(fragment)
M-am trezit pe la opt. Mama m-a anunţat franc că e marţi şi că am întârziat la prima pereche. Ce fain. I-am spus că mi-e foame şi ea mi-a reproşat că trebuie să dau din coate ca să iau bursă şi atunci voi merita dejunul. Mersi, mamă, eşti adorabilă. Am pus pe mine nişte zdrenţe pe care le-am luat cu zece lei de la second-hand, am ieşit afară şi am tras un fum pe nemâncate. Întârziam la ora lui Chefir. Aşa-i spuneam noi profului de filosofie pe care, ca atare, îl chema Ion Lapteacru. Era sărit de pe fix şi nu-l înghiţeam după ce m-a picat anul trecut. Tot timpul îmi spunea: „Eşti o muiere, Ciorescu, nu poţi riposta” când mă punea să dezbat vreo teorie de-a lui.
În fine, vânam microbuzul 188 pe Cantemir. După ce l-am prins, am mai stat într-un ambuteiaj împuţit cam vreo 30 de minute. Când am ajuns la universitate, mi-am dat seama că cu Chefir avem două perechi în ziua aia. Am bătut şovăitor.
– Ai poposit şi tu, Ciorescu. Mulţumim domniei voastre că ne-aţi onorat. Fundul meu a aterizat alături de cel al lui Mărgineanu. Era om de treabă. Chefir tocmai îndruga ceva despre tradiţionala lui „a fi sau a nu fi…”, când eu i-am şoptit lui Saşa Mărgineanu că tare-ar mai fi mişto să nu mai fie Chefir pe lume. Saşa a râs: „Vrei prea multe, frate! Nică nu-i degeaba pe lumea asta”. Chefir ne-a măsurat cu privirea şi s-a aplecat deasupra catalogului să ne pună „2”, precis.
Bău un pic de apă din paharul de pe masă. Când a luat pixul în mână, se făcut alb şi se clătină. Vreo doi oameