face „imposibilă” reunirea, au declanșat pe teritoriul Rep. Moldova, în Transnistria, războiul „ruso-moldovenesc”, extrem de sângeros, primul de acest fel din Europa postbelică. Iată pretextul războiului: în 2 sept. 1990, în regiunea moldovenească Transnistria, Moscova și-a înființat o „enclavă separatistă”: statul artificial „Republica Moldovenească Nistreană” (RMN) care și-a autoproclamat independența față de Chișinău. După doar o lună, în noiembrie 1990, prin intermediul RMN, Moscova a declanșat războiul „ruso-moldovenesc”, punând la dispoziția RMN „2700 de vagoane de arme şi muniţii” din depozitul de la Cobasna, și, de asemenea, o cantitate uriașă de armament din dotarea armatei a 14-a a URSS care avea sediul în Transnistria: arme automate, pistoale, grenade, lansatoare de rachete, 1,5 milioane de cartușe, numeoase tancuri, blindate, aruncătoare de mine, unităţi de armament, 15.564.708 muniţii, unităţi de tehnică de geniu, de telecomunicaţie etc.. În 19 mai 1992, Armata a 14-a a Rusiei a ieşit din cazărmi şi a ocupat Transnistria. A doua zi, preşedintele Moldovei Mircea Snegur a declarat: „În pericol de moarte se află independenţa şi integritatea statului nostru. Ocupanţii de ieri vor să-şi restabilească puterea asupra noastră, să ne pună din nou în genunchi”. Mica Moldovă, fără armată, se lupta cu armata de elită a Rusiei. S-au înregistrat circa 1.000 de morți (!) și 4.500 de răniți.

Moscova a oprit conflictul — rămas „înghețat” până în prezent — având în vedere că războiul și-a atins scopurile: (1) împiedicarea reunirii Moldovei cu România; (2) controlul Transnistriei prin trupele ruse de „menținere a păcii”; (3) menținerea în Transnistria a celui mai mare depozit de armament din Europa de est, cel din Cobasna, păzit de militari ruși; (4) stăpânirea de facto a „enclavei” Transnistria care are o mare importanță geostrategică, la peste 700 km de frontiera de vest a Rusiei.

De 33 de ani, statul-marionetă din Transnistria, nerecunoscut la nivel internațional, e susținut militar, politic și economic de Moscova. Juridic, Transnistria e și azi un teritoriu al Rep. Moldova.

Precizăm că Transnistria are o suprafață de 4.163 km² și e situată între malul stâng al Nistrului și o parte a frontierei Moldovei (de o lungime de 405 km) cu Ucraina.

Pe de altă parte, pentru a face și mai dificilă (re)unirea Moldovei cu România, în anul 1990 Moscova și-a creat pe teritoriul Rep. Moldova o a doua „enclavă separatistă”: Găgăuzia, autoproclamată la 19 aug. 1990, locuită de minoritatea găgăuză (125.000 locuitori) care, datorită eficientei propagande ruse, a devenit prorusă cu toate că anterior fusese loială românilor. Conducerea prorusă de la Chișinău a decis încă din anii ’90 ca Găgăuzia să aibă propriul parlament și propriul guvern, iar în cazul unirii Moldovei cu România, poporul găgăuz să aibă dreptul la autodeterminare.

Moscova a împiedicat (re)unirea Rep. Moldova cu România și prin alte mijloace: (a) înglobarea Moldovei, în 1991, în Comunitatea Statelor Independente condusă de Moscova; (b) reactivarea partidului comunist prorus care a și ajuns la guvernare; (d) schimbarea, în 1994, de către conducerea prorusă, a denumirii limbii române în „limbă moldovenească” și a imnului pentru a nu coincide cu imnul României;  (e) dependența energetică și economică față de Rusia; (f) politica prorusă extrem de activă dusă de numeroase partide, ONG-uri, publicații de presă tipărite sau difuzate pe internet, posturi de radio și televiziune, toate acestea fiind controlate de Moscova cu următoarele scopuri: menținerea Moldovei în sfera de influență a Moscovei, împiedicarea unirii cu România, anihilarea acțiunilor Moldovei pentru integrarea în Uniunea Europeană și aderarea la NATO, reanexarea Moldovei de către Rusia la momentul oportun.

*

La nivel internațional, unirea Basarabiei cu România (din 1918), anularea consecințelor Pactului Stalin-Hitler (din 1939) sau (re)unirea Republicii Moldova cu România au fost susținute explicit sau implicit prin următoarele documente sau declarații (prezentate în ordine cronologică):

1. Acordul pentru unirea Basarabiei cu România — comunicat României la 3 martie 1920 — exprimat de Consiliului Suprem al Conferinței de Pace de la Paris format din Georges Clémenceau, Woodrow Wilson, Lloyd George și Vittorio Em. Orlando;
2. Tratatul pentru recunoașterea unirii Basarabiei cu România, semnat la Paris la 28 oct. 1920 de reprezentanții Imperiului Britanic, Franței, Italiei și Japoniei;
3. Declarațiile repetate ale guvernului Statelor Unite prin care „refuză să recunoască confiscarea forțată de către URSS a teritoriului românesc în conformitate cu termenii așa-numitului Pact Stalin-Hitler” (Rezoluția 148 a Senatului SUA din 28 iunie 1991, alineatul 10, face referire la asemenea declarații);
4. Declarațiile liderului suprem al Chinei Mao Zedong, făcute în anul 1964, care a condamnat public politica expansionistă a Moscovei, arătând că „pământuri cucerite [nejustificat] de sovietici sunt foarte multe. /…/ Ei și-au declarat teritoriu propriu o parte a României”; Mao a dat exemple de politică expansionistă a Moscovei și față de alți vecini ai URSS, precum China, Japonia, Mongolia, Polonia și Finlanda; în același an, ambasada Chinei de la București a difuzat o hartă a României Mari care includea teritoriul românesc anexat nelegitim de URSS în 1940, ca urmare a Pactului Hitler-Stalin;  
5. Hotărârea Congresului deputaţilor poporului din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) — actuala Dumă de stat a Federației Ruse —, adoptată la Moscova în 24 dec.1989, privind condamnarea Pactului Stalin-Hitler și a consecințelor sale, precum anexarea ilegală și prin forță de către URSS a teritoriului românesc unde se află cea mai mare parte a Rep. Moldova;
6. Rezoluția 148 a Senatului SUA din 28 iunie 1991 (pe care o vom prezenta integral mai jos);
7. Condamnarea consecințelor Pactului Hitler–Stalin de către președintele SUA George W. Bush, prin declarația din 7 mai 2005, Riga, Letonia;
8. Condamnarea consecințelor Pactului Hitler–Stalin de către actualul președinte al Federației Ruse Vladimir Putin, prin declarația din 1 sept. 2009, Polonia;
9. Rezoluția Parlamentului European din 19 sept. 2019.

Subliniem că toate aceste rezoluții și declarații sunt în vigoare, nefiind abrogate.

*

Redăm mai jos textul Rezoluției 148 adoptată de Senatul SUA în 28 iunie 1991, care prezintă argumente de drept internațional, de ordin etnic, lingvistic, istoric și politic, care demonstrează că reunirea este îndreptățită și că va fi recunoscută internațional:

<< REZOLUȚIE care exprimă convingerea Senatului că Statele Unite ale Americii trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi din Bucovina de Nord.

Întrucât principatul românesc al Moldovei a fost fondat ca stat independent în secolul al XIV-lea;

Întrucât Moldova a fost invadată în 1806 de armata rusă şi anexată  de Imperiul Rus în 1812 ca urmare a Tratatului ruso-turc de la Bucureşti; [n.n.: anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus a fost ilegală întrucât s-a făcut prin violarea normelor de drept internațional valabile în epocă, și prin încălcarea de către Imperiul Otoman și de către Imperiul Rus a tratatelor și înțelegerilor acestora cu Principatul Moldovei]

Întrucât, la 15 noiembrie 1917, guvernul sovietic a proclamat dreptul popoarelor Imperiului Rus la autodeterminare şi înfiinţarea de state separate;

Întrucât, la 2 decembrie 1917, Sfatul Țării, respectiv Adunarea constituantă a Moldovei aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca republică independentă; 

Întrucât, la 9 aprilie [27 martie pe stil vechi] 1918, Adunarea Constituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul României; 

Întrucât Statele Unite, Franţa, Italia, Marea Britanie, Japonia şi celelalte state aliate au aprobat și recunoscut în mod expres reunirea Moldovei cu România în Tratatul de pace de la Paris din 28 octombrie 1920;

Întrucât forţele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 şi au ocupat estul Moldovei şi Bucovina de Nord şi Herţa, încălcând Carta Ligii Naţiunilor, Tratatul de la Paris din 1920, Tratatul general pentru renunţarea la război din 1928 [n.n.: Pactul Briand-Kellogg], Pactul româno-sovietic de Asistență Reciprocă din 1936, Convențiile pentru definirea agresiunii din 1933, precum şi principii general recunoscute ale dreptului internaţional;

Întrucât anexarea Moldovei, a nordului Bucovinei și a Herței a fost convenită prospectiv în anumite protocoale secrete ale Pactului de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice și Reich-ul German la 23 august 1939; [n.n.: Pactul Hitler-Stalin semnat la Moscova]

Întrucât între 1940 şi 1953 sute de mii de români din Moldova şi Bucovina au fost deportaţi de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste în Asia centrală şi Siberia;

Întrucât guvernul Statelor Unite și-a declarat în mod repetat refuzul de a recunoaște confiscarea forțată a teritoriului în conformitate cu termenii așa-numitului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea sovietică a Estoniei, Letoniei și Lituaniei din 1940; 

Întrucât guvernele Regatului Unit, ale Uniunii Sovietice și ale Statelor Unite sunt părți ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarii și-au declarat „dorința de a nu exista schimbări teritoriale care să nu fie în concordanță cu voința liber exprimată a popoarelor în cauză” și și-au afirmat dorința „de a vedea restabilite drepturile de suveranitate și de autoguvernare ale celor care au fost privați de ele cu forța” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;

Întrucât, la 31 august 1989, Consiliul Suprem al Moldovei a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii și a restabilit alfabetul latin interzis de Guvernul sovietic în timpul ocupației Moldovei ca alfabet al limbii române scrise; 

Întrucât, în martie 1990, poporul român al Moldovei a putut vota în alegeri libere și corecte deputați în Consiliul Suprem al Moldovei; 

Întrucât, la 27 aprilie 1990, Consiliul Suprem al Moldovei a restaurat drapelul României ca drapel oficial al republicii; 

Întrucât, la 23 iunie 1990, Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;

Întrucât, la 16 decembrie 1990, peste opt sute de mii de români s-au adunat la cea de-a doua Mare Adunare Națională din capitala Moldovei, Chișinău, pentru a declara independența națională a românilor din teritoriile ocupate;

Întrucât poporul Moldovei a refuzat să participe la referendumul sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale sovietice de a amenința și intimida poporul moldovenesc să accepte un nou tratat unional; [n.n.: pentru menținerea URSS]

Întrucât statele semnatare ale Actului final de la Helsinki au acceptat principiul egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor la autodeterminare; 

Și întrucât, în conformitate cu articolul 8 din Actul final de la Helsinki „toate popoarele au întotdeauna dreptul, în deplină libertate, de a-și decide, când și dacă doresc, statutul lor politic intern și extern, fără ingerințe externe, și să-și urmeze după cum doresc dezvoltarea lor politică, economică, socială și culturală”. 

În consecință, decidem că rezoluția bine cumpănită a Senatului este că Guvernul Statelor Unite ar trebui:  1). să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova și din Bucovina de nord ocupate de Uniunea Sovietică, și să emită o declarație în acest sens;  și  2). să susţină eforturile viitoare ale guvernului Moldovei să negocize în mod pașnic, dacă dorește, reunirea României cu Moldova și cu Bucovina de Nord, după cum este stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor predominante ale dreptului internațional și Principiului 1 al Actului Final de la Helsinki.>>

Surse: web-site-ul Senatului SUA, web-site-ul Congresului SUA: https://www.congress.gov/bill/102nd-congress/senate-resolution/148/text?q=%7B%22search%22%3A%5B%22PL111-148%22%5D%7D&resultIndex=5 https://www.congress.gov/bill/102nd-congress/senate-resolution/148/text

Subliniem că această extrem de importantă Rezoluție le-a fost „ascunsă” un sfert de secol românilor din cele două state românești. I-a fost „ascunsă” chiar și fostului prim-ministru din anii 1990-1991 al Rep. Moldova, Mircea Druc, adică în anii în care (re)unirea era pe buzele tuturor românilor…

Dacă în Rep. Moldova s-ar fi știut de existența acestei Rezoluții, avem convingerea că întreaga populație românească din Rep. Moldova s-ar fi adunat în Piața Marii Adunări Naționale de la Chișinău și ar fi impus reunirea cu Patria-Mamă. Toate tancurile și gloanțele URSS n-ar fi putut sta în calea reunirii în vara anului 1991, când Rep. Moldova era încă sub ocupația trupelor sovietice. Iar în România, milioane de români s-ar fi adunat în marile piețe din București, Iași, Timișoara, Cluj, Brașov, Suceava, Craiova, Alba Iulia etc., pe care nu le-ar fi părăsit până când nu s-ar fi făcut reunirea.

Această magistrală Rezoluție — care ar fi scris istorie dacă ar fi fost publicată la București și la Chișinău în vara anului 1991 —, a fost publicată în Romînia abia după un sfert de secol, în 2016 (când tânărul istoric Marius Diaconescu a găsit-o pe web-site-ul Congresului SUA, a tradus-o și a publicat-o pe blogul unui ziar). Ulterior, mai multe web-site-uri au publicat Rezoluția, dar credem că majoritatea românilor n-au citit-o.

A N E X E

CATACLISMUL UMANITAR ȘI DE MEDIU fără precedent în istorie, „cu pierderi mult mai mari decât cele cauzate de bombele atomice aruncate asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki”, care s-ar produce în cazul exploziei celui mai mare depozit de armament din Europa de est, situat la Cobasna, în Rep. Moldova

Șeful Serviciului de Informații și Securitate (S.I.S.) al Rep. Moldova, Alexandru Musteață, a declarat în 19 dec. 2022 că „întrebarea nu este dacă Federaţia Rusă va face o nouă ofensivă spre teritoriul Republicii Moldova, ci când se va întâmpla acest lucru: fie la începutul anului, în ianuarie, februarie, fie mai târziu, în martie, aprilie [suntem în luna mai; ofensiva a fost amânată sau va avea loc zilele următoare?]. Dar din informaţia pe care o deţinem noi, Federaţia Rusă intenţionează să meargă mai departe. Având scopul de a crea o joncțiune cu regiunea transnistreană, care este teritoriul Republicii Moldova, şi atunci cu claritate putem spune că da, ei au intenţia să ajungă aici [în Rep. Moldova], să se conecteze. Ce va urma ulterior, intenţiile lor în raport cu Chişinăul, putem discuta, dar asta este un risc real şi foarte înalt”.

Directorul S.I.S. a subliniat că în regiunea Transnistria a Rep. Moldova, în localitatea Cobasna se află cel mai mare depozit de arme și muniții din Europa de est. Dacă va avea loc „joncțiunea cu regiunea transnistreană”, aceasta va deveni teatru de război iar pericolul unui cataclism umanitar și ecologic ar fi iminent. Vicepremierul moldovean Oleg Serebrian a avertizat că orice neatenție ar putea provoca o explozie la Cobasna. O asemenea explozie ar putea genera un cataclism umanitar și de mediu fără precedent în istorie. 

Raportul OSCE din 2007 a confirmat riscul uriaș reprezentat de depozitele de la Cobasna arătând că o posibilă explozie ar provoca „un dezastru ecologic şi uman”.

Potrivit unui studiu științific elaborat de savanți în cadrul Academiei de Științe a Moldovei, o eventuală explozie a depozitelor de la Cobasna ar duce la un cataclism similar cu cel cauzat în 1945 de bomba atomică de la Hiroshima. Posibila explozie de la Cobasna ar fi urmată de o catastrofă umanitară și ecologică pe o suprafață de până la 3.000 de kilometri pătrați, putând fi afectate zone și mai îndepărtate. Tot ce e viu ar muri pe o rază de 4,5 km. Toate localitățile din Rep. Moldova și din Ucraina ar deveni ruine pe o rază de 50 de km. Explozia ar avea urmările unui cutremur de 7,5 grade. Efectele ar acționa în toată Rep. Moldova, în sud-vestul Ucrainei, în estul României, dar și în alte teritorii, în funcție de condițiile meteorologice.

Academicianul Gheorghe Duca, co-autor al studiului, fost președinte al Academiei de Științe a Moldovei, membru de onoare al Academiei Române, consideră că dacă toate proiectilele și munițiile de la Cobasna ar fi detonate simultan, s-ar forma un crater gigantic adânc de 75 m și larg de 3000 m, iar efectele detonării ar fi egale cu cele ale bombelor nucleare de la Hiroșima și Nagasaki (printre consecințele imediate ale acestora au fost iradieri ducând la deces, distrugerea vegetației, orbire prin arderea retinei, arsuri ale ființelor vii, decese imediate ș.a.).

Studiul a fost elaborat la cererea președinției Rep. Moldova și a beneficiat de informații obținute prin implicarea Serviciului de Informații și Securitate.

În prezent, la Cobasna se află aproape 23 de mii de tone de armament — bombe de aviație, grenade, bombe de artilerie, mine, cartușe, alte obiecte de tehnică militară — sub paza a cel puțin 1500 de militari ruși.

În anul 2009, unul dintre militarii care păzeau depozitele de la Cobasna, care locuia cu familia în apropierea acestora, îngrozit că ar putea deveni oricând victimele unei catastrofe, a trimis o scrisoare alarmantă autorităților din Moldova, Rusia, Ucraina, OSCE, ONU și ambasadelor Marilor Puteri acreditate la Chişinău şi la Kiev, semnalând exasperat iresponsabilitatea șefilor și solicitând o intervenție urgentă pentru a evita cataclismul. Cităm câteva fragmente: „Această atitudine iresponsabilă poate provoca … o catastrofă ecologică şi umanitară de mari proporţii”, „Interveniţi de urgenţă”, altfel „poate fi prea târziu!”, „Constituiţi o comisie internaţională ca să vă convingeţi că localitatea Cobasna se transformă ireversibil într-o Hiroshimă a Europei, care poate spulbera de pe faţa pământului nu doar Transnistria, ci şi jumătate din Moldova şi Ucraina!” 

În 13 august 2020, președintele Mișcării ecologiste din Moldova, ecologul Alecu Reniță, fost deputat (1990–1994), membru al Comisiei parlamentare de ecologie, a publicat (în revista națională „Natura”) un text care prezintă riscul uriaș pe care liderii lumii îl ignoră iresponsabil:

„Autorităţile … nu cunosc nici până astăzi dacă la Cobasna, în cele 20 de mii de tone de armament, se găsesc muniţii chimice, biologice și radioactive. /…/ În Primul Parlament [1990-1994] se aflau câţiva deputaţi militari cu rang înalt din Transnistria, care cunoșteau nu puţine despre tipurile de armament de la Cobasna /…/. Ne dădeau dreptate că, în cazul unei catastrofe, ar avea de suferit tot sud-vestul Uniunii Sovietice și chiar ţările din bazinul Mării Negre. /…/ …Ajungeam la o concluzie înspăimântătoare – un incendiu devastator sau o explozie la depozitul de la Cobasna ar putea transforma în ruine R. Moldova, regiunea Odesa și ar otrăvi pentru mult timp apele Nistrului și ale Mării Negre. /…/ Deputaţii militari din Transnistria își permiteau să afirme în 1990 că o explozie la depozitul de muniţii ar fi mai puternică decât bombele atomice aruncate asupra orașelor nipone Hiroshima și Nagasaki (în august 1945), iar pierderile ar fi mult mai mari. /…/

Depozitul de muniţii se află foarte aproape de Nistru, și orice accident poate otrăvi apele fluviului și ale Mării Negre, iar Doamne ferește! în caz că există și se scurg în râu substanţele chimice, biologice și radioactive, atunci începe apocalipsa în această parte a Europei și în ţările din bazinul Mării Negre [!]. [Ucraina, România, Bulgaria, Rusia, Turcia, Georgia]” 

În finalul raportului său, președintele Mișcării ecologiste a făcut apel către cei de care depinde evitarea „apocalipsei”. Avem convingerea că excelențele lor nu au citit acest apel din moment ce nu au răspuns. Sperăm însă că măcar acum îl vor citi și vor acționa imediat, în mod competent și cu responsabilitate maximă: „Oameni politici, din ţările bazinului Mării Negre, din Uniunea Europeană, Rusia, SUA și NATO — mă adresez vouă cu vocea a milioane de oameni îngrijoraţi — includeţi în agenda voastră evacuarea tuturor muniţiilor de la depozitul din Cobasna! /…/ Cât nu a explodat, luaţi bomba cu ceas … de pe malul Nistrului, și duceţi-o atent în pustiurile nelocuite din Siberia. Cele peste 20 de mii de tone de muniţii necunoscute … reprezintă o problemă internaţională și un pericol continental. Vă rugăm să ne auziţi măcar după 29 de ani de tăcere, nepăsare și mimare de care aţi dat dovadă. Nu avem altă alternativă decât să transferăm întreaga responsabilitate pentru viitorul, securitatea și soarta a milioane de oameni din arealul Nistrului și Mării Negre spre cancelariile și parlamentele ţărilor voastre. Auziţi-ne și salvaţi-ne de moartea ascunsă între stocurile uriașe de muniţii apocaliptice din Cobasna!”

Având în vedere că șeful S.I.S. a declarat în decembrie că „Federaţia Rusă va face [foarte curând!] o ofensivă spre teritoriul Republicii Moldova”, „având scopul de a crea o joncțiune cu regiunea transnistreană” unde se află depozitul de la Cobasna, riscul „apocalipsei” este mult mai mare [!] decât era în anul 2020 când a fost scris textul de mai sus, înainte de începerea războiului din Ucraina și înainte de a se ști că depozitul de la Cobasna ar putea fi implicat într-un iminent teatru de război.

Recent, genistul militar Vitalie Stoian, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Naționale a Rep. Moldova, a declarat: „Noi considerăm că dacă va fi o explozie acolo, consecințele ar putea fi echivalente cu ale unei bombe atomice…”

În 6 oct. 2022 publicația „Zona de securitate” a avertizat că „o potențială deflagrație a depozitului de la Cobasna va fi de zeci de ori mai mare [!] decât toate cele vazute până acum odată cu declanșarea războiului în Ucraina. /…/ O potențială explozie la Cobasna va produce o deflagrație între 10-20 de kilotone. /…/ Nu doar momentul exploziei e unul periculos, urmările pentru mediul ambiant nu vor putea fi estimate niciodată până la producere. Ce se va întâmpla cu apa și solul reprezintă cea mai stringentă întrebare. /…/ Temerile sunt că depozitul poate fi obiectul unor provocări [!] ce s-ar putea finaliza cu o catastrofă umanitară pentru întreaga regiune.” 

*

Genocidul împotriva poporului român 

din Moldova Sovietică

(RASSM  și  RSSM numită azi Republica Moldova)

M o t t o

Cine își uită trecutul, e condamnat să-l repete. – George Santayana

 Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria. – Milan Kundera

Cine uită, nu merită! – Nicolae Iorga

Cel mai cumplit genocid din Europa postbelică a fost gândit și comandat de liderii URSS împotriva românilor moldoveni din RSS Moldovenească. Genocidul a fost înfăptuit începând din anul 1940 până în anii 1960; genocidul cultural a fost înfăptuit pe întreaga durată a ocupației sovietice, respectiv între anii 1940-1991; intensitatea lui scăzut mult după anul 1985, în epoca Gorbaciov. Genocidul a fost întrerupt în perioada 1941-1944, întrucât în iunie 1941 teritoriul românesc anexat de URSS în 1940 a fost eliberat de armata română, dar în 1944 a fost reocupat de cea sovietică.

Rechizitoriul împotriva Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în săvârşirea în RSS Moldova a unor crime contra păcii, contra umanităţii, crime de război şi crime de genocid

Genocidul antiromânesc din Moldova Sovietică a fost prezentat în Rechizitoriul citit în fața Tribunalului Internaţional obștesc din Vilnius contra comunismului, în 5-6 sept. 2000, de delegatul Gheorghe Ghimpu, deputat în primul parlament liber al Rep. Moldova (1990-1994).

La scurt timp după prezentarea Rechizitoriului, Gh. Ghimpu a fost asasinat prin „organizarea” unui „accident” rutier, neelucidat nici azi. Avea 63 de ani și era în plină putere. Fratele acestuia, juristul Mihai Ghimpu care va deveni președinte interimar al Rep. Moldova și președinte al parlamentului în anii 2009–2010, a considerat că accidentul a fost „organizat”; evident, cu scopul de „a i se închide gura”, atât lui Gh. Ghimpu cât și altora care ar spune adevărul rostit de el la Vilnius.

În aprilie 1990, Gh. Ghimpu a făcut gestul simbolic de a da jos drapelul sovietic de pe clădirea Parlamentului și de a-l înlocui cu drapelul național al României. În anii 1970-71 biofizicianul Gh. Ghimpu a fost doctorand la Moscova în cadrul Academiei de Științe a URSS; în acei ani, era imposibil să ajungi doctorand la un asemenea nivel dacă nu dovedeai calități științifice excepționale. Datorită acestor calități, Rechizitoriul elaborat de Gh. Ghimpu este o lucrare științifică de mare valoare, perfect documentată, concepută și redactată conform celor mai înalte norme academice, care va rămâne în istoria dreptului internațional.

Dar Gh. Ghimpu n-a apucat să-și susțină teza de doctorat pentru că în 1972 a fost condamnat la 7 ani de lagăr în condiții de muncă silnică cu regim sever, plus 5 ani deportare în Siberia, ca pedeapsă pentru că a acționat pentru unirea cu România a teritoriului românesc anexat de URSS în 1940.

Gh. Ghimpu e considerat un „simbol al conştiinţei naţionale”. Iată testamentul lui spiritual: „Ne vom salva doar revenind la românism și realizând reîntregirea neamului românesc”. 

Prezentăm fragmentele din Rechizitoriu pentru care eroul național a fost asasinat:

<< Onorată înaltă instanţă judecătorească,/ Eu, Gheorghe Ghimpu, preşedintele Asociaţiei Victimelor Regimului Comunist de Ocupaţie /…/, român din Rep. Moldova, prezint în faţa înaltei instanţe judecătoreşti capul de acuzare împotriva Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în săvârşirea în RSS Moldova (actuala Republica Moldova) /…/ a crimelor internaţionale: contra păcii, contra umanităţii, crime de război şi crime de genocid, stipulate în Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimelor de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 la New York (punctul „C” al articolului 2) şi în statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurenberg, din 8 august 1945 (punctele „a”, „b” şi „c” ale articolului 6). /…/

Federaţia Rusă, fiind succesorul de drept al Uniunii Sovietice, trebuie să plătească reparaţii Rep. Moldova, pentru daunele morale şi materiale pricinuite în perioada de ocupaţie în sumă de cel puţin 32,5 miliarde USD … [n.n.: suma trebuie precizată de o Comisie de experți, în baza unui studiu riguros, validat de foruri academice. Suma minimală de 32,5 miliarde USD — pentru daunele aduse în cei 48 de ani de ocupaţie — este de 46,6 ori mai mică decât suma de 1320 de miliarde de Euro — solicitată anul trecut de Polonia Germaniei, ca despăgubiri de război] /…/

Stimată înaltă instanţă,/ /…/ La 26 şi 27 iunie 1940, guvernul sovietic trimite Guvernului României două note ultimative, prin care, ameninţând cu forţa, cere Basarabia şi nordul Bucovinei. Motivaţiile conţinute în note se bazau pe minciună şi pe confirmări absurde de tipul: „România cu forţa a rupt de la URSS (Rusia) o parte din teritoriul său – Basarabia, şi astfel a întrerupt unitatea seculară a Basarabiei, populată majoritar de ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”. /…/

– La 2 aug. 1940, Sovietul Suprem al URSS, … fără acordul populaţiei Basarabiei şi în contradictoriu cu adevărul istoric şi cu realitatea etnică din acea perioadă, nelegitim a dat Ucrainei sudul şi nordul Basarabiei (3 judeţe), nordul Bucovinei, precum şi cea mai mare parte a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (8 raioane) /…/ Conducerea RSSM, nefiind de acord cu împărţirea teritoriului Basarabiei în 3 părţi, s-a adresat, în 1946, cu o scrisoare către Stalin cu rugămintea de întoarcere în componenţa RSSM a nordului şi sudului Basarabiei. Moscova a refuzat.

– La 24 dec. 1989, Congresul deputaţilor poporului al URSS a adoptat Hotărârea cu privire la aprecierea politică şi judiciară a Acordului sovieto-german de neagresiune din 23 aug.1939, în care a fost condamnat faptul semnării „protocolului adiţional secret” şi a altor înţelegeri secrete dintre URSS şi Germania şi a recunoscut aceste documente, din punct de vedere juridic, ca fiind lipsite de temei şi valabilitate din momentul semnării lor, deoarece ele hotărau soarta unor ţări terţe fără participarea lor.

– La 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al RSS Moldova, prin aprobarea avizului Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova cu privire la aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a protocolului adiţional secret din 23 aug. 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi nordul Bucovinei, de asemenea a condamnat faptul semnării „protocolului adiţional secret” şi l-a recunoscut, din punct de vedere, juridic nul ab initio.

– Conferinţa internaţională „Pactul Ribbentrop–Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, care s-a desfăşurat la Chişinău între 26 şi 28 iunie 1991, a declarat că „pactul şi protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate”.

Cu toate acestea, deşi Republica Moldova şi-a proclamat suveranitatea şi independenţa şi este membru al ONU şi al multor organizaţii internaţionale, ea practic este o colonie a Rusiei şi faţă de ea trebuie aplicat statutul de teritoriu ocupat. Statutul de ocupaţie a Republicii Moldova se demonstrează prin prezenţa pe teritoriul ei a armatei de ocupaţie a Rusiei, prin dependenţa totală a Bisericii Republicii Moldova faţă de Biserica ortodoxă rusă, prin dependenţa totală a economiei Republicii Moldova faţă de economia Federaţiei Ruse, în primul rând a sectorului ei energetic; prin prezenţa în Rep. Moldova a coloanei a cincea ruseşti, care constituie circa 35% din întreaga populaţie a republicii şi care deţine economia Rep. Moldova în mâinile sale, prin folosirea pe teritoriul Rep. Moldova a limbii ruse în calitate de limbă oficială a statului; prin susţinerea de către Rusia a separatismului transnistrean prorus; prin aşezarea şi susţinerea la cârma republicii a unei conduceri neocomuniste proruse /…/.

Onorată instanţă,/ Începând cu 7 noiembrie 1917, pe teritoriul R. Moldova, mai întâi în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), iar din 1940 – şi RSS Moldovenească, Partidul Comunist al URSS şi guvernul sovietic au comis un şir de crime internaţionale: contra umanităţii, contra păcii, crime de război şi crime de genocid, foamete organizată, rusificarea şi asimilarea forţată a populaţiei româneşti băştinaşe, teroare în masă, arestări şi execuţii, urmăriri şi represiuni, pe motive politice, religioase, naţionale, sociale sau lingvistice; sub formă de privare de libertate, exil, supunere la munci silnice în condiţii de limitare a libertăţii, expropriere, internare forţată în instituţii psihiatrice etc.

/…/ Organele de partid, sovietice, administrative, judiciare şi extrajudiciare (VCK, colegiile GPU – OGPU, NKVD – NKGB  – MVD, MGB, KGB, procuraturile şi colegiile lor, „dvoiki”, „troiki”, „consfătuirile speciale”, alte organe cu funcţii analogice) încălcau serios drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, în primul rând dreptul lor la viaţă.

Numai conform datelor oficiale parvenite de la procuratura republicii, de la Ministerul Securităţii Naţionale şi de la cel de Interne, între 1917 şi 1990, regimul comunist de ocupaţie a condamnat pe motive politice, religioase, naţionale, sociale sau lingvistice 35 158 de cetăţeni ai Rep. Moldova, dintre care 5 550 – la moarte prin împuşcare, iar 29 608 – la privaţiune de libertate sau internare în instituţii psihiatrice.

Dintre cei condamnaţi la privaţiune de libertate, 2 860 de cetăţeni au fost exterminaţi în gulagul sovietic în anii 1941–1943. [n.n.: Nu știm însă care sunt cifrele reale întrucât practica regimului comunist era de a folosi cifre nereale ca „date oficiale”. În acest caz, cifrele reale au fost mai mari sau mult mai mari decât cele oficiale.] /…/

Folosirea în R. Moldova de către regimul ruso-comunist de ocupaţie a psihiatriei contra disidenţei politice este demonstrată /…/. Lista medicamentelor folosite pentru aşa-zisul tratament al disidenţilor demonstrează că scopul adevărat urmărit de regimul ruso-comunist de ocupaţie era anume cel de lichidare intelectuală şi chiar fizică a oponenţilor lor politici.

Conform datelor prezentate de Ministerul de Interne [al R. Moldova] la 27 dec.1991 …, numai în anii 1930-1940 (în RASSM) şi în anii 1941, 1949 şi 1951 (în RSSM), prin hotărârile CC al PCUS şi al Sovietului de Miniştri al URSS, din Republica Moldova au fost deportate 24 805 de familii (circa 90 mii de cetăţeni). /…/

Datele neoficiale ne demonstrează că numărul cetăţenilor deportaţi în Siberia [n.n.: precum și în alte teritorii îndepărtate] în anii puterii sovietice depăşeşte cifra de 270 mii (200 mii – în anii 1930-1940,  1941,  1949  şi  1951,  iar  70 mii – prin atragerea tinerilor basarabeni în Siberia şi Kazahstan pentru a fi înrolaţi în şcolile FZO [n.n.: școli „profesionale” de 6 luni, urmate de obligația de a lucra acolo unde erai repartizat; condițiile de viață erau mizerabile, iar salariul abia ajungea pentru hrană; refuzul de a lucra se pedepsea cu închisoarea]). /…/

PCUS şi guvernul sovietic, efectuând în Rep. Moldova un şir de acte represive pe motive politice, a săvârşit crime de genocid prevăzute de art. 6, punctul „c” al Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg, din 8 aug. 1945, şi de punctul „c” al art. 2 al Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimelor de genocid, adoptată la 9 dec. 1948 la New York.

Actele represiunilor politice contra populaţiei româneşti băştinaşe din RSSM [românii moldoveni] au fost recunoscute ca fiind nelegitime şi criminale chiar de către acei care le-au săvârşit. /…/

Aceasta o demonstrează şi un alt neomenesc şi criminal procedeu pe care PCUS şi guvernul sovietic l-au aplicat în mod conştient în Basarabia în anii 1946–1947. Este vorba de omorârea în masă a populaţiei băştinaşe prin înfometare. După datele oficiale, pe această cale ocupanţii ruso-comunişti au omorât 200 de mii de cetăţeni ai RSSM, iar după cele neoficiale – 500 de mii, ceea ce constituie 25% din populaţia republicii.

Regimul ruso-comunist de ocupaţie, prin foamete organizată, a adus populaţia Basarabiei la canibalism. Prezentăm Tribunalului 22 de documente ce scot la iveală circa 100 de cazuri de canibalism în RSSM în anii 1946–1947. Oare nu este o crimă să aduci populaţia în mod conştient la starea când aceasta îşi mănâncă semenii săi (vii sau morţi)?

Pe lângă cele menţionate mai sus (8 410 de cetăţeni împuşcaţi, 35 158 băgaţi în puşcării şi în lagăre de exterminare, 270 de mii de deportaţi, 500 de mii omorâţi din înfometare), vom evedinţia faptul că în 1944, când armata sovietică a ajuns în Basarabia, ocupanţii ruso-comunişti au mobilizat şi au omorât pe linia întâi a frontului 220 de mii de tineri de 16–18 ani; că acelaşi regim, în interese expansioniste, a trimis în Afganistan 14 mii de cetăţeni ai Rep. Moldova, dintre care 305 au fost omorâţi, 700 au devenit invalizi, iar 12 995 au nevoie de reabilitare fizică, morală şi medicamentală; că 3 280 de cetăţeni au fost trimişi în Cernobîl pentru a fi exterminaţi prin radiere (145 deja au decedat, 1 987 sunt invalizi, 1 148 sunt bolnavi, iar 1 900 de copii ai acestora s-au născut bolnavi) etc.

Concluzia e că regimul ruso-comunist de ocupaţie a exterminat fizic în Rep. Moldova circa 730 de mii de cetăţeni (a treia parte din populaţie), iar 330 de mii au suferit de pe urma represiunilor politice. 

Regimul strămută din locurile natale populaţia băştinaşă, curăţă teritoriile pentru a aduce în locul lor colonişti. [n.n.: conform recensământului sovietic din 1989, în Moldova Sovietică existau 562.069 ruși (13,0% din totalul populației) și 600.366 ucraineni (13,8%), în condițiile în care, conform documentelor istorice, înainte de stăpânirea rusească în Basarabia nu exista prezență slavă. Natalitatea extraordinar de mare a românilor moldoveni este singura explicație a faptului că, după politicile de genocid și de deportări masive, la recensământul din 1989 s-au înregistrat 2.794.749 de români moldoveni (64,5% din populația republicii)]

Aceste acţiuni ale PCUS şi ale guvernului sovietic nu pot fi calificate altfel decât crime de genocid prevăzute de punctul „c” al art. 2 al Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimelor de genocid, adoptată la 9 dec. 1948 la New York, şi crime contra umanităţii, prevăzute de p. „c” al art. 6 al Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg, din 8 august 1945, iar ţinând cont şi de faptul că actele de deznaţionalizare, de rusificare şi asimilare, de transmutare [deportare] şi de exterminare a populaţiei româneşti băştinaşe din Basarabia erau înfăptuite în stare de ocupaţie, adică în stare de război, precum şi luând în consideraţie faptul că, în afară de exterminarea populaţiei băştinaşe, regimul ruso-comunist a distrus cultura spirituală şi materială a Basarabiei (circa 200 de biserici, 22 de mănăstiri, peste 300 de cimitire); a jefuit populaţia, bisericile, a distrus în timpul plecării din Basarabia, în iunie 1941 [n.n.: în iunie 1941 armata română a eliberat Basarabia; în vara anului 1944 armata sovietică a reocupat-o], industria ţinutului, a distrus monumente de artă şi cultură, a ars cărţi şi literatură naţională şi creştină, a impus băştinaşilor o limbă şi o cultură străină, o ideologie nelegitimă şi criminală, se poate afirma cu siguranţă că PCUS şi guvernul sovietic au comis şi crime de război – omorârea conştientă a populaţiei din teritoriul ocupat, aşa cum este definit în p. „b” al art. 6 al Statutului Tribunalului Militar Internaţional şi confirmat de rezoluţiile Adunării Generale a ONU 3(1) şi 95(1) din 13 februarie 1948 şi din 11 decembrie 1946 şi, în special, „infracţiuni grave” enumerate în convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, pentru protecţia victimelor de război.

Onorată instanţă judecătorească,/ În baza art. 1 al Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, adoptată la 26 nov. 1968 la New York şi ratificată de URSS la 11 martie 1969, considerăm că toate crimele internaţionale săvârşite în RSSM (şi, deci, şi în întreaga Basarabie) de regimul ruso-comunist de ocupaţie – crime de război şi de genocid, crime contra păcii şi contra umanităţii, oricare ar fi data la care au fost comise, sunt imprescriptibile, adică pentru ele nu poate fi aplicată noţiunea de vechime. /…/

Pentru a demonstra că regimul ruso-comunist de ocupaţie a săvârşit în actuala Rep. Moldova, dar şi în întreaga Basarabie, crime de război, de genocid, contra păcii şi contra umanităţii, spre a demonstra că ideologia comunistă este nu numai antipopulară şi antidemocratică, ci şi criminală, vom prezenta Tribunalului, pentru a fi anexate la dosar, 118 documente. Le voi numi cu precădere pe acelea care dovedesc că toate deciziile criminale erau luate, în primul rând, la Moscova, de către organele comuniste centrale; /…/ ………. /…/ >>

Genocidul cultural înfăptuit pe întreaga durată a ocupației sovietice 

(1940-1941; 1944-1991)

Genocidul cultural prin sfârtecarea și ciuntirea Basarabiei

În 2 august 1940, liderii URSS înființează Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) prin dezmembrarea Basarabiei — nordul și sudul Basarabiei fiind date RSS Ucrainene —, ceea ce, din perspectivă etnică și lingvistică, reprezintă o decizie a Moscovei asimilabilă etnocidului cultural.

Sfârtecarea și ciuntirea Basarabiei au fost făcute pentru a distruge unitatea teritorială și etnică a românilor moldoveni, pentru a-i deznaționaliza și a-i rusifica rapid pe cei din teritoriile românești date RSS Ucrainene, care au fost imediat colonizate masiv cu ucraineni și ruși, și, de asemenea, pentru a „complica” o viitoare reunire a Basarabiei cu România.

În același timp, RSSM primește în componență și regiunea Transnistria (din stânga Nistrului) în care românii moldoveni erau majoritari, adică partea vestică a fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, înființată în 1924 și desființată odată cu înființarea RSSM.

Dacă liderii de la Moscova ar fi respectat dreptul românilor din URSS de a trăi în aceeași republică sovietică, drept etnic prevăzut chiar în Constituția URSS, RSS Moldova ar fi trebuit să cuprindă următoarele: Bucovina de nord, ținutul Herța, nordul Basarabiei, actualul teritoriu al Rep. Moldova (inclusiv Transnistria), sudul Basarabiei și Insula Șerpilor. Aceste teritorii au făcut parte din Principatul Moldovei încă din sec. 14, cu excepția Insulei Șerpilor care în sec.14 a făcut parte din Țara Românească, iar ulterior din Principatul Moldovei, din Imperiul Otoman, din Regatul României și din România comunistă până în 1948.

Efectul sfârtecării Basarabiei a fost devastator din toate punctele de vedere: etnic, cultural, economic, administrativ, social, religios, psihic etc.. Nu în ultimul rând, legăturile de veacuri ale comunității românilor moldoveni au fost rupte, iar mii și mii de familii au fost despărțite de frontierele stabilite artificial de Moscova.

Pentru ca RSS Moldova să fie cât mai puțin dezvoltată economic, URSS i-a luat ieșirea la Marea Neagră și la Dunăre, dând teritoriul respectiv RSS Ucrainene chiar dacă aceasta avea o întinsă ieșire la Marea Neagră.

Genocidul cultural prin deznaționalizare și rusificare 

– Diminuarea ponderii românilor moldoveni din Moldova Sovietică prin diferite forme de exterminare și prin deportări, acestea fiind făcute în același timp cu colonizarea masivă a Moldovei Sovietice cu populații străine, în special populații slave  

– Interzicerea totală sau parțială a limbii române (numită „limbă moldovenească”)

– Interzicerea alfabetului latin (românesc) și înlocuirea lui cu cel chirilic (rusesc)

– Inventarea unei limbi artificiale „moldovenești”, cât mai îndepărtate de limba română și chiar de graiul moldovenesc al limbii române

– Lipsirea de propria identitate etnică. Crearea și impunerea unei false identități etnice (limbă moldovenească”, popor „moldovenenesc”).

– Falsificarea istoriei adevărate a Moldovei, a românilor moldoveni și a originii lor (care ar fi diferită față de cea a românilor din România)

– Politica urii față de frații etnici din România

– Promovarea unui antiromânism absurd după 1945 când România și URSS erau „țări-surori”, „ prietene” în cadrul „lagărului socialist” condus de Moscova.

– Interzicerea oricăror simboluri naționale românești, a unor opere literare și muzicale românești, a unor eroi naționali, a unor mari creatori români

– Interzicerea accesului la cărți în limba română și la cele tipărite în România (cu litere latine);

– Interzicerea întrevederii cu rudele din România

– Inocularea ideii că românii moldoveni sunt un popor inferior, un popor de slugi ale rușilor trimiși în R.Moldova ca să-i stăpânească

– Dezvoltarea complexului de inferioritate etnică, conștientizarea „rușinii” de a fi român, rușine care să meargă până la schimbarea identității naționale, evitându-se prenume specific românești și preferându-se unele specific ruse, rusificându-se numele de familie, de obicei prin adăugarea terminației „ov” (Pop, Popov). Căsătoria femeilor cu bărbați ruși pentru a li de pierde identitatea românească prin preluarea numelui de familie al soțului rus, pentru a evita viitoarele situații de discriminare.

– Subdezvoltarea industrială deliberată a Moldovei Sovietice, ceea ce a dus și la dezvoltarea unui complex de inferioritate națională

– Dragostea obligatorie și nemărginită față de poporul rus, istoria și eroii lui, față de știința, cultura și limba rusă, față de ideologia comunistă și conducătorii sovietici; cultul personalității conducătorilor sovietici

Genocidul cultural prin discriminare etnică

– Discriminarea românilor moldoveni și marginalizarea lor; promovarea lor era îngrădită, aproape interzisă.

– Interzicerea totală sau aproape totală a accesului românilor moldoveni în funcții de conducere, politice sau nepolitice, nu numai la nivelul suprem, al conducerii URSS, dar și la nivel republican (al RSSM), precum și la cel local (raional, orășenesc, uneori chiar și la nivel de comună); această interdicție a fost menținută până aproape de finalul regimului comunist, astfel încât românii moldoveni au ajuns slugi în propria țară.

– Desconsiderarea capacităților intelectuale ale românilor moldoveni, etichetați ca un popor „analfabet” (întrucât nu cunoaște alfabetul chirilic), needucat, incult, incapabil să vorbească și să scrie în limba oficială (limba rusă), un popor care nu poate avea acces la cultura rusă prin care se exprimă „poporul sovietic”, din cauza limbii „moldovenești”, limbă „săracă și rudimentară” care a creat un nivel cultural incompatibil cu marea cultură, „moldovenii nefiind în stare să practice profesii de mare răspundere, de înaltă calificare”.

– Discriminarea etnică era legată de discriminarea pe criterii politice. Atât cei considerați „dușmani ai poporului” (precum toți cei arestați, condamnați, deportați etc.) cât și membrii familiilor lor, inclusiv urmașii lor, erau discriminați, marginalizați, dați afară din serviciu, fără șanse sau cu mici șanse de angajare, de înscriere la concursuri de admitere în învățământul superior sau la alte concursuri ș.a.m.d.. În extrem de multe familii de români moldoveni, probabil că în mai mult de jumătate din ele, existau unul sau mai mulți „dușmani ai poporului”, astfel încât majoritatea covârșitoare a românilor moldoveni erau de două ori discriminați: ca români și ca „dușmani ai poporului”, rude sau urmași ai acestora.

– Jignirea românilor moldoveni, considerați „curve” (inclusiv de către liderul URSS Nikita Hrușciov); batjocorirea lor, porecliți „cap de bou” (luându-se în derâdere simbolul din vechea stemă a Moldovei, a Basarabiei și a Rep. Moldova)

Genocidul cultural prin reprimarea credinței în Dumnezeu și impunerea ateismului

– Reprimarea credinței în Dumnezeu, desconsiderarea și batjocorirea religiei creștine, a sărbătorilor și tradițiilor religioase, a actelor ritualice care pecetluiesc legătura omului cu Dumnezeu, precum botezul și căsătoria. Desființarea a numeroase biserici și mănăstiri, transformarea lor în depozite, spitale de alienați mintal, centre de ateism, grajduri, cluburi în care pe locul fostului altar era instalat bustul lui Lenin etc.; au existat numeroase cazuri de profanare, devastare, incendiere sau dinamitare a bisericilor și mănăstirilor, precum și de terorizare, bătaie, torturare sau ucidere a slujitorilor lui Dumnezeu. Politica anticreștină a fost deosebit de activă în RSS Moldova tocmai pentru că autoritățile știau că poporul român era, conform statisticilor, cel mai religios popor creștin (așa cum e și azi).

– Adoptarea și impunerea ateismului

Dispariţia românilor de pe faţa pământului — un pas înainte 

pentru victoria revoluției proletare  (Friedrich Engels)

Discriminarea românilor moldoveni pentru că erau români, considerați din principiu dușmani. Românii erau și „contrarevoluționari” care „duceau o luptă înverșunată împotriva revoluției și a statului comunist”. Ideea că românii sunt contrarevoluționari a fost lansată de Friedrich Engels în 1848 când a scris că românii sunt „destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale” din cauza faptului că „susțin cu fanatism contrarevoluţia” şi că „vor rămâne așa până la distrugerea sau pierderea caracterului lor naţional”, astfel încât „dispariţia românilor de pe faţa pământului va fi un pas înainte” pentru victoriei revoluției proletare. 

Ca urmare, în primul an de ocupare a Basarabiei de către URSS (iunie 1940 – iunie 1941), au fost exterminați 300 000 de români moldoveni, adică 10% din populație. Programul de exterminare ar fi continuat dacă armata română nu ar fi eliberat teritoriul, situație care s-a menținut timp de trei ani, până în vara anului 1944 când teritoriul a fost reocupat de armata sovietică.

Pe de altă parte, în 23 august 1944, România a întors armele împotriva Germaniei naziste, alăturându-se Aliaților. Datorită meritelor uriașe ale armatei române pe frontul antinazistă, URSS nu s-a putut opune, la Conferința de pace din 1946, ca România să redobândească Ardealul de nord pe care Hitler îl dăduse Ungariei în 1940 și pe care armata română îl eliberase în toamna anului 1944. Dar, URSS, marea câștigătoare a războiului, și-a adjudecat nelegitim Basarabia și Bucovina de nord și a luat în „sfera ei de influență” România, care a devenit astfel o țară comunistă „prietenă”. În aceste condiții, URSS a fost obligată să renunțe la proiectul inițial care se pare că avea în vedere dispariția integrală a românilor din Basarabia. Ca urmare, URSS a decis rusificarea lor și reducerea semnificativă a numărului lor prin două metode: (1) deportările, care aveau inclusiv scop de exterminare; (2) genocidul prin înfometare din anii 1946-1947 care a reprezentat metoda cea mai eficientă de reducere a numărului românilor; conform ultimelor studii, numărul victimelor este de peste 300.000, majoritatea covârșitoare fiind români (moldoveni), populația de atunci a RSSM fiind de 2 200 000 de persoane.

Dar Moldova ideală — pentru URSS — era una fără români. Cităm în acest sens câteva paragrafe din volumul „Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică (1944-1950)” de Mihai Gribincea, doctor în științe istorice (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pp. 139-143):

<< Publicistul Ilie Lupan din Rep. Moldova … presupune că „basarabenilor le-a fost hărăzită soarta asemenea tătarilor din Crimeea, asemenea calmucilor, tavlarilor”, adică deportarea lor în întregime din Basarabia. Ipoteza nu este nouă. Încă din anii 1941-1944 un şir de personalităţi din Basarabia erau ferm convinse că în anul 1941 a existat un plan de strămutare a tuturor românilor din Basarabia în Siberia şi că începutul realizării acestui plan a fost deportarea din 13 iunie 1941. /…/ În presa basarabeană din anii 1941-1944 şi în unele studii cu caracter istorico-publicistic, apărute în acel timp, tema deportării a fost tratată frecvent. /…/

La sfârşitul anului 1942 Ministerul Afacerilor Străine al României îi comandă lui Sergiu Matei Nica [jurnalist din Chișinău, specialist în istoria deportării din 1941] un studiu despre „Tentativa Sovietelor de a disloca populaţia românească a Basarabiei şi invazia elementelor ruseşti în această provincie în 1940-1941”. /…/

În ceea ce priveşte deportările, Sergiu Matei Nica era convins că ele urmau să continue şi după 13 iunie 1941 [când a avut loc prima deportare]: „Ceea ce este sigur, – scria el în articolul „Sistemul de deportare al bolşevicilor”, – e că dacă n-ar fi început la 22 iunie [1941] Războiul Sfânt de alungare a hoardelor pângăritoare [războiul de eliberare a Basarabiei și a Bucovinei de nord, de către armata română], o altă noapte, poate mai groaznică decât cea dintâi, ar fi decapitat ultimele elemente de rezistenţă românească în Basarabia”. Au fost deportaţi din Basarabia, după părerea lui, 250 mii de oameni. În acest articol autorul a mai încercat să definească deportarea ca fenomen: „/…/ Deportarea era o ruinare de suflet, o desfiinţare a oricărei individualităţi omeneşti, prin misterul ce o înconjura întotdeauna când se săvârşea, prin surprinzătorul ceas când cădea asupra omului, prin definitiva neştiinţă asupra celui deportat şi dus peste mii de kilometri în locuri aspre şi necunoscute”.

Vasile Ţepordei [(1908-2002), profesor de religie și preot], care a fost şi el preocupat mult timp de istoria deportării din 13 iunie 1941, considera că în acea noapte …, din Basarabia au fost deportate 300 mii de suflete şi că „la 23-24 iunie trecut (anul 1941 – n.a.) urmau să fie ridicate alte sute de mii, astfel ca în 5 loturi să se lichideze moldovenii din Basarabia. Şi dacă nu izbucnea Războiul Sfânt, planul s-ar fi efectuat întocmai şi azi am fi avut o Basarabie pustiită de tot ce-i suflet românesc…”.

Ideea că până la război [Războiul Sfânt] a existat un plan de deportare în Siberia a tuturor românilor moldoveni din Basarabia o întâlnim şi la alţi publicişti care au scris despre deportarea din iunie 1941 din Basarabia. /…/ În anul 1942 Guvernământul Basarabiei a ordonat ca toate primăriile Basarabiei să primească tabele cu cei „asasinaţi, deportaţi şi arestaţi de către bolşevici”, pentru a se cunoaşte exact numărul lor. Datele totalizate au fost publicate în studiul scos de sub tipar de către Guvernământ – „Basarabia desrobită”. În lucrare se constata: „numai în primul an de stăpânire (bolşevicii – n.a.) au izbutit să smulgă şi să facă să dispară din Basarabia circa 100.000 de oameni sub diferite forme şi pretexte: represalii administrative (munci silnice dincolo de Nistru), concentrări de lucrători, deportări şi asasinate. Românii reprezentau 97% din acest total”. Şi după opinia autorilor acestui studiu, deportările „trebuiau să urmeze şi mai departe, într-un ritm şi mai accelerat până la completa desrădăcinare a poporului românesc din Basarabia”.

În opinia noastră, ipoteza că stalinismul prevedea deportarea tuturor românilor din Basarabia în Siberia merită atenţie. /…/ Deportarea unor popoare de pe teritoriile strămoşeşti, în anii stalinismului, a fost politică de stat. /…/ În decembrie 1939 de pe fostele teritorii poloneze – din regiunile de asfinţit ale Ukrainei şi Belorusiei – au fost deportaţi în Povolgia, Siberia, RASS Comi etc. circa 400 mii de foşti cetăţeni polonezi. În ajunul războiului din RSS Carelo-Fină şi regiunea Leningrad au fost deportaţi finii ingermalandici. Exemplele pot continua.

Dacă ţinem cont de caracterul tensionat al relaţiilor româno-sovietice de până la 28 iunie 1940 şi după această dată …, credem că elaborarea … unui plan de strămutare a românilor din Basarabia a fost posibilă, cu atât mai mult, cu cât asemenea planuri au existat şi pe timpul Rusiei ţariste, a cărei politică expansionistă şi metode de realizare au fost preluate de Rusia Sovietică. Dar în anii postbelici, deşi deportările în URSS au continuat cu aceeaşi intensitate ca şi până la război, ideea aplicării în practică a planului menţionat a fost abandonată. Şi nu pentru că „în apărarea moldovenilor s-a ridicat mareşalul Jucov, argumentând că moldovenii au luptat vitejeşte împotriva fasciştilor, au căzut, pe pământ străin în număr de sute de mii”, ci pentru că în urma înţelegerilor de la Yalta România a nimerit în sfera de influenţă sovietică şi Stalin îşi dădea bine seama că deportarea tuturor românilor din Basarabia în Siberia n-ar fi servit interesele sovietice în România. /…/ Deportarea întregii populaţii române din Basarabia ar fi întărit şi mai mult sentimentele antisovietice în România – şi aşa foarte puternice.>>

Selecție de citate edificatoare pentru genocidul 

gândit și comandat de liderii URSS de la Moscova 

împotriva poporului român din Moldova Sovietică

Genocidul prin înfometare și genocidul sufletesc 

din anii 1946-1947

După luni de zile de înfometare pe care, la un moment dat, n-au mai putut-o suporta, unele victime au ajuns să fie dezumanizate în cel mai înalt grad. Astfel au apărut cazuri de canibalism, unele urmate de sinucidere. Mulți dintre cei care nu s-au sinucis și-au pierdut mințile. Cu toții, însă, au fost arestați de autorități și condamnați la moarte pentru ucidere din culpă. Liderii URSS cunoșteau perfect asemenea consecințe ale înfometării, având în vedere numeroasele cazuri de canibalism înregistrate la Marile Înfometări din URSS pe care, din motive politice, le-au provocat în anii 1921-1923 și 1932–1933 (precum Holodomor-ul). Canibalismul cauzat de înfometare a fost analizat științific la comanda liderilor URSS. Credem că în 1946 aceștia au decis să facă și din românii din Moldova Sovietică un „popor de canibali”.

Numărul cazurilor de canibalism înregistrate oficial, în regim „strict secret”, este 39. „Rechizitoriul Ghimpu” a prezentat documente pentru 100 de cazuri. Ca procent din numărul populației de 2 200 000, 100 reprezintă un procent infim: 0,045%. Dar pentru liderii URSS era important că există asemenea exemple, asemenea „simboluri” ale dezumanizării poporului român din Modova Sovietică, „un popor de neoameni”. 

În acest fel, genocidul prin înfometare a devenit un Genocid Sufletesc față de toți românii. Inclusiv față de cei din România: fără să știm că unii «bătrâni îşi implorau copiii şi nepoții să le mănânce trupurile» pentru a supraviețui foametei măcar ei, ne gândim că «neomul ăsta care-a ajuns să-și omoare copiii și părinții ca să-i mănânce e demn de stâlpul infamiei… Face de rușine specia umană… Și poporul nostru creștin! Dar… dar neomul ăsta-i român. Român de-al meu… Fratele meu… Semenul meu… Un alt eu?»

Nu pot să cred că oamenii de știință din URSS nu cunoșteau acest aspect. „Inginerii sufletului” au fost creați în URSS… „Producția de suflete este mai importantă decât producția de tancuri… Și de aceea ridic paharul în cinstea voastră, … ingineri ai sufletului uman”, a spus Stalin în 1932, în timp ce a doua Mare Foamete din URSS era în plină desfășurare. „…iar numărul de suflete ucise e mai important decât orice altceva… Și de aceea ridic din nou paharul în cinstea voastră, … ingineri ai sufletului uman.”

…Nu pot să cred că liderii URSS nu știau că înfăptuiesc și un genocid sufletesc pe lângă genocidul prin înfometare pe care l-au organizat în Moldova Sovietică în 1946-47.

Liderii URSS nu au avut procese de conștiință față de acest dublu genocid, fizic și cultural… Pentru că genocidul sufletesc e o ipostază a genocidului cultural.

Liderii URSS nu le-au acordat circumstanțe atenuante „românilor canibali”, nu i-au grațiat având în vedere că de fapt ei, liderii URSS, i-au adus în starea de canibalism. Evident, ar fi fost o mare eroare politică… „Românii canibali”, „neoameni fără suflet”, au fost condamnați cu toții la moarte pentru omucidere. O jusitiție morală exemplară, pentru ca așa ceva să nu mai fie posibil: moarte pentru moarte… Dar, în același timp, a fost o condamnare simbolică la moarte a sufletului românesc…

*

În întreaga Moldovă Sovietică se știa despre canibalism. Din văzute sau din auzite… Oficial nu se spunea nimic. Era ceva extrem de rușinos pentru oricine, mai ales pentru „luminosul” regim comunist, încât era un „consens general” că e mai bine să tăcem despre canibalism. Cei mai dornici de tăcere erau — și încă mai sunt — chiar victimele colaterale ale genocidului prin înfometare: „urmașii”, „frații”, „semenii” …„românilor canibali”.

*

Subliniem că aproape toți cei supuși înfometării au refuzat canibalismul preferând să moară… Acești oameni, vreun milion și jumătate de români, adică majoritatea covârșitoare a românilor din Moldova Sovietică a anilor 1946-1947, ar trebui trecuți în rândul sfinților; de Biserica Ortodoxă Română, dacă nu și de cea rusă; …dar în primul rând de cea rusă…

*

Citate din „Cartea foametei”

de Larisa Turea, Editura Cartier, 2021, Chișinău, ediția a III-a, completată

„Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul, tulbură-le tradițiile, bagă-i în dezbinare, 

fă-i să se ruşineze de ceea ce sunt! Aşa nu vei avea nevoie de luptă, căci, 

speriați de ceea ce au devenit, te vor implora pe tine să vii şi să-i salvezi de ei înşişi.”
– din cugetările strategului chinez Sun Zi, autorul volumului Arta războiului, sec. V î. Hr.

«Înfometarea era secret păzit cu strictețe, partidul unic excela în a şterge – definitiv – urmele trecutului ce nu-i convenea. Caracterul deliberat al foametei este demonstrat de acţiunile autorităţilor: confiscarea cerealelor şi a celorlalte produse alimentare, interdicția de a părăsi zonele afectate de secetă, … cei consideraţi „contrarevoluţionari”, „duşmani de clasă”, „trădători”, „elemente de spirit nesănătoase, chiabure şi naţionaliste” erau condamnați să moară, căci „îşi meritau soarta”.» (p.14)

«RSS Moldovenească … în 1944-1949, s-a transformat în închisoare sau, şi mai dur, în lagăr de exterminare fără camere de gazare… după expresia unui intervievat… (p.14)

«…Proviziile au fost rechiziţionate ca «impozit agricol», «livrări obligatorii către stat». Cei mai în putere îşi luau lumea în cap, plecau după hrană (mai mult în Ucraina apuseană), cu riscuri enorme, pe jos sau pe acoperişurile vagoanelor de tren. Se mânca orice se putea găsi sau vâna: ierburi, ghindă, coajă de copac, seminţe de struguri, miez de cocean (ciocălău), scoici, rumeguş de lemn, rădăcini de papură, flori de salcâm şi de pomi fructiferi, alune de pământ, vrăbii şi ciori, câini şi pisici, şoareci şi şerpi.» (p.15)

«Lipsa completă de produse de hrană, consumul de plante şi subproduse agroindustriale
dăunătoare sănătății, de cadavre şi hoituri au provocat creşterea morbidității mai ales la sate, pentru că oraşele, unde sălăşluia nomenclatura sovietică, erau totuşi aprovizionate cu produse alimentare, adesea chiar cu cele luate prin forță de la țărani. /…/ E încă vie amintirea anilor cumpliți când pe ulițe, pe sub garduri şi în poduri zăceau cadavre, sătenii îşi vindeau casele pentru o găleată de cartofi, bătrânii îşi implorau copiii şi nepoții să le mănânce trupurile pentru a trăi, prin asta absolvindu-se de păcate; la cimitire, pământul se mişca de parcă ar fi suspinat, pentru că în gropile comune, săpate doar de un rând-două de hârleț de inşii sleiți de puteri, erau aruncați, de-a valma, răposații, dar şi cei în care se mai zbătea o fărâmă de viață…» (p.15)

«Numărul victimelor înfometării în masă se estimează, după ultimele studii, la peste 300 000. Însă, fără îndoială, sunt mai multe; nu punem la socoteală miile de persoane dispărute pe drumuri…» (p.17)

«…Din satele moldoveneşti „împuterniciţii” au spoliat produsele alimentare, grâul, orzul şi porumbul până la ultimul bob: presa vremii abundă în rapoarte triumfaliste despre „predarea cerealelor la stat” şi „depăşirea planului” de colectări. Echipele de activişti şi „reprezentanți ai sărăcimii” extorcau brutal orice aliment, fără a lua în calcul că, pentru a supravieţui, ţăranii au şi ei nevoie de hrană… (p.18)

«Asemenea supraviețuitorilor de pe „Titanic”, care până la a V-a generație simt o frică instinctivă de apă, cei trecuți prin foamete vor simți hăul din suflet, veşnic căscat, gata să înghită; un coşmar de care nu scapi toată viața, ba până şi generațiile următoare vor cădea pradă unor nelinişti inexplicabile… (p.19)

«Nu există dubii că „scrisorile oamenilor muncii” [în care cereau disperați ajutor] au ajuns până la tătuca Stalin… /…/ …Oamenii continuau să moară cu miile, la fel cum mureau în Ucraina anilor 1932-1933. (p.19)

«Individul înnebunit de inaniție şi-a asasinat omul din sine; mai mult chiar – prin păcatul capital al omuciderii, i se lua şi speranța în viața veşnică făgăduită de Iisus după moartea fizică. În cele 150-170 de zile, cât se poate rezista fără hrană echilibrată, schimbările fizice şi psihice ale organismului uman sunt copleşitoare. Creierul declanşează mecanismele de supraviețuire, persoana înfometată va căuta să mănânce, chiar dacă asta înseamnă să-şi sacrifice semenii, părinții sau copiii. Dezumanizarea prin înfometare, de către Statul Sovietic, a propriilor cetățeni, constituie o crimă rămasă nepedepsită.» (p.20)

«Pentru câteva spice rupte de pe lanul ce până nu demult fusese al lor, țăranii erau condamnați la ani de închisoare.» (p.21)

MONOLOGURI  [ Mărturii ]

Ion Betivu: „Tare se înrăia lumea – pentru o bucată de pâine se făcea moarte de om. Unul Chirică Chioru şi-a mâncat copilul – i-au găsit mânuţele în cenuşă. L-au judecat. Dar pe acei care au făcut să moară atâta lume? Nu le ceru nimeni seama.” (p.35)

Ion Stici: „Eram în clasa a doua şi o fetiţă, Ileana Soroceanu, nu s-a prezentat la şcoală vreo trei-patru zile. Învăţătorul nostru, Fiodor Vasilevici Chetraru, s-a neliniştit, nu ştia ce se întâmplase… /…/ Şi atunci împreună cu preşedintele sovietului sătesc se duc la omul cela… /…/ Şi, când au deschis, au văzut nişte oale mari … cu carne… de copil. Fetiţa a fost sacrificată pentru a-i hrăni pe cei mai mari… O chestie extraordinară, care foarte rar se întâmplă în istoria popoarelor, şi sperăm că nu se va mai repeta niciodată!” (pp.38-39)

Gheorghe Tătaru: „Se îndepărtase lumea de Dumnezeu; pe la Chişinău se făceau pozne, ştiu oamenii bătrâni – amăgeau pe oricine, nu ştiu cum, şi se întâmpla că-l tăiau şi-l făceau cârnaţ şi plăcinte şi-l vindeau la piaţă – lucrul ista aveam să-l paţ şi eu, da’ pesemne că m-o ferit Cel de Sus.” (p.52)

Alexei Guzun: „Veneau rătăciţi de prin alte sate – umflaţi de Doamne fereşte, cădeau sub gard şi acolo îşi dădeau duhul. Şi nici nu mai ştiam cine erau ei, sărmanii. Oamenii din sat, cu toate că erau chinuiţi şi ei ca vai de dânşii, îi îngropau cum puteau – un rând-două de hârleţ adâncime şi ţărână deasupra… Care erau îngropaţi mai adâncuţ – norocul lor, da’ deseori a doua zi vedeai cum îi întind câinii în toate părţile. Era greu de tot, şi totuşi creştinul a rămas creştin: de unde puteau, de unde nu puteau, sătenii i-au îngropat pe toţi cei răposaţi pe sub garduri…” (p.59)

Victor Volcinschi: „La noi, la Bădragii Vechi, raionul Edineţ, au fost cazuri grave de tot. S-a mâncat frate pe frate şi, peste câţiva ani, cei rămaşi în viaţă şi-au ieşit din minţi… Şi totuşi, m-am convins că omul cu înalte principii morale, cu sufletul curat, cum se zice, chiar şi în cele mai grele cazuri rămâne om…” (p.61)

„Tata a încercat să mai ascundă câţiva pumni de grăunţe prin grajd la vacă, prin alte părţi, dar cei cu scuturatul au cotrobăit pretutindeni, cu furca şi cu o vergea de fier ne-au găurit toate acareturile de-a mărunţelul… /…/ …S-au suit fără sinchiseală în pod şi au măturat tot puţinul agonisit cu greu … dar totuşi ne mai trăgeam zilele cu ce ne-ar fi lăsat…” (p.62)

Anica Anton: „Ce-am pătimit, nu sunt cuvinte de povestit – apocalipsul curat, blestemul lui Dumnezeu pentru un veac de păcate… Jumătate de sat s-a dus în lumea drepţilor, şi n-au mai fost petrecuţi după datina creştină, n-au avut nici raclă, nici nimic.” (p.69)

Pavel Bălan: „… În timpul foametei celeia crâncene, când oamenii erau mai cruzi decât fiarele, …am văzut pe drum câteva cadavre….” (pp. 72,73)

Ion Mija: „Eram numai cu mama, 6 copii… /…/ Eu am dus sfeşnicul la trei fraţi ai mei…” (p.101)

„Clopotele băteau doar de înmormântare de dimineaţă până seara târziu. Vedeam oameni căzuţi chiar în centrul satului … nici nu se uita nimeni la ei. Se rezemau de garduri şi închideau ochii…” (p.102)

„Şi iată, atunci am înţeles eu că nu este nimic mai înjositor decât foametea… /…/ Atunci mi-am dat seama cât e de umilitoare foamea şi cât e de uşor să conduci un popor pe care îl ţii la bucăţica de pâine. Nici nu trebuie să te osteneşti să-l conduci, fiindcă el însuşi se supune. Măcar mirosul de pâine să-l simtă, mai mult n-are nevoie de nimic – nu-i arde nici de politică, nici de drepturi, nici de distracţii – de nimica-n lume.” (p.103)

„E de preferat să mori de foame decât să te supui călcâiului de pâine, care vrea să te îngenuncheze, să te facă neom.” (p.104)

Valentin Cotea: „Se mânca totul: câini, pisici, şoareci, guzgani, se fierbeau opincile vechi aruncate în pod. /…/ Aproape în întregime s-a stins familia lui Vasile Paciu, a scăpat numai fiica Ana. Îmi amintesc cum tatăl lor îşi ducea în spate, într-un sac, una câte una, fiicele la cimitir. Se oprea la poarta noastră sleit de puteri, îşi punea sacul pe un pietroi mare, îşi trăgea sufletul, apoi îşi lua povara şi pleca mai departe… au murit foarte mulţi…” (p.113)

Fiodor Guzun: „Tot de foame a murit şi Ilie Perju, cel care şi-a vândut casa – o mândreţe de casă! – …pentru un pud de orz şi unul de sfeclă. /…/ Avea şi trei copii, dintre ei a scăpat numai unul…” (p.115)

Vasile Mutelică: „Nici nu vă pot povesti, că mă cutremur – oamenii se duceau ca gâzele, îi găseau reci, pe marginea drumului, înţepeniţi.” (p.120)

Irina Carabulea: „…Aşa jale ca pe foametea ceea n-am întâlnit… Că murise lumea, murise cu zile – morţi erau cei pe care-i cărau cu scara la groapă, dar nici cei care umblau n-ai fi zis că-s vii. /…/ Şi-am rămas fără leac de grâu, fără păpuşoi, nimic-nimicuţa… Da’ unul dintre cei care umblau cu scormonitul peste tot locul nu mă crede că nu mai am nimic. M-am jurat pe Sfânta Cruce că n-am nici nafură – da’ parcă el înţelege? /…/ …M-a târât în podul casei şi răcnea de se cutremurau uşorii: dă postaucă ori te mântui aici, îţi dau foc! Ce-aveam să-i dau, dacă măturaseră până şi borţile de şoareci? Mi-o pus foc – casa era cu şindrilă, ardea ca iasca – m-am tupilat şi-am leşinat în fum, m-o scos vecinii… /…./ Altul se răţoia că, dacă nu-i dau cutare şi cutare, împle Siberia cu mine, unul zicea că mă spânzură” (p.123)

„…Tare mulţi se rugau să moară, da’ nu se îndura Mântuitorul!” (p.124)

Olga Macovei: „Multe familii au plecat pe drumul cel drept – toţi delaolaltă, câţi erau în familie – patru, cinci, şase. Îi găseau pe toţi morţi în casă, grămăjoară. Veneau trăsurile şi-i strângeau … şi-i duceau la ţintirim. Dar ei … nici nu erau toţi morţi, câte unul mai mişca din mână, din deget…” (p.129)

„…Pentru trei grăunţe puteai să faci şi puşcăria. Era o femeie în vecini, neam cu noi, creştea doi băieţi şi două fete. /…/  Şi iaca femeia ceea şi-a ucis un băieţel ca să-i hrănească pe ceilalţi. A venit într-o zi la noi surioara lui de vreo trei anişori şi zice: „Da’ eu azi am mâncat un deget de-al lui Borea. /…/ Mama l-a fiert în ceaun. /…/ …Femeia ceea care îşi omorâse copilul după asta i-a lepădat şi pe ceilalţi şi s-a dus în lume.” (pp. 129,130)

„Aşa am dus-o până-n toamnă, până s-a copt pâinea noastră. [n.n.: pâine – (în Mold.) bucate, grâne, grâu, cereale] Dar mulţi, când s-au scăpat la pâine, mâncau aşa de lacom, că mureau pe loc. /…/ La noi mai mult de jumătate de sat a murit pe vremea foametei.” (p.131)

Vladea Curcudel: „Când era dricul greului, dădeau la râşniţă miez de băţ de răsărită, rumegătură de copac şi care era lacom mânca mai mult, gata, murea pe loc. Mâncau buruian, se înflau butie şi mureau. /…/ …A murit mai mult de jumătate de sat…” (p.135)

„Lumea se ducea şi prin Ucraina, spre apus, după de-ale gurii, aduceau nişte borhot de sfeclă – erau acolo nişte gropi mari cu borhot de când hăul şi pârăul, nu-l mai foloseau la vite, era putred, oamenii noştri din Basarabia însă erau bucuroşi şi de asta, îl amestecau cu ce aveau şi-l mâncau.” (p.138)

Pavel Iordache: „Se mâncau şi mâţe, şi câini; o femeie, de-a lui Dînga, şi-a mâncat copilul… /…/ …Foametea i-a mâncat creierii, înainte de a-şi jertfi ea copilul…” (p.146)

„Dacă erai mai făcuțel, mai plinuţ, te păştea altă primejdie: cică, pe la Bălţi au tăiat oameni şi făceau bucate din ei. Îi chemau, îi momeau la un beci şi nu-i mai vedeai ieşind de acolo. Mare jale a mai fost, o luptă pentru existență îngrozitoare: lumea dădea tot – zestrea lăsată de părinţi, straie, hârburi, numai să scape.” (p.146)

„Amar de lume s-a prăpădit cu zile, aproape o jumătate din populaţie. /…/ Mulţi îşi făceau seama – care avea familie mare şi-şi vedea copiii plângând şi cu guriţa uscată, îi venea a muri pe loc, să nu mai vadă lumina zilei de mâine. O femeie, mamă cu mulţi copilaşi, şi-a legat o piatră de gât şi s-a aruncat în Răut…” (p.147)

Teodora Perju: „…Mai bine să murim decât să mai îndurăm o dată cele din ’46-’47, umilinţa şi neputinţa ceea, care din creştin te făcea fiară. /…/ S-a ajuns la noi, unde de când lumea s-a respectat datina, la canibalism. La Zaim au prins-o pe una care tăia copii, făcea răcituri şi le vindea la gară. Într-o zi, soţul meu venea de la şcoală, şi când să treacă pe lângă sediul sovietului, l-au atras nişte răcnete neomeneşti: o femeie pe care n-o lăsau să intre îşi smulgea părul din cap şi blestema, bocind în gura mare. Înăuntru, într-o ladă, era fetiţa ei, dispărută de câteva zile, ciopârţită cu bărdiţa…” (p.152)

Pavel Onofraş: „Multă lume care a mâncat ştir a scăpat, da’ toţi care au mâncat carne de câine (câinii pe atunci erau o raritare, îi prindeau şi – la ceaun) toţi, aproape toţi s-au dus, au murit.” (p.165)

Ecaterina Bețişor: „Mama nu mă lăsa să ies din ogradă. Se mâncau oamenii unii pe alţii… /…/ Te temeai să ieşi din casă, te ucideau pentru te miri ce.” (p.178)

„…Dădeau oamenii un covor pe 4 kilograme de grăunțe. Da’ mulți nu mai ajungeau acasă, îi jefuiau pe drum.” (p.179)

Nina Condraţchi: „…Vitele strânse de pe la oameni erau slabe, cădeau în brazdă şi se înhămau țăranii în locul lor.” (p.181)

Vera Stratulat: „Nu-i casă să nu fi murit cineva de foame, da’ Doamne fereşte să se vorbească despre asta. Chiar şi astăzi se tace molcom.” (p.185)

„Întreb: — Ionele, de ce n-ai venit la şcoală? Nu te-am văzut vreo două zile…/ — D-apu că mi-o mâncat bunelul opincile./ — Cum aşa? … – Le-o luat şi le-o fiert…” (p.191)

„…Când au intrat, au văzut că în sobă arde focul. Ceaunul era luat de pe plită… În gura sobei zăceau hăinuţele. Mama s-a apropiat fără sine: „Asta e bluzița Zinei!” răcnea. Când au deschis fereastra, ceaunul încă scotea aburi. Era plin cu carne.” (p.193)

„Vremurile au fost groaznice, de-au ajuns oamenii să se mănânce înde ei.” (p.194)

Gheras Teodor: „Greu de tot a fost. Care erau în sat aici au vândut tot ce aveau la suflet – ne era foame. Au curățit atuncea ruşii tot, în ’46, în ’47 n-aveai ce mânca, chiar nimic. /…/ …Se porneau oamenii în neştire unde i-or duce ochii. Doamne păzeşte şi apără! Veneau şiruri de prăpădiți, umbre pe picioare… Au dat totul, case, tot ce se putea au vândut… Se rugau să le deie pâine.” (p.196)

Dumitru Fanaru: „…Eram şapte copii… Cinci au murit pe foamete. Ni s-a luat, cu japca, tâlhăreşte, tot ce aveam pe lângă casă, tot ce era de mâncare. /…/ …Stăteam sub perete şi aşteptam moartea… Sărmanii basarabenii noştri, cum şi-au bătut joc de ei, prin ce au trecut! /…/ Satul era mare, poate vreo 7000, dar puţini au rămas. Cădeau oamenii, mureau pe loc. Pe cei decedați îi îngropau în gropi mari – câte 10, câte 100… /…/ Pe străzi erau numai cadavre.” (p.198)

„Ne-a rămas în memorie un lucru: oriunde te întorceai, mureau oamenii. Nimeni nu-i lua, zăceau şi 10, şi 12 zile, săptămâni întregi.” (p.200)

202 Eugen Doga: „Foametea a fost organizată artificial… /…/ Mai întâi au golit hambarele colective, iar apoi au început să umble pe la case. Îmi amintesc, deşi eram copil: un cetățean îmbrăcat în uniformă sovietică, cu automatul la piept, o urmărea pe mama peste tot, în toate odăițele, în tindă, în pod, în beci, în poiată – până când a scos toate grăunțele din casă. Mama plângea şi el mergea vajnic cu arma din urmă. Foametea a fost de groază. Oamenii mureau cu zecile. S-a ajuns şi la momentul când nu avea cine înmormânta cadavrele. Toți erau extrem de slăbiți. Mai ales că majoritatea bărbaților nu s-au întors de pe front [muriseră în război]. Localnicii adunau lucruri de prin casă, mergeau să le vândă în Ucraina, să primească în loc un pumn de grăunțe, o strachină de cartofi. Pentru a ajunge acolo, mama se ascundea în trenuri de marfă, printre lemne şi cărbuni. /…/ Pe lângă faptul că oamenii nu aveau ce mânca, s-au majorat impozitele. /…/ …Lumea era îngrozită de dările fără capăt…” (p.202)

„Mama şi-a jertfit viaţa, nu s-a cruţat nici pe sine, nici averea modestă ca să ne scape de moartea prin înfometare…” (p.205)  „Pentru o mână de spice culese de pe un lan … te păşteau vreo 14 ani de puşcărie.” (p.208)   .

Marin Bulai: „Fratele Vasilică, de doi anişori, plângea mereu şi se ținea de burtica umflată, apoi a murit. /…/ Peste două săptămâni, Victorița, 4 anişori, … a închis în tăcere şi pentru totdeauna
ochii… Peste altă săptămână, în streaşina casei iarăşi atârna altița. Verişorul Andrei se umflase şi se prăpădise. …Au dezgropat butoiul cu grăunțe de porumb, însă bucuria le-a căzut în scârbă; doar a treia parte din grăunțe era comestibilă, restul mucegăise…” (pp. 215-216)

„Mama era disperată la culme, nu avea de la cine să împrumute măcar te miri ce; unicul său copil – din trei! – rămas în viață era umflat balon de foame, abia respira. Țin minte cum plângea lângă pătucul meu: „Iartă-mă, scumpule, că te-am născut”. A aprins o lumânare. /…/ După ce cât pe ce erau să mă mănânce doi flăcăi din vecini, lihniți de foame, mămica m-a luat cu ea în Bucovina…” (p.218)

„Sătenii erau gârboviţi, sleiţi, îmbrcaţi în zdrenţe, desculţi şi cu ochii plecaţi. Le era ruşine să se privească unul pe celălalt din cauza situaţiei în care s-au pomenit. Foamea i-a făcut să mănânce câini şi pisici. Nici şobolani şi şoareci nu mai erau…” (p.219)

„…Cei ajunşi la capătul puterilor pierdeau orice rațiune, dezgropau cadavrele şi se înfruptau din ele…” (p.220)

Eugen, Pavel şi Maria Şcura, Elisaveta Zderciuc: „…În satul de alături a sălbăticit lumea de foame, s-a mâncat om pe om, şi-au mâncat copilaşii. Era ordin să dai totul la stat, nu te întreba nimeni dacă ai cu ce trăi, au măturat podurile, au scociorât până în borţile de şoareci.” (p.221)

„Eram obligaţi să predăm statului tot laptele de la vacă, ouăle, lâna de la oi, ce mai era, fără plată, şi să munceşti tot aşa, de pomană, din zori până asfinţea soarele. /…/ Însă activiştii n-aveau potol, umblau ca balaurii. Nu ne lăsau să dormim, cereau şi cereau impozit. Zăceau morţii pe toate drumurile.” (p.222)

Ion Moraru: „Drumurile erau bântuite de făpturi cu fața galben-pământie, ochii duşi în fundul capului şi traista la şold; umblau cu cerşitul. /…/ Propuneau lucruri scumpe pentru un pumn de grăunțe sau de făină: haine, încălțăminte, obiecte de argint şi de aur, chiar şi icoane cu chipurile Mântuitorului şi ale sfinților. La bani nu se uita nimeni. Se pierduse orice valoare, hrana era unitatea supremă de măsură.” (p.228)

„…Unii taie câinii şi pisicile, îi fierb în oală; alții, ca să-şi potolească foamea, prindeau vrăbii, ciori, tot ce mişca sau zbura. Dincolo de Cernăuți era o groapă cu jom, aparținând fabricii de zahăr. Oamenii au descoperit-o, au început să care din putregaiul cela şi să-l mănânce. /…/ În scurt timp, lumea începu să se umfle. Mureau pe un capăt.” (p.230)

„Oamenii mergeau tăcuți în urma mortului, întrebându-se în sine: „Oare pe mine va avea cine să mă petreacă?” (p.233)

Ion Beşeti: „Într-un timp, doi fraţi nu veneau la şcoală şi, când mă duc eu acasă la dânşii să văd ce şi cum, zăresc pe masă un câine tăiat şi mama lor pregătea bucate. La altă casă, unei vădane i-a murit fetiţa şi ea, întunecată de-acuma la minţi, a pus-o în sofcă, tăia şi mânca dintr-însa.” (p.237)

Iolita şi Ignat Berbeci: „Greu de crezut … dar o femeie şi-a mâncat propriul său copil, asta nu-i poveste.” (p.243)

Vasile Moraru: „Într-o zi mama veni acasă plângând şi-i spuse mâcăi Olea că mătuşa Paraschiva îl ţine pe Ilie ascuns pe cuptor, taie din el bucăţi şi le fierbe. Ne-am dus cu toţii să vedem. Doamne! Ce mi-a fost dat să văd atunci nu se şterge din memorie în vecii vecilor. Un sfert din trupul lui Ilie nu mai era, iar în casă pluteau aburi cu miros din carne fiartă de om… La două zile după aceasta îşi dădu duhul şi mătuşa Paraschiva…” (p.245)

Paşa Tătaru: „Am intrat într-o casă şi vedem o biată femeie moartă şi doi copii, săracii, tăiau câte o bucăţică dintr-însa şi mâncau. „Da’ ce-i cu mamă-ta, măi, de-i ruptă toată?” — „D-apoi o rupt-o guzganii” – vedem noi că-i urmă de cuţit, da’ ce era să le mai spui, că mureau şi ei… /…/ Că dacă s-o desprimăvărat şi-o început a curge pâraiele, tot era numai capete de copii şi oase, Doamne fereşte!” (p.248)

Andrei Zatica: „Dar să vezi cum o mamă tânără moare în ochii tăi, iar pruncul ei de 5-6 lunişoare, sugând din sânu-i rece, se stinge şi el, este ceva îngrozitor…” (p.251)

Gheorghe Vodă: „Noi eram şase în familie şi după ce slăbiserăm înspăimântător, am pornit a ne umfla. Pornise distrofia totală şi tot satul zăcea la pământ… /…/  Casele erau pline cu morţi. Pe cel care voia să iasă din casă, să se salveze cât de cât, îl apuca moartea în drum. Era un tablou sinistru, de necrezut: stăteau oamenii rezemaţi de garduri şi acolo îi găsea moartea; morţi în drum, în cărare, în ogradă, morţi pe laiţă şi pe cuptor, numai morţi şi morţi… /…/ Şi atunci apele de primăvară au umplut uliţele, spălând pământul de sub garduri şi descoperind sumedenie de schelete cu care erau împânzite toate drumurile…” (p.253)

„Din locuitorii satului nostru, Văleni, dacă au rămas vreo 60 de procente în viaţă. /…/ Mulţi se porneau aiurea să-şi salveze viaţa … rămânând în câmp fără suflare. /…/ Foametea asta a noastră n-a fost un fenomen ocazional, creat de natură, ci de condiţiile regimului…” (p.254)  „Şi condiţiile acestea care au fost create astfel în mod special au băgat în pământ jumătate de sat de oameni gospodari. /…/ Preşedintele sovietului sătesc trebuia să fie numaidecât cel mai sărac om din sat. /…/ …Împreună cu agenţii care umblau cu pistolul au curăţit toată pâinea din sat… /…/ Ăştia au organizat şi deportările, şi colectivizarea forţată – criminali la modul cel mai direct, căci ei au ucis lumea fără armă…” (p.255)

Ion Carpovici: „Starea sufletească îmi era cu atât mai păcătoasă, cu cât vedeam ce scrie ziarul pe care şi eu, cu mâna mea de zeţar, îl ajutam să apară, să fie publicat. Nimic, niciun cuvânt despre foametea care băga poporul în mormânt!” (pp. 256-257)

Mihail Draliuc: „Ferit-a sfântul să vorbeşti despre foamete sau despre abuzuri. Eram pur şi simplu obligaţi să scriem numai despre ajutorul pe care guvernul sovietic îl acordă ţăranilor moldoveni.” (p.261)

Nicolae Sulac: „Acuma ne dăm seama că acesta era stilul lui Stalin: să omoare cât mai multă populaţie pe pământul moldovenesc „eliberat”, dacă n-a reuşit să ne transmute de aici, să ne zătrească [nimicească], să ne şteargă de pe faţa pământului. Căci, dacă e să te gândeşti mai bine, foametea ceea a fost mai mult înscenată…” (p.262)  „Copil fiind, am văzut scene de necrezut. Aveam 8-9 anişori… /…/ Mulţi se fugăreau după noi… /…/ Mulţi ne vânau ca pe jivine de pradă cu gând să ne mănânce. Se fugăreau, se alungau ei, dar n-aveau puteri să-i prindă pe copii… Am văzut oameni umflaţi butie, doi metri în diametru…” (p.263)

„…În sat ne-a rămas o mătuşă, şi mătuşa ceea avea o fată de vreo douăzeci de ani. Pe urmă, după foamete, mi-au spus vecinii că mătuşa a murit, şi fata ceea a mâncat dintr-însa ce a putut mânca, da’ pe urmă totuna a murit şi ea.” (p.263)

„Se pierdeau copii de mamă, părinţi de copii, după anii ceia încă mulţi îşi mai căutau apropiaţii pe la orfelinate, printre străini. /…/ …Lumea are o frică de sălbătăciunea neomenească, intrată în suflet pe foametea ceea…” (p.264)

Ion Toderaş: „Care nu mai avea defel ce mânca pornea pe jos în căutarea unei închipuiri de hrană. /…/ Mulţi au scăpat, dar tare mulţi s-au dus în mormânt.” (p.265)  „Lumea se stingea şi se stingea, nu mai avea moartea hodină: la noi în sat o parte a rămas, da’ două s-au dus.” (p.266)  „Mureau mai ales copilaşii. Săracii părinţi, ce trăgeau când vedeau că le moare copilul şi ei nu-l pot ajuta cu nimic, nu-l pot scăpa din ghearele morţii.” (p.267)

Vera Cazacu: „Groparii erau şi ei slabi de-i bătea vântul, dar săpau cum puteau, ca să nu-i deie într-o parte, şi să-i pună pe alţii, că, atunci, la revedere şi pumnul cela de grăunţe. Dintre cei care duceau morţii la ţintirim n-a mai rămas în viaţă niciunul, toţi s-au dus.” (p.271)

Petru Buburuz: „Se adunau cât mai mulţi din sat şi se porneau spre Ucraina de apus: duceau încolo adevărate bijuterii, opere de artă, aducând în schimb o căldare de grăunţe sau de orz. S-au întâmplat lucruri tragice de tot: prin cârnaţuri, la piaţă, se găseau unghii, bucăţi de degete de om… Se vindea făină din diferite, iertaţi de cuvânt, produse ale activităţii vitale omeneşti. În sat se mânca carne de mâţă, de câine şi se considera că-i chilipir, că cine-o papă are noroc.” 274

Andrei Ciocârlan: „…Se tăia om pe om şi se mânca. /…/ Lumea punea în oală, de nevoie, săraca, şi cai, şi câini morţi… /…/ Tare mulţi au mai murit, nici nu le mai dădeai de capăt. Chiar aici, alături de noi, l-am găsit pe unul în salcâmi, nu ştiu cine era, cu capul mâncat pe jumătate.” (pp. 277-278)

Ion Ungureanu: „În anul foametei mi-a murit tata. /…/ … Îl ţin minte pe tata, după ce a dat trei norme de „impozite” (inclusiv grăunţele pentru semănat)… Îmi amintesc cum se măturase podul – până atunci plin!… /…/ De fapt, atunci începuse foametea – nu mai târziu, ci exact în acel moment, când s-a pustiit podul casei, în clipa când – barbar! – am fost condamnaţi la moarte prin înfometare… Tata a simţit-o şi a spus-o chiar atunci: „O să murim de foame…” (p.282)

Maria Sarabaş: „Mama se temea să iasă în drum… era groaznic! Oamenii zăceau morți pe o parte şi alta a străzii… care la poartă, care sub gard… /…/ Nu avea cine să sape gropile, stivuiau câteva cadavre, unul peste altul. /…/ …Şi stăteau gropile celea căscate zile şi săptămâni.” (pp. 310-311)

„…Cei care mâncau câini, au scăpat; cei care au mâncat pisici, s-au umflat grozav, luceau ca oglinda şi mureau pe-un cap. Oamenii aveau rezerve pentru doi-trei ani de zile, dacă nu erau colectările criminale, postavca, nu era foametea aşa de răpitoare. Veneau în gloată, înarmați, ferească-te sfântul! Dădeai tot ce aveai, iar de nu, sau te împuşcau pe loc, sau te băgau la puşcărie. /…/ Era o politică barbară de nimicire a populației, de dezumanizare, prin metode diabolice, absolut nebuneşti.” (p.312)

„Mama şi bunica erau schingiuite aici, bunelul era la urşii albi [în Siberia, în Gulag]. Descărcau ei, ocnaşii, vagoane cu cereale colectate din republicile-grânare, da nu-i lăsau să ia măcar un bob, îi controlau la sânge, dacă zăpseau [observau] ceva ascuns, îi împuşcau pe loc. Şi atunci au găsit o soluție – pe neobservate, înghițeau un pumn-doi de grâu, ovăz sau ce era acolo în vagoane şi când se întorceau în lagăr, aşteptau când ieşeau, fiziologic, boabele celea, deja umflate în stomac şi intestin, le spălau în mai multe ape, le fierbeau în gamela de aluminiu şi le mâncau din nou… de-acum ca ființe umane, nu ca fiare sălbatice.” (p.314)  „…Aşa de hămesiți şi istoviți de munca grea erau, încât cădeau în comă. Atunci îi dezbrăcau cu pielea şi-i aruncau în prăpăstiile ghețarilor veşnici. Şi totuşi câte unul se salva, şi dacă se auzise despre asta, celor leşinați le dădeau cu cazmaua în cap de le săreau creierii şi abia după asta îi aruncau în prăpastie, să nu poată evada în veci de veci.” (p.315)

Axinia Kîrma: „…De unde au apărut comsomoliştii ceia de atunci? Umblau ca balaurii, dă postavcă şi gata. Ai dat o dată, de două ori, de trei ori; cereau supliment, iar şi iar… veneau iarăşi… se vede că mai ai… mai dă, scormoneau prin sat şi strângeau tot ce avea lumea de mâncare. /…/ Niciun om n-ar fi murit, grâul s-a făcut… /…/ …Da’ tot satul a rămas fără nimic, pradă morții. /…/ …Veneau şi luau Totul, nu le păsa dacă rămâne ceva stăpânilor [casei], dacă vor avea cu ce să-şi hrănească copiii.” (p.319)

„…Numai case pustiite, locuitorii lor au murit unul după altul. /…/ Fratele tatălui meu cu toți cei ai săi, 9 suflete, au murit pe rând… /…/ Mare necaz, da’ nu s-ar fi petrecut dacă nu li se lua creştinilor bucata de la gură. Toți aveau câte 7-8 hectare… /…/ …Că țăranii … făceau rezerve pentru 3-4 ani înainte… /…/ Nu se auzea, din bătrânii bătrânilor, până atunci, să moară chiar aşa lumea de foame sau să dispară copiii… Că s-au întâmplat cazuri şi mai straşnice, țin minte cum s-a stârnit tot satul când s-a aflat că a fost tăiată o fetiță, este şi fotografia ei la muzeul nostru. Micuță, 6-7 ani dacă avea fetița ceea. Vino să dormi la noi, i-au zis, la căldurică… Erau vecini, locuiau peste drum, oamenii nici de foc n-aveau. Fetița s-a dus la ele fără grijă, erau două femei, le cunoştea. Şi pe urmă a dispărut copilul… Nu-i şi nu-i… S-a adeverit că au tăiat-o, au fiert răcituri şi le-au dus de vânzare la piață.” (p.320)

„Se smintise lumea la cap, ferească sfântul! Foametea dă de-a dreptul. Vecinii n-au nimic, i-au scuturat activiştii… Mă tem că or veni şi ne vor lua ce-a mai rămas. Ne-or lua şi viața. O să murim cu toții…” (pp. 321-322)

DOCUMENT   DE   ARHIVĂ

«MENIUL CANTINEI Şcolii Republicane de Partid de pe lângă CC al PC (bolşevic) din Moldova [Sovietică], 7 mai 1947./ MIC DEJUN: mezeluri şi ceai, ouă, prune, salam, unt, ulei, hrişcă, zahăr, biscuiți, sos de roşii./ PRÂNZ: 1. Borş verde (unt, oase, sos de roșii, cartofi, varză); 2. Jambon cu cartofi (jambon, ulei, sos de roşii, cartofi, roşii); 3. Compot (zahăr, prune, mere)./ CINĂ: Jambon cu cartofi (ulei, sos de roșii, cartofi, varză, roșii), bomboane, ceai.” Meniul cursanților Școlii Republicane de Partid de pe lângă CC al PC (bolșevic) din Moldova. A.O.S.P.a R.M., fondul 51, inv. 154, dosar 80, f. 180-182, Traducere din limba rusă.» (p.352)

Între seceră şi ciocan: 1946-1947-1948
(în loc de concluzii)[Comentariu de încheiere a „Cărții foametei”, scris de autoarea cărții, d-na Larisa Turea]

«…Foametea era secret de stat. Impactul concret, material al foametei asupra situaţiei demografice este imposibil de cuantificat: autorităţile ocultau datele, nu aveau interes să recunoască adevărul, să-şi asume responsabilitatea pentru sutele de mii de jertfe. Teroarea înfometării … a fost folosită în URSS ca mijloc de intimidare, supunere şi umilire, de obținere a controlului total… » (p.515)

«…Istoricul Mihai Gribincea, pe baza documentelor de arhivă, estimează că numărul victimelor foametei din anii 1946-1947 atinge cel puţin 200 000 de persoane. Totuşi, cu certitudine, numărul victimelor este mult mai mare, deoarece nu era pusă la punct evidența deceselor; mulți mureau pe drum, porniți în căutare de hrană; nu erau trecuți în evidență nou-născuții, orfanii, hoinarii, urmaşii celor deportați sau ai celor aflați în prizonierat; în genere, populația rurală neposedând acte de identitate, o contorizare strictă era pe cât de imposibilă, pe atât de nedorită de autorități. După război, de foame au suferit şi alte regiuni, însă, dacă judecăm după numărul victimelor, cel mai mare procent îi revine RSS Moldoveneşti, 5 la sută, în timp ce în Ucraina şi Rusia au decedat, respectiv, 1 şi 0,6 la sută din totalul populației. [Michael Ellman, „The 1947 Soviet famine and the entitlement approach to famines”, în Cambridge Journal of Economics, September 2000, vol. 24, p. 613.]» (p.516)

«Se ştie că în Moldova istorică, peste Prut, la fel lovită de secetă în 1946, mortalitatea a fost menținută în limitele fireşti: au intrat în funcțiune mecanismele compensatorii tradiționale, țăranilor li s-a permis să plece, în căutare de alimente, în alte regiuni ale României, mai puțin afectate, s-a solicitat ajutor internațional, extern.» (p.516)

«Caracterul spoliator al colectărilor, acumularea rezervelor strategice, vânzarea cerealelor pe piaţa externă, în timp ce cetățenii sovietici mureau în masă, în special în mediul rural, nu însemna oare executarea fără arme, condamnarea tacită la moarte prin înfometare? Statul sovietic dispunea de resurse suficiente pentru a le asigura cetățenilor un minim de hrană. Conform savanților ruşi, la 1 feb. 1947, în „rezerva de stat” a URSS erau depozitate circa 10 milioane de tone de cereale, mai mult decât în debutul lui 1946. Pe lângă aceasta, statul deținea 11,6 milioane de tone pentru necesități curente. La 1 iunie 1947, din 11,6 milioane au rămas 3,6 milioane, economisite şi direcționate pentru necesitățile anului viitor, 1948.» (p.517)

«Basarabenii au fost condamnați, cu bună ştiință, la moarte prin înfometare… Deci, nu seceta – prin care trece, ciclic, regiunea, – a provocat dezastrul, ci metodele de guvernare staliniste…» (p.518)

«Regimul sovietic instaurat prin forţă a făcut tabula rasa conştiinţa istorică şi identitară a basarabenilor.» (p.519)

«Aşa-zişii împuterniciți ai comisariatului pentru colectări, înarmați, rechiziționau produsele alimentare, cereale, dar şi boboase, fructe, legume, carne, lapte, ouă. În 1946, în zece luni, pe când basarabenii … se zbăteau, înfometați, în gura morții, Uniunea Sovietică a exportat circa 1,7 milioane de tone de cereale… /…/ „Au fost predate la stat” de-a valma, fără criterii, porumbul, cerealele menite să asigure subzistenţa familiilor de ţărani, dar şi vitele, carnea, ouăle, laptele, cartofii, fasolea, porumbul, fructele, orice aliment din gospodărie. S-au măturat podurile, s-a luat ultimul grăunte. Hoarde de „activişti şi împuterniciţi” înarmaţi, înrăiţi, bântuiau satele în căutare de pradă.” (p.520)

«Dacă în întreg anul 1946 sporul natural al populaţiei rurale constituia minus 477 de persoane, pentru anul 1947 el constituie minus 100 633 de persoane. Pe lângă aceasta, au plecat din Moldova, angajându-se în alte republici sau fiind mobilizate în şcolile FZO şi şcolile de meserii peste 60 de mii de persoane.» (p.525

«Populația era ruinată de războiul devastator, de dările obligatorii, de mobilizarea bărbaților
apți de muncă (basarabenii au fost înrolați mai mult în calitate de carne de tun de către sovietici, căci nu cunoşteau limba rusă).» (p.532)

«Populaţia din RSS Moldovenească, prin acest cataclism social, a fost împinsă brutal de pe scara evoluţiei, întoarsă în preistorie, în sălbăticie…» (p.534)

«Înfometarea populaţiei din Basarabia în primii ani de sovietizare, 1946-1947, constituie o crimă rămasă nepedepsită. Autorii ei nu se sinchisesc a-şi face „mea culpa”, reprezentanţii regimului se declară inocenţi, nici gând să se pocăiască. Până astăzi, potentaţii de odinioară neagă tot ce a fost. Oamenii simpli însă ştiu a cui a fost vina.» (p.536)

«Cu regret, foametea e un cumplit instrument de îndobitocire. Omul flămând este docil, la bunul plac al celui ce-l hrăneşte.» (p.537)

«Prin înfometare, unii ajungeau neoameni, îşi mâncau pruncii sau părinţii. Au ajuns „mai rău ca fiarele”, după cum se afirma. Orizontul se îngusta catastrofal, se reducea la dimensiunea străchinii
cu mâncare. Se opera la nivel celular, genetic. Cea mai umilitoare dintre frici, frica de a muri de foame, era altoită în subconştientul fiecăruia. Se anihilau, de asemenea, reflexele comunitare. Individul, lipsit de identitate naţională şi culturală, izolat social, plonja într-un vacuum unde nu existau repere axiologice, ci doar teama de teroare, condensată.» (p.537)

«Consecinţele foametei sunt mai grave decât s-ar părea: victime ale unui soi de robie morală, majoritatea celor trecuţi prin încercările ei trăiesc mereu o stare de nelinişte, adesea evită să răspundă la întrebări.» (p.543)

«Nu încape îndoială că autorităţile centrale erau perfect informate despre situaţia reală din RSSM, dar nu au luat niciun fel de măsuri de redresare eficientă a acesteia…» (p.553)

«Considerăm că orice comentariu este de prisos când dăm citire documentelor ce atestă gradul de neimaginat al degradării fiinţei umane. Deşi cazurile de canibalism erau secretizate cu strictețe şi se
nega vehement că ar fi existat în societatea „cea mai echitabilă”, cea de tip comunist, totuşi ele transpar în actele de arhivă: 

„Notă informativă a şefului Secţiei judeţene Bender a Ministerului Securității de Stat a.D. Mocealov, adresată secretarului Cr al PC(b)M D.K. Bîcikov, privind cazurile de canibalism din satul Sălcuţa, raionul Căinari/ 5 aprilie 1947

Am fost informaţi că locuitoarea s. Sălcuţa, r. Căinari, C.F.I., anul naşterii 1903, dintr-o familie de ţărani chiaburi, analfabetă, judecată în 1946 pentru bătaie, foloseşte în alimentaţie carne de om. Controlul faptelor a stabilit următoarele: C.F.I., la data de 18 martie 1947, în timp ce soţul său, C.E.V., anul naşterii 1901, se odihnea, aceasta l-a lovit de trei ori cu toporul în cap, l-a decapitat, iar carnea a fript-o şi a mâncat-o. Fiind arestată, la interogatoriu, C.F.I. a recunoscut că şi-a omorât soţul cu scopul de a-l mânca. Afară de aceasta, ea a recunoscut că în ianuarie 1947 a născut doi copii, dintre care unul mort. Împreună cu soţul, au mâncat nou-născutul mort, apoi l-au tăiat şi pe cel de-al doilea, folosindu-l în alimentaţie. În aceeaşi lună, aceştia au dezgropat, în cimitir, mormintele a doi copii, de 3 şi 5 ani, şi au mâncat cadavrele. După un timp, C.E.V. a invitat la el acasă o fetiţă de 6 ani, orfană, din s. Zaim, raionul Căuşeni, cu numele F. (numele de familie nu a fost stabilit), pe care a omorât-o şi împreună cu soţia sa au mâncat-o.» (p.556)

«Spre final, un act imposibil de lecturat:

„Notă informativă a secretarului judeţean Chişinău al PC(b) M.N. Krainii, adresată secretarului CC al PC(b) M. Zîkov, cu privire la cazul de canibalism ce a avut loc în raionul Călăraşi/ 16 iunie 1947

La 31 mai 1947, în s. Pituşca, raionul Călăraşi, N.O., în vârstă de 8 ani, l-a înjunghiat pe fratele său M., de 9 luni, o parte a căruia a fiert-o în oală şi, împreună cu sora sa, de 3 ani, au folosit-o în alimentaţie. În urma cercetării circumstanţelor s-a stabilit că: În acea zi, pe la localnica O.M.I. a trecut fratele ei, B.E.I., anul naşterii 1912, pentru a merge împreună la lucru pe câmp. Înainte de plecare, în absenţa mamei, N.O. a prins a i se plânge unchiului său, B.E., că n-au nimic de mâncare. După cum a declarat N.O., unchiul l-a sfătuit ca, atunci când rămâne singur acasă cu fratele mai mic M., să-l înjunghie, să fiarbă carnea şi să-i lase o parte şi lui B. atunci când mama O.M. şi fratele ei B.E. s-au dus la câmp, N. l-a luat din pat pe fratele său M., l-a dus în odaia nelocuită, i-a tăiat capul cu cuţitul, l-a dezmembrat şi l-a fiert în oală, apoi împreună cu surioara sa de 3 ani au folosit în alimentaţie această carne…» (p.559)

«…Scriitorul-medic A.P. Cehov are o povestire despre un mujic, un țăran rus care a trăit aproape toată viața cu un cui în cap. După ce i-a fost extirpat cuiul, țăranul a murit. „Cuiul” împlântat cu cruzime în conştiința colectivă a populației româneşti dintre Prut şi Nistru continuă să dea de gândit. Există oare remedii? Teamă mi-e că întrebarea e retorică, căci supravieţuitorii adesea refuză să vorbească, preferând să uite chinurile prin care au trecut, să nu re-trăiască momentele îngrozitoare. Mulţi evită subiectul, aşa cum afirma cineva, „de parcă am fi zăcut de o boală ruşinoasă”. Tăcerea era regulă impusă de comuniştii sovietici. Nici în spaţiul public, dar nici în cel privat nu se vorbea despre anumite fapte, evenimente, despre anumiţi oameni. Nu se vorbea despre lagărele de muncă, despre GULAG în general, despre foştii primari sau membri ai partidelor interbelice, despre scriitorii trecuţi la index (într-o vreme, până şi Dostoievski era pe lista neagră, a proscrişilor) etc. Memoria era restricționată, interdicţia de a aborda subiectele tabuizate a pătruns adânc în mentalitatea basarabenilor. Decenii la rând oamenii au tăcut, au ocolit temele „interzise”; de frică sau din instinct de autoconservare au acceptat legea nescrisă a tăcerii. Tăcerea impusă a devenit, treptat, tăcere voluntară, consimţită. 

Pentru început, este imperativă ruperea tăcerii, crearea de martori activi. Martori care să ducă mai departe adevărul despre anii cumpliți 1946-1947-1948.» (pp.560-561)

Citate preluate din studii și volume elaborate de istorici, 

doctori în științe istorice

Citate din „Raportul Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova”

— Comisie constituită printr-un decret al președintelui interimar al Rep. Moldova Mihai Ghimpu, prezidată de Ghe. E. Cojocaru; vicepreședinți: Igor Cașu și Sergiu Musteață.  Membrii: 30 de personalități, 20 fiind doctori în științe istorice. Raportul a fost publicat în iulie 2010 —

„La 28 iunie 1940, URSS a comis un atentat asupra integrităţii teritoriale a României, un act de ocupare militară şi politică a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, contrar voinţei populaţiei din aceste teritorii, prin dictat şi ameninţarea cu recurgerea la forţă, un act nedrept de anexiune teritorială. /…/

Regimul totalitar comunist se face responsabil de crime culturale, împotriva spiritului şi identităţii moldovenilor de peste Nistru [din Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM)] şi, ulterior, după 1940, a celor din Basarabia, prin impunerea unei „limbi” literare moldoveneşti contrafăcute … şi prin inventarea, în lipsa oricăror resorturi istorice şi etnoculturale, a unei „naţiuni” moldoveneşti, distincte de cea română.  /…/

Regimul comunist se face vinovat de reprimarea şi mutilarea conştiinţei noastre naţionale … , de orchestrarea unui război cultural, identitar, propagandistic … împotriva fraţilor de pe cele două maluri ale Nistrului, împotriva fraţilor de pe cele două maluri ale Prutului, cu consecinţe dramatice pentru integralitatea noastră lingvistică şi etnoculturală. Or, nimic nu poate fi mai tragic decât un război între fraţi, nimic nu poate fi mai criminal. /…/

Ruperea în bucăţi a Basarabiei, a teritoriului şi a corpului uman concrescut de secole cu spaţiul dintre Prut şi Nistru, în contradicţie cu adevărul istoric şi cu realităţile etnice existente în acea vreme, se înscrie în seria de acte abuzive comise de regimul totalitar comunist împotriva unei mari colectivităţi de oameni. /…/

Sovietele … au efectuat execuţii sumare, dosind urmele asasinării a sute şi mii de oameni nevinovaţi în subsolurile NKVD sau în gropile cu var. Omorurile în masă, … prigoana preoţilor şi Bisericii, anularea limbii române şi interzicerea alfabetului românesc, … instaurarea unei atmosfere de frică şi teroare generalizate au fost alte efecte ale actului de ocupaţie sovietică… /…/

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, plânsetul şi jalea s-au aşternut peste Basarabia. Fruntea comunităţilor locale … , familii întregi, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, din Basarabia şi până în Nordul Bucovinei, au fost urcaţi cu baionetele la spate în vagoanele de vite şi duşi spre întinsurile Siberiei, de unde mulţi nu s-au mai întors. /…/

Comisia … a evaluat numărul persoanelor deportate şi supuse represiunilor în anii 1929-1951 la peste 90 de mii de persoane. /…/ Concluziile Comisiei atestă că foametea cumplită din anii 1946-1947 n-a fost o consecinţă nemijlocită a secetei, ci a politicii economice şi sociale a regimului totalitar comunist faţă de populaţia din RSS Moldovenească /…/. Vârfurile Partidului Comunist [al Uniunii Sovietice] se fac vinovate de rechiziţionarea inumană a ultimelor produse agricole, rămase prin podurile caselor, lăsând familiile înfometate fără o fărâmă de pâine pe masă, ceea ce a constituit cauza principală a îmbolnăvirii şi deceselor în masă. /…/ Foametea din RSSM a fost un fenomen provocat prin politica regimului comunist, a fost o crimă monstruoasă de care acesta se face direct vinovat.” 

„Comisia a efectuat o inventariere a crimelor, ororilor, atrocităţilor abuzurilor şi nedreptăţilor comise de regimul totalitar comunist” în RASS Moldovenească [RASSM] în RSS Moldovenească [RSSM]. Cităm câteva dintre acestea:

În RASSM: „Instituirea unui mecanism diabolic de represiune (CeKa, GPU, OGPU, NKVD, NKGB, MGB, KGB, Justiţie şi Procuratură) şi aplicarea terorii în masă”, „Aplicarea unei legislaţii discriminatorii antiumane”, „Impunerea unei ideologii a urii de clasă, … exacerbarea propagandei anticreştine şi a xenofobiei”, „Mutilarea spirituală a moldovenilor prin impunerea unei limbi artificiale, străine de limba română, şi a unei identităţi contrafăcute ideologic”, „Lichidarea ţărănimii … prin colectivizarea forţată şi deportările de la începutul anilor `30 ai secolului XX”, „Foametea cumplită din anii 1932-1933”, „Deportarea şi exterminarea în masă a oamenilor prin deciziile unor instituţii extrajudiciare, ale aşa-numitelor troica”.

„Ocuparea, prin dictat, la 28 Iunie 1940, a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, în urma tranzacţiei sovieto-germane din 23 august 1939 şi a înţelegerilor secrete ulterioare dintre URSS şi Germania nazistă;”

În RSSM: „Impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist”, „Aplicarea terorii împotriva fruntaşilor vieţii publice /…/, comiterea unor asasinate din motive de ură de clasă”, „Exodul forţat al zecilor de mii de oameni…”, „Formarea abuzivă a RSS Moldoveneşti şi sfârtecarea teritorială a Basarabiei”, „Interzicerea alfabetului românesc şi a limbii române şi impunerea alfabetului rusesc”, „Deportarea în regiunile îndepărtate ale URSS a zecilor de mii de oameni nevinovaţi la 13 iunie 1941”, „Mobilizările forţate … a zecilor de mii de tineri pe şantierele de muncă … din URSS şi înrolarea lor în Armata Sovietică”, „Arestările şi epurările operate de organele sovietice de represiune…”, „Foametea organizată din 1946-1947”, „Deportarea în regiunile îndepărtate ale URSS a zecilor de mii de oameni nevinovaţi la 6 iulie 1949”, „Prigoana împotriva Bisericii şi a slujitorilor cultelor, închiderea, profanarea şi demolarea locaşurilor de cult”, „Deportarea pentru credinţă în regiunile îndepărtate ale URSS, la 1 aprilie 1951, a credincioşilor confesiunii „Martorii lui Iehova”, „Sovietizarea, rusificarea şi deznaţionalizarea populaţiei”, „Negarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare şi inocularea românofobiei”. /…/

„Plecând de la cele expuse, Comisia susţine ferm şi univoc că regimul totalitar comunist a fost de la început şi până în ultimul moment al existenţei sale un regim criminal şi represiv, abuziv şi inuman, lipsit de orice urmă de legitimitate. /…/ Comisia propune condamnarea oficială a regimului totalitar comunist din RASS Moldovenească şi RSS Moldovenească drept unul care a comis acte de genocid şi crime împotriva umanităţii, prin teroare în masă, represiune politică, foamete organizată, deportări, violarea demnităţii umane şi a drepturilor fundamentale ale omului.”

Comisia propune „formarea unei comisii de experţi care să evalueze daunele materiale pricinuite de regimul totalitar comunist”.

*

Citate din „Marea Istorie ilustrată a României și a Republicii Moldova”, coordonat de acad. Ioan-Aurel Pop, acad. Ioan Bolovan; autor text: Octavian Țâcu, cercetător științific; ediția a 4-a; Ed. Litera; București, Chișinău, Cluj-Napoca, Iași; 2018:

„La 12 oct.1924, conducerea statului sovietic a dispus crearea pe teritoriul Ucrainei sovietice a unei Republicii Autonome Moldovenești (RASSM), care și-a continuat existența până la 2 aug.1940. Formarea RASSM într-o zonă care nu întrunea condițiile necesare delimitării unei entități „moldovenești” a fost o acțiune bazată eminamente pe raționamente politice și expansioniste. (p.676) /…/

„Moldovenismul” sovietic a fost o politică de stat în RASSM, RSSM și URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale și lingvistice între populația RSSM și cea din restul României. Potrivit acestei politici, „moldovenii” și românii sunt două popoare diferite, care vorbesc limbi diferite, iar istoriile lor, chiar dacă s-au intersectat în timp, au trasee diferite.” (p.677)

„Nicăieri în Uniunea Sovietică procesul de deznaționalizare nu a avut un caracter atât de complex ca în RSSM: pe de o parte, cultivarea „moldovenismului” diferit de românism, iar pe de alta deznaționalizarea și rusificarea chiar și a acestui „moldovenism” de-a lungul perioadei sovietice. Acest proces a fost în mare parte distructiv datorită politicilor naționale sovietice dure, asociate cu teroarea și represiunile ca instrumente de deznaționalizare, cu antiromânismul, colectivizarea și industrializarea, rusificarea și sovietizarea.” (p.678)

„Cultivarea noii identități s-a realizat în jurul ideii de limbă „moldovenească”, bazată prioritar pe dialectul moldovenesc transnistrean și excluzând normele literare ale limbii române. După al Doilea Război Mondial folosirea alfabetului latin a fost interzisă, acesta fiind înlocuit cu cel chirilic.” (p.679)

„Din cei 10 prim-secretari ai CC a PC din Moldova șapte erau născuți în Ucraina, unul în Transnistria și doar ultimii doi erau din Basarabia (numiți în funcție abia în anul 1989, în contextul declanșării mișcării de eliberare națională).” (p.680)

„În ianuarie 1947, dintre cei 37 de conducători ai instituțiilor culturale din republică doar șase erau moldoveni din Basarabia. /…/ În 1964, din numărul total al directorilor de întreprinderi industriale al RSSM, moldovenii alcătuiau 2,3%, iar în 1980 ei alcătuiau doar 8,6%. (p.681)

Teroare și represiuni în RASSM și RSSM. „Comuniștii sovietici au admis chiar de la începuturile creării RASSM și RSSM că teroarea este instrumentul cel mai adecvat și mai eficient pentru crearea „poporului moldovenesc” și a noii republici… /…/ În consecință, în RASSM și ulterior în RSSM … au fost promovate cele mai dure și mai consecvente politici de deznaționalizare.” (p.683)

„Campania de teroare, confiscare a produselor și a proprietăților a cuprins zeci de mii de țărani, siliți să intre în colhozuri, judecați, deportați sau chiar executați sumar; foametea din anii 1932-1933, care a condamnat la moarte milioane de oameni în Ucraina („Holodomor”) și zeci de mii în RASSM; represaliile politice staliniste din anii 1936-1938 îndreptate împotriva „dușmanilor poporului” și spionilor „moldo-români.” (p.684)

„În perioada stalinismului dur (1940-1941, 1944-1951), în RSSM au fost operate trei valuri de deportări în masă și, zilnic, arestări, deportări, execuții și represalii locale. În cazul represaliilor din prima perioadă sovietică (iunie 1940-iunie 1941) se urmărea, în primul rând, exterminarea tuturor liderilor, a persoanelor … periculoase pentru statul sovietic … /…/ Bilanțul a mai puțin de un an de putere sovietică în Basarabia este cumplit: arestarea, deportarea, asasinarea a 12,23% din populație – peste 300 000 de locuitori, în special români. Prin deportarea în masă din 12-13 iunie 1941 se doreau distrugerea bazei naționale a culturii, limbii, istoriei și anihilarea memoriei istorice legate de România.” (p.684)

„Al doilea val de deportare masivă din 5-6 iulie 1949 a fost deosebit de violent – în total au fost arestate și trimise în Siberia 11.606 familii, adică 33.796 de persoane, din care 9.864 bărbați, 14.033 femei, 11.889 copii … . Al treilea val din 1951 a fost îndreptat împotriva confesiunilor religioase … .” (pp. 684, 685)

„Pe de altă parte, ca urmare a foametei organizate din 1946-1947, în Basarabia au murit 216.000 de persoane, fapt ce în mare parte a distrus fundamentele naționale (românești), sociale și economice ale satului basarabean și i-a silit pe țărani să accepte colectivizarea de tip sovietic.” (p.685)

Antiromânismul. „Antiromânismul a constituit un atribut indispensabil al deznaționalizării și „moldovenizării”… /…/ Antiromânismul a avut multiple manifestări: promovarea agresivă a imaginii negative a României prin inocularea ideii că în 1918 Basarabia a fost anexată de România „burghezo-moșierească“ și „exploatată” ca o colonie timp de 22 de ani; ridicarea antiromânismului la nivelul politicii de stat în RSSM, prin condamnarea constantă a „naționaliștilor moldo-români“, a influențelor „burgheze” românești … , prin stabilirea unei adevărate „cortine de fier” care a izolat Basarabia de restul teritoriului românesc după al Doilea Război Mondial.” (p.686)

„Identitatea „moldovenească” era construită în special prin diferențierea de identitatea română, care prindea forme tot mai „periculoase” și era asociată, de obicei (dacă nu exclusiv), cu fascismul… /…/ În vidul creat ca rezultat al anihilării fizice, politice, economice, sociale, culturale și mentale a românismului, regimul totalitar sovietic a început o amplă operă de rusificare și de sovietizare…” (p.686)

„Populației românești din RSSM i-au fost impuse învățarea limbii ruse și proslăvirea culturii ruse, pornind de la premisa că poporul rus, limba și cultura sa serveau la unificarea Uniunii Sovietice. Rușii și tot ce era rusesc jucau un rol primordial, conducător în URSS, iar istoria și cultura lor deveneau parte integrantă a istoriei și culturii RSSM.” (p.687)

„Modernizare sovietică”. Rusificare și sovietizare. „Până la sfârșitul existenței URSS, economia RSSM … a fost un fel de anexă agricolă a statului sovietic și era la un nivel de dezvoltare inferior altor republici europene ale URSS. RSSM a rămas … dependentă de celelalte republici, în special de Rusia și Ucraina, ceea ce trebuia să prevină tendințele secesioniste prin mijloace economice.” (p.688)

„Modernizarea sovietică a fost însoțită de încurajarea „colonizării” interne, din alte părți ale URSS, în scopul schimbării treptate a componenței etnice a populației locale, fiind aduse mii de cadre și specialiști străini. /…/ La sfârșitul URSS, peste 500.000 de moldoveni locuiau în afara republicii…” (p.688)

„În 1989 românii alcătuiau 46,3% din populația urbană a RSS Moldovenești… /…/ Recensământul sovietic din 1989 arăta o nouă față a Basarabiei, … populația RSS Moldovenească contabilizând 4,3 milioane de oameni dintre care moldoveni 2.794.749 (64,5%), ucraineni 600.366 (13,8%), ruși 562.069 (13,0%), găgăuzi 153.458 (3,5%)…” (p.689)

„Cea mai mare parte a industriei era localizată în afara teritoriului Basarabiei, în Transnistria, care realiza o treime din întreaga producție industrială a RSSM. /…/ Această politică sovietică a generat în timp premisele viitorului secesionism transnistrean.” (p.689)

*

Citate din volumul „Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică (1944-1950)”, elaborat de Mihai Gribincea, doctor în științe istorice, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995 

„Regimul sovietic a promovat acceaşi politică de subjugare economică şi politică a Basarabiei, dar cu metode mai rafinate, şi mai brutale în acelaşi timp, decât cele practicate de regimul ţarist. În perioada sovietică politica de deznaţionalizare a fost cu mult mai violentă şi aplicată în practică cu mijloace mult mai perfide decât cele de până la 1918: românii basarabeni au fost exterminaţi prin foame /…/, deportaţi în vagoane de vite în Siberia și Extremul Orient, constrânşi să-şi uite limba maternă, istoria şi credinţa; Basarabia a fost populată cu elemente alogene prin aplicarea unei politici diabolice de stimulare a migraţiei şi prin încurajarea tendinţei de statornicire în ţinut a unui număr mare de reprezentanţi ai altor etnii, în special slave.” (p.11)

„În august 1940, organele partidului bolşevic şi ale puterii sovietice au mobilizat şi au trimis din Basarabia în regiunile îndepărtate ale imperiului la muncă forţată 53.356 de tineri. La data de 4 oct. 1940, pentru Comisariatele poporului ale cărbunelui, construcţiilor şi centralelor electrice ale URSS, din Moldova, din planul de recrutate de 57 mii persoane fuseseră recrutate 29,5 mii.” (p.38)

„În anul 1942 Guvernământul Basarabiei [autoritate română care a condus Basarabia de la sfârșitul lunii iunie 1941 până în vara anului 1944 când aceasta a fost reocupată de armata sovietică] a ordonat ca toate primăriile Basarabiei să primească tabele cu cei „asasinaţi, deportaţi şi arestaţi de către bolşevici”, pentru a se cunoaşte exact numărul lor. Datele totalizate au fost publicate în studiul … „Basarabia desrobită”. În lucrare se constata: „numai în primul an de stăpânire (bolşevicii – n.a.) au izbutit să smulgă şi să facă să dispară din Basarabia circa 100.000 de oameni sub diferite forme şi pretexte: represalii administrative (munci silnice dincolo de Nistru), concentrări de lucrători, deportări şi asasinate. Românii reprezentau 97% din acest total”. Şi după opinia autorilor acestui studiu, deportările „trebuiau să urmeze şi mai departe, într-un ritm şi mai accelerat până la completa desrădăcinare a poporului românesc din Basarabia”. (p.141)

„În anii 1948-1960 numai muncitorii (fără membrii familiei) recrutaţi pentru munci la „marile şantiere comuniste” au depăşit cifra de 196 mii persoane. În acelaşi timp, din Ukraina şi Rusia, în republică [în Moldova sovietică] erau aduşi zeci de mii de ruşi şi ukraineni.” (p.141)

„În RSS Moldovenească erau aduşi anual zeci de mii de ruşi, ukraineni, bieloruşi, reprezentanţi ai altor naţiuni ale imperiului sovietic, acordându-li-se privilegii şi o situaţie favorizată. În acelaşi timp, din RSS Moldovenească erau deportaţi, trimişi la munci în regiunile îndepărtate ale imperiului zeci de mii de băştinaşi [români moldoveni], dintre care mulţi au rămas să locuiască pentru totdeauna departe de casă. În anii de ocupaţie sovietică RSS Moldovenească a fost transformată într-o sursă de materii prime şi braţe de muncă ieftine pentru imperiu. Prin intermediul politicii fiscale din republică erau colectate anual sute de mii de tone de cereale, floarea-soarelui, carne, vin, lapte etc. În acelaşi timp populaţia era nevoită să trăiască în mizerie şi să îndure foame. Politica fiscală stalinistă a avut consecinţe nefaste pentru ţărănimea din RSS Moldovenească mai ales în anii 1946-1947, provocând în republică o foamete fără precedent.” (p.150)

„La data de 1 ianuarie 1947 de la ţărani s-au colectat 25 659 mii ouă, 419,9 tone de brânză, 12 792 tone lapte, 8 607 tone fructe, 4 477 tone legume, 10 082 tone sfeclă de zahăr şi alte produse pe care ţăranii nu le-au primit înapoi sub formă de ajutor  [notă S.I.: confiscarea acestor alimente se făcea în timp ce se înregistrau sute de mii de distrofici și sute de mii decedați. Distrofia – alterarea structurii organismului în urma tulburărilor de nutriție sau a subnutriției].” (p.50)

„Era aproape imposibil să faci rost de o bucată de pâine. /…/ În raioanele din centrul şi sudul republicii încep să fie înregistrate cazuri de canibalism şi de folosire a cadavrelor ca hrană. Părinţii îşi mâncau copiii, copiii îşi mâncau părinţii. Se mânca frate pe soră şi soră pe frate. În satul Cazaclia raionul Taraclia, de exemplu, ţăranca C. [din considerente morale aici şi mai departe se indică numai iniţialele numelor de familie] la 1 dec. [1946] şi-a tăiat fiica de 6 luni şi a mâncat-o, iar la 21 dec., în acelaşi scop, a tăiat un băiat al vecinului în vârstă de 8 ani. La 23 dec. în Taraclia, cetăţeanca I. şi-a mâncat fiica născută cu 2 zile în urmă.” (p.84)

„În … Taraclia, Sovietul sătesc Sadâc, – citim într-un document de la sfârşitul lunii ianuarie 1947, – a murit din cauza distrofiei cetăţeanca Cagurluianu şi fratele său. Sovietul sătesc i-a obligat pe cetăţeanca I. şi feciorii ei să-i îngroape pe decedaţi, în cimitir. Ultimii au cărat cadavrele în cimitir, pe unul l-au îngropat, iar pe altul l-au acoperit cu zăpadă, tăind din el în prealabil o bucată de carne pe care au adus-o acasă, au fiert-o şi împreună cu mama lor au mâncat-o. După aceasta, feciorii, la insistenţa mamei, au adus de la cimitir tot cadavrul şi l-au întrebuinţat ca hrană. În timpul percheziţiei la ţăranca I. „a fost găsit pe plită un ceaun în care fierbea un cap de om”. (p.84)

„Iată cum povestea [relata] anchetatorului, despre faptele sale, un om adus la starea de canibalism de regimul „eliberator” de la răsărit: „…în luna ianuarie 1947, după serviciul la calea ferată, aveam liber şi eram acasă; acasă mai erau soţia, tata şi mama. Tata … cerea de la mine alimente şi pâine. Eu i-am răspuns: raţia care mi se dă o aduc acasă şi o mâncăm împreună; tatăl însă, obijduit [năpăstuit], mi-a răspuns că raţia mea nu ajunge la toată familia. Când soţia mea a ieşit în stradă, mai exact în odaia vecină, tata a început să mă înduplece ca să-l tai pe feciorul Nicolae şi carnea să o mâncăm; eu la început nu eram de acord, dar când soţia s-a întors în odaie i-am povestit, în prezenţa mamei, convorbirea cu tata, şi ele au fost de acord cu propunerea lui. Atunci tata a luat cuţitul, iar eu un castron, şi l-am pus la gât copilului, pentru ca sângele să nu cadă pe pat; tata a tăiat gâtul copilului, iar pe urmă l-am despicat în mai multe bucăţi, l-am fiert şi l-am mâncat cu toţii în familie. Au trecut 4 zile, în lipsa mamei, eu cu soţia şi tata ne-am înţeles să o tăiem pe mama şi când ea s-a întors în casă şi s-a aşezat pe pat, soţia a înhăţat-o în mâini şi a doborât-o, iar eu i-am tăiat mamei gâtul cu cuţitul. Înainte de moarte, mama a văzut în mâinile mele cuţitul şi m-a rugat să nu o tai, şi a ţipat puţin. Carnea mamei de asemenea am mâncat-o. La omorârea mamei tatăl n-a participat, dar când noi am omorât-o, el se afla în casă şi se uita la noi. După moartea mamei au trecut 7 zile. Eu m-am înţeles cu soţia să-l omorâm şi pe tata. În acest scop eu şi soţia am ieşit în stradă să ne înţelegem, iar cum numai am intrat în casă, l-am înhăţat pe tata, l-am pus pe pat, iar soţia i s-a urcat pe picioare, tatăl a început să ţipe şi să mă roage să nu-l tai. Eu, neluând în seamă rugăminţile lui, i-am tăiat gâtul, în acelaşi mod, folosind o parte din carne, iar restul am ascuns-o în zăpadă…” (pp.84-85)

„Credem că a înmulţi exemplele este de prisos. /…/ În ansamblu, în republică, din ianuarie până la 15 feb. 1947, au fost înregistrate 39 cazuri de canibalism, cu 40 de jertfe. Rămâne de presupus doar câte cazuri n-au fost înregistrate şi n-au încăput în nici un document mărturie!” (p.85)

„În anii foametei ţăranii s-au pomenit fără apărare în faţa celor mai mărunţi reprezentanţi ai regimului comunist, care le hotărau soarta: „Preşedintele Sovietului sătesc Cuhneşti, Juc – raporta în martie 1947 procurorul din raionul Bolotino procurorului judeţean Bălţi – … a abuzat de funcţia sa de serviciu la distribuirea produselor alimentare, incluzând în liste pe cei ce nu aveau nevoie de pâine … . Oamenii mureau, iar el nu le acorda ajutor alimentar. Aşa de exemplu, Galbici Eugenia Gerasimovna de nenumărate ori s-a adresat preşedintelui Juc după ajutor, care refuzându-i-l a declarat: „Aveţi 4 cadavre, faceţi din ele şuncă şi mâncaţi…”. (p.92)

„De la 30 mii în nov.1946, numărul distroficilor a crescut … la 222.300 la data de 26 feb. 1947.” (p.90)

„În cazul că s-ar fi renunţat la rechiziţiile de cereale în 1946, mortalitatea populaţiei în republică n-ar fi luat proporţii de masă.” (p.101)

„Scriitorul Vladimir Beşleagă a fost cel care a dat publicităţii o primă presupunere în ce priveşte numărul victimelor foametei. În raportul său prezentat la Plenara Uniunii Scriitorilor din Moldova
(anul 1988), făcând referinţe la mărturisirile poetului Emilian Bucov care în anii 1947-1950 a fost Adjunct al Preşedintelui Consiliului de Miniştri al RSSM, a dat publicităţii cifra de 350 mii de oameni morţi de foame.” (p.102)

„Pentru stabilirea numărului total al victimelor foametei se cer a fi număraţi şi cei pe care moartea i-a răpus dincolo de hotarele republicii. În conformitate cu unele documente oficiale, în fiecare 24 de ore circa 5-6 mii de locuitori ai republicii se aflau pe drumuri în căutarea alimentelor în regiunile învecinate ale Ukrainei, şi o parte din ei mureau acolo.” (p.103)

„Ţăranii, pentru că nu se înscriu în colhozuri, erau ameninţaţi cu deportarea în Siberia, bătuţi, arestaţi, li se confiscă averea etc.” (p.110)

„După foametea din anii 1946-1947, cel mai tragic eveniment din istoria postbelică a Moldovei sovietice a fost deportarea de la 6 iulie 1949.” (p.129)  „Pe data de 6 iulie în republică au fost aduse trupe cu experienţa corespunzătoare… /…/ Fuseseră pregătite 30 de eşaloane (1573 de vagoane pentru vite), în care deportaţii trebuiau să apuce calea Siberiei. (p.130)  „Au fost deportate [pentru vecie] din republică 11.293 familii, cuprinzând 35.050 persoane.” (p.131) „Deportarea n-a ţinut cont nici de starea socială, nici de vârsta deportaţilor: au fost deportaţi din casele lor şi copii sugari şi oameni bătrâni care nu puteau prezenta vreun pericol pentru regimul comunist.” (p.152)

„Cea mai eficace metodă de constrângere a ţăranilor în vederea încorporării lor în colhozuri a fost însă deportarea din 1949. După deportare, restul ţărănimii din republică, din teamă că va fi şi ea expropriată şi deportată dacă nu va intra în colhozuri, s-a grăbit să scrie cereri pentru a li se socializa averea. Ca rezultat, dacă la 1 iulie 1949 în raioanele din republică erau 965 colhozuri, ce întruneau 32,2% din numărul total al gospodăriilor ţărăneşti, apoi în urma „deschiaburirii” [deportării așa-zișilor chiaburi, care adeseori erau țărani mijlocași], numai în timp de două luni, numărul colhozurilor a crescut până la 1705, iar procentul gospodăriilor ţărăneşti colectivizate a atins cifra de 71,7%.” (p.113)

*

Citate din „Raport. Transferurile masive de populaţie în Moldova Sovietică”, elaborat de Mihai Gribincea, doctor în științe istorice, Chișinău, 1999

„În prezentul studiu se vor examina … deportările din 13 iunie 1941, 6 iulie 1949 și din 1 aprilie 1951, precum și recrutările forțate la munci a populaţiei din RSS Moldovenească.” (p.4)

„Deportările din Moldova pot fi privite sub mai multe aspecte: /…/ ca componente ale politicii de deznaționalizare a românilor de la est de Prut, ca metodă de depopulare a Basarabiei, ca metodă de luptă împotriva “dușmanilor poporului”… /…/ Deportarea din anul 1949 mai trebuie privită și ca mijloc de accelerare a procesului de colectivizare a agriculturii din RSSM. (p.8)

„Regimul a început acțiuni de teroare împotriva foștilor moșieri, proprietari de întreprinderi, ofițeri, împotriva foștilor membri activi ai partidelor politice, clerului și intelectualilor rămași în ținut dupa 28 iunie 1940, care au început să fie considerați drept dușmanii de clasă ai noului regim. Reprimarea acestora nu era întâmplătoare: ei erau purtatorii celor mai democratice tradiții constituite în Basarabia și, deci, și solul cel mai fertil pentru o rezistență pe care, bineînțeles, regimul stalinist totalitar nu o putea admite. La 13 iunie 1941 cea mai mare parte a persoanelor din categoriile menționate au fost deportate…” (p.8)

„Deși deportarea din anul 1951 s-a înfăptuit pe criteriu confesional, nu de clasă, ea de asemenea trebuie privită în contextul doctrinei staliniste a luptei de clasă. Cea mai gravă crimă a “martorilor lui Iehova” care au fost deportați din republică, în opinia conducerii Ministerului Securității al RSSM, era tendința lor “de a organiza o muncă dușmănoasă în scopul menținerii prin intermediul bisericii a influenței românești asupra populației religioase și educării unei atitudini negative față de orânduirea sovietică”. Clericii și sectanții mai erau acuzați pentru faptul că “convocau adunări cu caracter antisovietic, raspândeau zvonuri antisovietice, contracarau acțiunile puterii sovietice în mediul rural, educau tineretul în spirit antisovietic”, românizau populația prin atragerea ei în organizații naționale etc.” (p.9)

„Este necesar a sublinia și faptul că strămutările de populaţie din RSSM nu s-au redus doar la deportările din 13 iunie 1940, 6 iulie 1949 și 1 aprilie 1951. Din RSSM … erau deportate aproape zilnic anumite categorii de persoane și familii.” (pp. 9-10)

„Deportarea din 13 iunie 1941. Operatiunea s-a început la orele 2.30 în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 /…/. /…/ Au fost ridicate de la casele lor 29.839 persoane, dintre care 5.479 persoane au fost arestate (“membri ai organizațiilor contrarevoluționare și alte elemente antisovietice”) și 24.360 persoane au fost deportate. /…/ La stațiile de tren persoanele arestate au fost separate de familiile lor și încărcate în eșaloane speciale. Mulți dintre aceștia au fost supuși represiunilor mai târziu în timpul aflării lor în lagăre. Fiind învinuiți de activitate antisovietică mulți au fost condamnați la pedeapsa capitală, locul lor de înmormântare până în prezent ramânând necunoscut.” (p.11)

„Operatiunea “IUG”. Deportarea de la 6 iulie 1949 /…/ Se prevedea, printre altele, ca deportarea se efectuează pe veci, fără dreptul de întoarcere pe locurile natale. În cazul evadării din surghiun, vinovații urmau să fie trimiși la ocnă pe 20 de ani.”-(p.12)  „Fuseseră pregătite 30 de eșaloane (1573 de vagoane pentru vite), în care deportații au luat calea Siberiei.”-(p.13)  „Au fost deportate 11.293 de familii (35.796 de persoane dintre care 9.864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii.)” (p.13)

„Operațiunea “Sever”. Operațiunea cu denumirea cifrată “Sever” (“Nord”) a început la 1 aprilie 1951 ora 4 dimineața și s-a încheiat la ora 20.00 aceeași zi. Rezultatul operațiunii a fost arestarea și deportarea în Siberia a 723 de familii cu un număr total de 2617 persoane /…/. Deportații au ajuns în Siberia în zilele de 13 si 14 aprilie 1951.” (p.14)

„Soarta deportaților în Gulag. Viața deportaților în Gulag a fost foarte grea și plină de lipsuri. Coloniile speciale, de regulă, erau construite în locuri aproape nepopulate, în taigaua de nepătruns ori în locuri mlăștinoase. /…/ Marea majoritate [a deportaților] au îndurat foame și au locuit în barăci în frig și condiții antisanitare…” (p.17)

„În anul 1949 în localitatea Erbas, regiunea Tobolsk, într-o baracă de 130 m2 și în localul școlii de 90 m2 au fost “cazați” 197 de oameni, fiecărei persoane revenindu-i câte 1,1 m2 de spațiu locativ. /…/ În majoritatea cazurilor în barăci nu erau nici paturi, mese sau scaune, și deportații dormeau pe podea.” (p.17)

„Pentru a se deplasa dintr-o localitate în alta, deportații erau obligați să obțină permisiune de la comenduirile speciale ale NKVD și să se prezinte o dată sau de două ori pe lună la aceleași comenduiri pentru a se înregistra.” (p.18)

„Deportații în Siberia s-au pomenit lipsiți de cele mai elementare condiții de trai, iar foametea, frigul și bolile a curmat viața la mii de oameni.” (p.19)

„Până la data de 1 august 1961 din așezările speciale au fost eliberate în total 14.902 familii
de deportați din Moldova. La aceeași dată își mai așteptau eliberarea în Siberia 965 familii. Din cele 14.902 familii eliberate din Gulag, 5.747 familii au fost eliberate fără dreptul de a locui pe teritoriul republicii [RSS Moldova]. Ei puteau locui în orice localitate a URSS dar nu în Moldova.” (p.20)

„Deportarea de la 13 iunie 1949 s-a înfăptuit la numai câteva luni după adoptarea, la 10 dec. 1948, de catre Adunarea Generala a ONU, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, iar la 9 decembrie 1948 fusese adoptată Convenția cu privire la prevenirea și pedeapsa pentru crima de genocid.” (p.34)

„Recrutarile fortate la munci. /…/ Moscova a tratat RSS Moldovenească nu numai ca o sursă de materie primă, dar și “ca o sursă de forță de muncă ieftină pentru șantierele de construcții, întreprinderile industriale și minele de cărbune din diferite regiuni ale țării sovietice”. /…/ Până la 29 noiembrie 1940 organele partidului bolșevic și ale puterii sovietice au mobilizat și au trimis din Basarabia în regiunile îndepărtate ale URSS 56.365 persoane, numărul planificat fiind de 77 mii. /…/ Din aprilie 1944, când raioanele de nord ale Basarabiei au fost reocupate de URSS, concomitent cu mobilizarile în Armata sovietică au fost reluate și recrutarile la munci în industriile lemnului, cărbunelui, minieră, cimentului, petrolieră etc. În anii 1948-1960 numai muncitorii (fără membrii familiei) recrutați pentru munci la “marile șantiere comuniste” au depășit cifra de 196 mii de persoane.” (p.15)

„În luna decembrie 1944 procuratura județului Soroca a condamnat la diferite termene de închisoare pentru eschivarea de la munca în construcțiile militare 9 persoane. [n.n. doar în dec.1944 și doar în jud. Soroca!]  /…/ Cunoașterea numărului de muncitori angajați nu permite a stabili cu exactitate numărul persoanelor ce au parasit RSSM, dat fiind faptul ca mărimea familiilor muncitorilor recrutați era foarte diferită. /…/ La sfârșitul anilor ’80 peste 500 mii de moldoveni erau “înstrăinați”, raspândiți pe întregul teritoriu al URSS.” (p.16)

„Pe marile șantiere comuniste condițiile de trai ale persoanelor recrutate la munci aproape că nu se deosebeau de cele ale deportaților.” (p.18)

„Într-un document din anul 1958, vorbindu-se despre primirea muncitorilor moldoveni în Kazahstan, se constata: “65 de persoane au fost primite și amplasate direct în câmp, în corturi la o depărtare de 10 km de la cea mai apropiată localitate…, 33 persoane au fost cazate într-un cămin, starea sanitară a căruia este foarte nesatisfăcătoare… Ceilalți muncitori, inclusiv cei cu familii, au fost amplasați în corturi neamenajate”.” (p.18)

*

Citate din volumul „Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldovenești. 1940-1950”, elaborat de Valeriu Pasat – doctor în istorie, membru al Academiei de Științe a Moldovei,  Editura Rosspen, Chișinău, 2006

«În toamna anului 1940, imediat după încorporarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în URSS, începe strămutarea … muncitorilor basarabeni, mai ales a țăranilor … în regiunile de est și de nord ale Uniunii. Majoritatea persoanelor strămutate erau trimise în Ural…» (p.103)

«…În iarna anului 1940 arestările și represiunile au luat amploare. /…/ Un număr considerabil de familii exilate din Moldova au fost trimise în Ținutul Altai.» (p.107)

«[În 13 iunie 1941] din RSS Moldovenească /…/ au fost ridicate 18.392 de persoane, dintre ele arestate 4.517 și deportate 13.875 de persoane.» (p.118)  «Mai mulți bărbați au fost separați de familii și urcați în alte trenuri, mamele erau despărțite de copii, soțiile de soți.» (p.123)

«Apelăm la mărturiile unui martor ocular … : „De prin toate vagoanele răzbăteau plânsete și tânguiri: femeile boceau ca la mort. Nu era de mirare: își luau rămas-bun de la pământul natal, de la Basarabia… Acești nenorociți, care nu înțelegeau pentru ce păcat îi lovise o pedeapsă atât de strașnică, erau smulși din mediul lor obișnuit, pierzând tot ce-au adunat cu atâta greu ani și ani la rând…”» (pp. 123-124)

«[Vagoanele cu care erau duși deportații] erau destinate transportului de vite. /…/ În peretele vagonului era făcută o gaură prin care trecea o țeavă din lemn, utilizarea ei devenind pentru oameni „o tortură mai chinuitoare decât foamea și setea”, întrucât era rușinos să te folosești de un astfel de „closet” în fața celor prezenți. /…/ …În vagonul de serviciu al trenului era o carceră specială – un dulap de fier cu o conductă de aerisire, unde cei ce se făceau vinovați erau închiși, cu cătușe pe mâini. /…/ Pentru escortarea trenurilor au fost repartizați … 7.000 de colaboratori ai organelor de interne și Securității de Stat.» (p.116)

«Celor sosiți … li se lămurea că sunt surghiuniți pe viață, că sunt puși sub supraveghere publică și că nu li se permite deplasarea prin regiunea de așezare… /…/ Plecarea fără permisiune din localitatea de instalare era calificată ca o evadare din surghiun.» (pp.131-132)

«Un comunicat din Ținutul Krasnoiarsk menționa: /…/„ /…/ Din lipsă de spațiu locativ /…/ n-au fost create condiții locative normale pentru deportații cu domiciliu forțat.” În raport se menționau cazuri de cazare a deportaților în barăci comune, în care … nu erau sobe, pereții erau roși de umezeală, geamurile – sparte sau fără sticle… ; /…/ S-au înregistrat cazuri de adăpostire a oamenilor în bordeie de pământ (tradiționala zemlianka, o groapă în pământ acoperită cu crengi – V.P.) /…/  În pragul iernii (…gerurile ajung la -40° și mai mult) asemenea condiții, mai ales pentru deportații din regiunile sudice, erau ucigătoare.» (p.133)  «…Surghiuniții erau folosiți la munci deosebit de grele.» (p.136) «De obicei normele nu erau îndeplinite și, prin urmare, tainul de care depindea supraviețuirea era redus substanțial.» (p.139)  «Condițiile neomenești de viață, foamea, munca fizică grea, bolile provocau moartea a mii de oameni. Câți oameni au murit în aceste condiții îngrozitoare? Lucrul acesta nu-1 vom afla niciodată. Date statistice nu există. /…/ …Au fost înregistrate numeroase cazuri de umflare din cauza foamei, de tifos, difterie, pojar, de îmbolnăvire a copiilor și adulților de scarlatină, de dizenterie cu sfârșit letal.» (p.142)

«În lunile iulie-august 1941 au fost înregistrate 41 de evadări în Regiunea Novosibirsk. /…/ Dintre cei reținuți, 18 au fost trași la răspundere penală, 20 au fost reîntorși la locul de surghiun.» (p.147)

«În inima oamenilor apărea frica pentru sine și pentru cei apropiați, frica de viitor, împingându-i spre o obediență oarbă. „…Frica de a spune vreun cuvânt de prisos, disperarea și frica de a fi denunțat, în sfârșit, frica de a auzi rostindu-se în prezența ta cuvintele pe care va trebui să te duci tu însuți să le denunți, ca să nu fii mai apoi denunțat că n-ai denunțat tu”, mărturisea E. Chersnovschi. /…/. Violența, denunțurile și frica deveniseră un fenomen general.» (p.149)

*

«Foametea … n-a fost provocată numai de greutățile postbelice și de secetă, ci și de politica comunismului de război promovată de Guvern, care a lăsat satul fără pâine. În primii ani de după război, cotele de predare a cerealelor către stat erau foarte mari, fapt care a condus la extinderea foametei și la creșterea mortalității populației. /…/ …Celor mai mulți țărani li se lua aproape toată pâinea [n.n.: pâine – (în Mold.) bucate, grâne, grâu, cereale].» (p.155)

«În informația strict secretă din 27 febr. 1947 situația … era apreciată în felul următor: „Starea de lucruri … ar trebui calificată ca o calamitate națională — foamete în masă… /…/ … Populația adaugă în hrană rumeguș de lemn, strujeni și coceni de porumb, semințe de ciurlan, tulpini de floarea-soarelui etc. Aceste adaosuri … duc la creșterea mortalității… Populația folosește în mâncare carne de câini, de pisici, hoituri de animale… e răspândit canibalismul… (în continuare sunt citate 18 cazuri – V.P.)”» (p.156)  

«În martie 1947 … la Ministerul Securității de Stat al RSSM au parvenit 673 de comunicări despre situația extrem de gravă… /…/. Iată câteva mărturii: “În prezent ne hrănim cu ciori și vrăbii, însă nu ne putem potoli foamea… ” (raionul Chișcăreni)./ “…O foamete nemaivăzută. Foarte mulți sunt bolnavi de distrofie, se umflă, se înnegresc și mor. /…/ (raionul Glodeni). /…/ “…Oamenii mor de-a valma, casele rămân pustii, oamenii cad din mers pe drum… ” (or. Cahul).  „La noi foarte mulți oameni mor de foame, nici n-are cine să le sape groapă. Cei care mai sunt în viață, de abia-și mai târăsc picioarele….” (raionul Glodeni)./ “…Oamenii mănâncă pisici, câini și orice se nimerește… ” (or. Soroca).» (p.157)  

«La 12 iunie 1947 ministrul Securității de Stat al RSSM, I. L. Mordoveț, informa că ministerul primește un număr tot mai mare de comunicări “despre mortalitatea în rândurile populației, chipurile (sublinierea n. – V.P.), din cauza greutăților alimentare”. Numai în luna mai au sosit 1.028 de asemenea comunicări, înfațișând tabloul înspăimântător al suferințelor, disperării și neputinței. Cităm câteva extrase: “…Trăim foarte greu, oamenii mor – mănâncă buruiene prin pădure, iar seara, întorcându-se acasă, mor pe drum. A murit aproape o jumătate de sat, iar statului nici că-i pasă… ” (raionul Kotovsk). “…La noi foarte multi au murit de foame și continuă și acum să mai moară. Oamenii mănâncă cai morți, țistari și alte scârboșenii. /…/ ” (raionul Dubăsari)./ “…Oamenii merg legănându-se, ca beți, de foame. În multe sate au rămas casele pustii, pentru că stăpânii lor au murit de foame” (raionul Sângerei)./  “Poporul îndură o foamete chinuitoare, statul nu-și prea bate capul de asta, oamenii mor în floarea vârstei, dacă au scăpat de moarte pe front mor acuma de foame… /…/, cadavrele stau împrăștiate pe drum… ” (raionul Tiraspol)./  “…În satul nostru n-au rămas decât 30% din locuitori, iar ceilalți au murit și mor de foame, nici chiar pe front nu și-au pierdut viața atâția oameni” (raionul Bălți)./  „…Trăim timpuri grele, încât oamenii mănâncă oameni. Sunt înmormântați câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o mare groază – n-avem fărâmă de pâine și oamenii mor ca muștele… ” (raionul Orhei). /…/  “…De mare ce-i foametea, oamenii mănâncă pisici, câini, șoareci, cai și unii pe alții. /…/ ” (raionul Vulcănești). În mai multe raioane – Bender, Cahul, Chișinău, Kotovsk, Congaz, Căinări, Vulcănești, Ceadîr-Lunga, Orhei – în iarna-primăvara 1946-47 au fost înregistrate cazuri de canibalism.» (pp.157, 158)

«…În luna martie [1947], mortalitatea a atins apogeul, menținându-se la nivel înalt până în iunie 1947. Populația a suferit din cauza foametei și în toamna anului 1947.» (p.160)  

«Vom cita, mai jos, un extras din memoriul din 19 dec. 1946 … transmis lui Stalin personal. “Situația alimentară a populației Rep. Moldovenești este extrem de grea /…/. Dacă în viitorul cel mai apropiat populației nu i se va acorda un ajutor alimentar corespunzător /…/ situația va deveni catastrofală. /…/ A crescut brusc mortalitatea populației; oamenii mor în sate, pe drumuri, în orașe… /…/ Din 209 persoane care au încercat să fugă peste hotare din cauza greutăților alimentare, 130 au fost prinse… Chestionarea a demonstrat că toți au vrut să fugă în România din cauza foametei…» (p.161)  

*

«Una din metodele frecvent practicate de strămutare artificială a populației în alte regiuni era recrutarea organizată a forței de muncă pentru cerințele diferitelor ramuri ale economiei naționale. Prin acest fel de acțiuni, autoritățile urmăreau, de asemenea, scopul de a modifica omogenitatea etnică a populației și de a o conduce mai ușor, profitând de lipsa solidarității naționale. /…/. La 14 ian. 1947, Secretariatul CC al PC(b) al Uniunii Sovietice a sprijinit cererea /…/ privind recrutarea organizată a 50.000 de persoane din rândurile populației de la sate pentru a fi trimise la întreprinderile și șantierele de construcție din sudul Uniunii.» (p.162)  

«Împuternicitul ministerelor Securității de Stat și Afacerilor Interne al URSS, Golubev, menționa la una din ședințe [în nov. 1946]: „Dacă ținem seama de vecinătatea nemijlocită cu România, unde, după cum se știe, o bună parte a emigrației moldovenești visează alipirea Moldovei la România cu ajutorul Angliei și Americii, va fi limpede ce posibilități, din punctul de vedere al intensificării activității ostile a elementelor naționaliste, oferă Moldova și ce bază optimă există aici pentru orice feluri de activități dușmănoase și de informații.”» (p.180)  

*

«…În scopul accelerării colectivizării și “potolirii” republicii era nevoie de o “zguduire” socială puternică. Aceasta a și devenit deportarea în masă a oamenilor în vara anului 1949 /…/.» (p.220)  

«Următorul pas în politica de constrângere a fost deportarea celei mai active părți a populației din punct de vedere social /…/, anume a acelor oameni care ar fi putut să opună o rezistență mai hotărâtă regimului. Prin aceasta se realiza și un alt scop – înspăimântarea și supunerea întregii populații și înfăptuirea deplină a colectivizării agriculturii.» (pp. 221-222)  

«…Operația a început la ora 2 în noaptea de 5 spre 6 iulie [1949] /…/ “Contingentul special” a fost îmbarcat în 1.573 de vagoane, alcătuind 30 de garnituri de tren. La 7 iulie au fost expediate 7 trenuri, la 8 iulie — 21 de trenuri, la 9 iulie — 2 trenuri. /…/ Au fost expulzate 11.293 de familii, 34.270 de persoane, dintre care 9.374 de bărbați, 13.651 de femei, 11.245 de copii.» (p.269)  

«Evadările, inclusiv cele în grup, purtau un caracter de masă, numărul morților și al răniților fusese cu mult mai mare decât cel indicat în rapoarte… » (p.276)  Numai în zilele de 6-9 iulie au fost reținute și predate organelor Securități de Stat peste 1.000 de persoane, care au fost deportate suplimentar. Potrivit informațiilor organelor de securitate, 24% din “elementele ostile” aflate pe listele de deportare au reușit să scape, ascunzându-se în păduri…» (p.278)   

«La 26 nov. 1948 a fost emis Decretul … “Cu privire la răspunderea penală pentru evadarea din locurile de instalare forțată a persoanelor deportate în regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice …”. Decretul reconfirma că deportarea este o acțiune fără drept de întoarcere, că evadarea sau ieșirea din zonă se pedepsește cu 20 de ani de muncă silnică, iar complicitatea sau tăinuirea evadării – cu muncă silnică pe termen de 5 ani.» (p.283)   

«Extrem de grele erau condițiile locative și de trai în regiunile Kemerovo, Cita și Celeabinsk. Majoritatea deportaților locuiau în barăci, bordeie cu paturi în două nivele, în poieți pentru păsări și depozite pentru legume.» (p.289)   

«Controlul efectuat în august 1949 la întreprinderea din Zavodoukovsk a arătat că deportații din Moldova locuiau într-o înghesuială insuportabilă … /…/ „În sectorul forestier … în două barăci comune fără mese, lavițe, taburete, au fost repartizate 46 de familii (108 persoane). Oamenii duc o lipsă acută de apă, /…/ deportații sunt nevoiți să se aprovizioneze cu apă din băltoace murdare. /…/ Deportații dorm sub cerul liber.” (p.290)  „În sectorul Fabricii de traverse 6 familii (24 de persoane) au fost instalate într-un fost garaj, care n-are nici tavan, nici sobe, pereții sunt crăpați, în timpul ploii apa curge peste oameni.” /…/ Aceeași situație era la întreprinderea de exploatări forestiere din Karban. 8 familii, cazate într-o baracă, locuiau într-o singură odaie, fără încălzire, mobilier, oamenii erau nevoiți să doarmă și să ia masa la podea.» (p.291)   

«În iulie 1950 L. I. Brejnev va fi /…/ ales în postul de prim-secretar și membru al Biroului CC al PC(b) al Moldovei.» (p.219)   

«În iulie 1952 [în] raionul Mikoian … fuseseră înregistrate cazuri de distrofie, scorbut, febră tifoidă. /…/ Cazuri similare au fost descoperite în raioanele Abatsk, Ișim, Tiumen, Isetsk.» (p.292)   

«Autoritățile foloseau contingentul special în calitate de forță de muncă ieftină în ramurile economiei care cereau o muncă fizică deosebit de grea: la tăiatul pădurii, defrișarea taigalei, la extragerea zăcămintelor de minereu, în mine, pe șantierele de construcție, în agricultură.» (p.293)   

«Au apărut foi volante care instigau populația la răzbunare, prin diferite instanțe au început a curge șuvoi scrisorile anonime. /…/: “…Oriunde te uiți, nu vezi decât durere și iar durere, deoarece în noaptea aceasta au fost deportate 60 de familii și acum așteptăm să vină să ne ia și pe noi. Ferice de Domnica, a murit și nimeni n-are să-i strice somnul…”, “…în toată Basarabia oamenii au fost ridicați, ca în 1941. /…/ Casele au rămas pustii. Ei ne spun că oamenii aceștia au fost culaci [țărani înstăriți], dar ce fel de culaci erau, dacă n-au avut pe lângă casă nici pisică.”,  “…Astăzi de la noi au ridicat 10 familii de culaci cu tot cu copii. Se spune că vor urma și alții. Să dea Domnul să nu ne ridice și pe noi. Trăim zile cumplite. Azi-dimineață în sat a fost o jale mare, de care nu s-a mai văzut de când e satul. S-a strâns toată lumea și plângea de ți se încrâncena carnea pe tine.”, “…De s-ar găsi măcar cineva să ne ia apărarea – America sau Anglia. Sovieticii își bat joc de noi, chinuiesc poporul.”/…/ “…Toate fărădelegile bolșevicilor vor rămâne în istorie, și istoria nu-i va ierta. Nu înțeleg numai de ce America a tăcut până acum…”» (pp. 309-313)   

«Sporise numărul persoanelor înverșunate, gata să opună rezistență. În discuții, foi volante și scrisori anonime amenințările purtau un caracter tot mai deschis: /…/ “…Sunt deportați numai moldoveni. Îi vor expulza din Chișinău pe toți moldovenii, aici vor rămâne numai ruși”, ”… Vedeți cum se răfuiesc rușii cu moldovenii? Își bat joc de noi, ne deportează din țara noastră. Românii n-au făcut așa ceva.” /…/ „În curând va începe războiul, America va ataca Uniunea Sovietică și ne va apăra și pe noi de jefuitorii bolșevici…” /…/ ”…Îi vor scoate din țară pe toți moldovenii, iar în locul nostru îi vor aduce pe alții”, ”…Oare de ce tac Anglia și America, ei nu văd cât de mult suferă sărmanul nostru popor, nu văd cum rușii își bat joc de moldoveni?”» (pp. 314-315)   

*

«Populația Moldovei era religioasă aproape în întregime și atât organele de pe teren, cât și conducerea republicii trebuiau să țină cont de acest lucru.» (p.352)   

«În luna iunie 1947 a fost arestat și tras la răspundere penală pentru agitație antisovietică preotul L. F. Cucereavîi, repatriat din România. Ancheta a constatat că în aprilie 1947 … a trimis scrisori exarhului mănăstirilor Gherontiu Ghenoi și arhimandritului Nicodim Sachelarie din România, în care descria situația bisericii în URSS. /…/ În scrisoarea expediată lui Ghenoi autorul comunica următoarele: “/…/ Puterea a stabilit impozite enorme pentru țărani, poporul a rămas sărac. Mor așa de mulți oameni, încât nu dovedesc să-i îngroape, iar cei rămași în viață mănâncă ce se nimerește: pisici, câini morți, chiar oameni și proprii lor copii. /…/ Mai multe biserici au fost închise. La Chișinău funcționează numai 6, celelalte au fost transformate în tot felul de depozite, unele biserici sunt folosite pentru filme și dansuri. Noi, preoții, suntem priviți ca niște fiare, ne scuipă, ne ceartă și chiar ne bat…”» (p.357)   

«…În dările de seamă de la sfârșitul anilor ’50 se relatează /…/: „Gradul de religiozitate al populației din RSS Moldovenească, potrivit datelor, e superior celui din alte republici unionale” /…/ „În republică funcționează un număr impunător de biserici și mănăstiri, rămâne mare numărul de cereri de a deschide noi biserici... /…/ …În anul acesta în “postul mare” și la “paște” bisericile au fost frecventate de mult mai mulți credincioși decât în anul trecut. În aceste zile bisericile de la sate și cele din orașe au fost arhipline, …printre credincioși se vedeau mulți elevi, studenți /…/. Frecventarea bisericilor de către intelectualii locali, învățători, doctori și agronomi e un fenomen obișnuit. În câteva cazuri au fost văzuți chiar și comsomoliști care umblau la biserică…”» (p.359)   

«În comunicatul din 1950 se spunea: “Gradul de religiozitate al populației republicii continuă să rămână la un nivel destul de înalt (frecventarea bisericilor de către credincioșii de toate vârstele, mai ales la sărbătorile religioase, respectarea în masă a ritualurilor religioase – botezul, cununia, înmormântarea, posturile, împărtășania și altele, inclusiv respectarea lor de către unii comuniști)”. /…/ «În comunicatul din 1956, se constata următoarea situație: “…În prezent, aproape pretutindeni frecventarea bisericilor de către credincioși nu numai că nu scade, ci, dimpotrivă, în unele biserici a început să crească… Exemple de frecventare în masă a bisericilor la marile sărbători religioase și la așa-numitele hramuri, precum și neprezentarea la muncă în aceste zile a colhoznicilor au fost înregistrate în multe sate ale republicii”.» (pp.362-363)   

«Referitor la cauzele răspândirii religiozității … pe primul loc erau situate consecințele ocupației române a Basarabiei. “Sărăcia, samavolnicia ocupanților români, înapoierea culturală și ignoranța pe care ei le-au semănat în Basarabia, au condus la înrădăcinarea în conștiința oamenilor muncii a unor superstiții religioase și prejudecăți care mai sunt viabile și astăzi. Ocupanții români au căutat să înrobească politicește și economicește poporul moldovenesc, au folosit religia ca pe o unealtă de exploatare și aservire spirituală a oamenilor muncii. Astfel se explică și faptul că astăzi o bună parte a populației Moldovei, în mare parte de la țară, s-a lăsat pradă superstițiilor religioase…”» (p.363)   

«…În iunie 1946 … clădirea Bisericii Mazarache din Chișinău a fost transmisă spre folosire Editurii de Stat a Moldovei. Tot atunci Ministerului de Interne al RSSM i-a fost transmisă clădirea fostei Biserici militare române din Chișinău, pentru a fi transformată în arhivă județeană. Arhivei județene Chișinău i s-a mai pus la dispoziție și clădirea bisericii aflată în subordinea sovietului sătesc Râșcani. În același an, 1946, biserica armenească din Orhei a fost transmisă Școlii Pedagogice din Orhei, pentru a o folosi ca club. În 1949 biserica din satul Chițcani, raionul Bender … a fost transmisă Comitetului executiv raional pentru local de club.» (p.366)  

«Concomitent erau căutate și alte posibilități de utilizare a locașelor de cult, cu scopul nedeclarat de a le închide. /…/ În primul trimestru al anului 1950 sub diferite pretexte au fost închise 15 biserici, clădirile acestora fiind transformate în depozite pentru păstrarea producției poligrafice, în cluburi sătești etc. În 1951 în folosința colhozului “Krasnîi partizan” a fost dată clădirea bisericii…» (p.367)   

«Atitudinea autorităților față de rugămințile de a deschide bisericile rămânea invariabilă: de a le respinge sub orice pretext. /…/ În jumătătea a doua a anului 1950, au parvenit 45 de cereri ale credincioșilor cu rugămintea de a deschide biserici /…/. Toate au fost respinse.» (p.367)

«La 5 iunie 1959 Consiliul de Miniștri al RSSM a ordonat desființarea în decursul anilor 1959-’60 a 9 mănăstiri de pe teritoriul Moldovei: 3 de călugări și 6 de maici, cu transmiterea caselor, acareturilor și bisericilor disponibilizate unor instituții socioculturale (cluburilor)…». (p.375)

«Arhivele mănăstirilor cu documente și cărți vechi, biblioteci extrem de valoroase, nimereau rareori în arhiva de stat. De regulă, ele erau distruse.» (p.377)

«În 1951 a avut loc o deportare în bloc a sectanților iehoviști. /…/ În aparență, erau loviți iehoviștii. În esență, însă, era o lovitură dată credinței în genere, instituțiilor bisericii, mănăstirilor, vieții interne a bisericii. Totodată, se lovea în românism, în stările de spirit antisovietice… (pp. 386-387)  Au fost ridicate și îmbarcate în vagoane 723 de familii cu un număr total de 2.617 persoane…» (p.398)

*

«În luna august 1961, potrivit datelor KGB al RSSM, din coloniile speciale au fost eliberate 14.902 familii de moldoveni … , dintre acestea, 5.747 de familii erau eliberate cu dreptul de a locui oriunde, în afară de Moldova. Casele de locuit și alte construcții care le-au aparținut înainte de deportare, potrivit legii, nu li se restituiau.» (p.422)

«În jumătatea a doua a anilor ’60, după înlăturarea de la putere a lui N. S. Hrușciov, procesul de restabilire a dreptății călcate în picioare în anii ’30 și la începutul anilor ’50 a fost întrerupt. Reabilitarea persoanelor reprimate nejustificat în anii ’30-’40 și la începutul anilor ’50 a continuat abia în anii 1988-1992.» (p.423)

*

Citate din volumul „Ferește-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”, elaborat de istoricul american Larry L. Watts, doctor în științe istorice, Editura Rao, București, 2011

„Pe 27 iunie 1940, Moscova a înaintat un ultimatum României, solicitând cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord cu toată populaţia acestora de 3,7 milioane. Între 300 000 şi 400 000 de refugiaţi au năvălit într-un stat aflat în mijlocul colapsului politic şi economic. Toate proprietăţile au fost expropriate şi a fost implementat un program de deznaţionalizare şi rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin, închiderea tuturor şcolilor laice şi confesionale româneşti, inclusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Română a Basarabiei – din care făcuse parte începând cu secolul al XIV-lea – la Patriarhia Rusă, anulând un element fundamental al organizării comunitare şi al conştiinţei naţionale. (p.127)

Şcolile în limba română au fost închise, iar instruirea în limba rusă a devenit obligatorie, în timp ce limba şi identitatea moldovenească au fost construite pentru „a nega identitatea lingvistică, culturală şi etnică a moldovenilor şi românilor“, pentru „a ascunde faptul că peste 2,5 milioane de români trăiau sub dominația sovietică“ şi pentru a crea „cea mai artificială naţionalitate din URSS“. Tradiţionalul şovinism rus antiromânesc a primit „o fundamentare de clasă“. Dar cele mai brutale aspecte ale acestei campanii au implicat eliminarea fizică a populaţiei româneşti din zonă. Această purificare etnică deghizată a fost regizată de conducătorul Ucrainei, Nikita Hrușciov, care a luat parte activă la „eliberarea“ provinciei.” (p.128)

„Se estimează că [în 1940–1941] între 100 000 şi 500 000 de etnici români rămaşi în aceste teritorii au fost deportaţi de autorităţile sovietice în Asia Centrală şi în Siberia. (Alexandru Nicolae estimează că au fost deportaţi 300 000 între 1940–1941 în „Der Angriff auf die Menschliche Substanz Rumäniens“ … 1951, p. 419. Sursele ruseşti fixează numai numărul „celor evacuaţi“ din Basarabia de autorităţile sovietice în 1941 la 300 000 (fără specificarea etniei).” (p.130)

„Multe dintre aceste deportări au fost denumite realocări de muncă şi mutări voluntare. De exemplu, în august 1940, 53 365 de tineri şi tinere, predominant români (moldoveni) din satele basarabene, au fost trimişi la muncă forţată în alte zone ale Uniunii Sovietice prin ceea ce a devenit o realocare permanentă, Moscova plângându-se că ţinta de 77 000 nu fusese atinsă.” (p.130)

„Preocuparea Moscovei pentru aceste operaţiuni este sugerată de „alegerea“ în Sovietul Suprem al RSS Moldova [!], la începutul lui 1941, a lui Stalin [!], Hrușciov [!], Molotov [!], Voroşilov, Kalinin şi Timoşenko (Timoșenko era de fapt singurul din Basarabia, etnic ucrainean).” (pp.130-131)

 „Negarea identităţii şi a etnogenezei româneşti – percepută de sovietici ca o justificare legitimă pentru separarea de România a teritoriilor şi a populaţiei – a fost un element central în acest efort. Un secretar al Comitetului Central moldovenesc se plângea, în 1945, că trebuiau să facă presiuni serioase cu argumentul că „locuitorii originari ai Moldovei până în secolul al XV-lea au fost slavi“, teză susţinută cu încăpăţânare de istoricii sovietici care afirmau că, atunci când au sosit strămoşii vorbitori de latină ai moldovenilor, aceştia „au găsit pe teritoriul Moldovei o populaţie slavă“, astfel încât „slavii erau strămoşii direcţi ai moldovenilor pe teritoriul RSS Moldova“. (pp.165-166)

„Securitatea moldovenească a lichidat 17 grupări religioase şi organizaţii între 1944–1946, şeful acesteia subliniind „tendinţa clericilor de a organiza activitatea inamică cu scopul menţinerii influenţei româneşti asupra populaţiei credincioase, prin intermediul Bisericii“.[Pasat (1994), pp. 584, 588]” (p.166)

„În toată perioada 1940–1960, Moscova a continuat să facă publicitate, oferindu-le emigranţilor voluntari moldoveni să se stabilească oriunde în „zonele virgine“. (p.131)

„Deportările, atât cele declarate, cât şi cele deghizate ca realocări de muncitori, şi oportunităţile de stabilire „în terenuri virgine“ au continuat în ritm rapid.“ (p.166)

„Dat fiind că definirea românilor ca „popor contrarevoluţionar“ intrinsec, a cărui „dispariţie“ ar însemna „un pas înainte“ pentru cauza revoluţionară, fusese inclusă în ideologia comunistă timp de un secol, Moscova nu a putut înscrie acum epurarea etnică şi chiar genocidul împotriva românilor la rubrica „luptă de clasă“. [Vezi Friedrich Engels, „Lupta maghiarilor“, Neue Rheinische Zeitung, nr. 194, 13 ianuarie 1849, în Marx și Engels (1977), p. 229]” (p.166)

„Între 1950–1952, Leonid Brejnev, ca prim-secretar al Moldovei, a avut mandatul specific de a încorpora fostul teritoriu românesc în Uniunea Sovietică şi de sovietizare (rusificare) a populaţiei moldoveneşti. Pentru a atinge aceste scopuri, Brejnev a trecut la o serie de lichidări şi deportări care au redus populaţia de etnie română cu 250 000 [!], aducându-i lui Brejnev porecla „Măcelarul Moldovei“. (pp.184-185)

„Faptul că Malenkov, Beria, Suslov şi alţii din Comitetul Central de la Moscova au fost „aleşi în unanimitate“ în Sovietul Suprem al Moldovei în 1951 este un indiciu al atenţiei pe care Moscova continua să o acorde regiunii. În instrucţiunile lui Brejnev din august 1952, de a duce o muncă intensă de fundamentare a limbii moldoveneşti ca limbă diferită de română, a cărei dezvoltare era dependentă de legăturile ei cu Rusia, erau evidente influenţele expansionismului din secolul al XIX-lea şi ale şovinismului antiromânesc. „Relaţiile cu poporul rus“, afirma Brejnev, erau sursa de educaţie „pentru toate personalităţile eminente din Moldova“, de la care „îşi trăseseră înţelepciunea“.[Şişcanu (1998), p. 129] (p.185)

„Mămăligarii nu sunt o naţiune, ci o curvă”, [spunea] Nikita Hruşciov [în] septembrie 1960. („Mămăligari“ era un termen depreciativ folosit de ruşi pentru a face referire la românii din Moldova şi Ucraina, încă din secolul al XIX-lea.) (p.189)

„Scriitorii, lingviştii, antropologii şi etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarităţi cu cultura română au fost acuzaţi de „propagandă naţionalistă“, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viaţa.” (p.208)

„…Academicienii sovietici din Moscova, Kiev şi Tbilisi au început să emită opinia că anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică reprezenta o „despăgubire de război“ legitimă, în schimbul participării României la războiul împotriva URSS şi nu un casus belli, inversând din nou cauza și efectul. […] Tradiţionalul şovinism antiromânesc a realimentat politicile naţionaliste sovietice şi rusificarea Republicii Sovietice Socialiste Moldova, unde limba „moldovenească“ a fost redusă la statutul de „limbă de bucătărie“. După cum raporta Ambasada României de la Moscova: „Explicaţia dată pentru predarea cursurilor în limba rusă este că limba moldovenească este «săracă» şi nu permite predarea ştiinţelor şi a subiectelor culturale“. (p.243)

„În anul 1965, prim-secretarul RSS Moldova şi protejatul lui Brejnev, Ivan Ivanovici Bodiul, a acuzat autorităţile române de răspândirea unor „minciuni şi denaturări despre Moldova“, calificând chiar publicarea însemnărilor lui Karl Marx cu privire la anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă drept o „propagandă naţionalistă“. [n.n.: În acest context, Ivan Ivanovici Bodiul a evocat „aspiraţiile străvechi ale poporului moldovean pentru uniunea cu Rusia şi pentru reunirea cu statul rus” ]. (p. 321)

*

Mulțumiri speciale doamnelor Larisa Turea, Doina Dabija și Manuela Cernat, domnilor Mircea Druc, Alecu Reniță, Valeriu Dulgheru și Pintilie Pîrvan, care m-au ajutat în elaborarea prezentelor Anexe. (S.I.)”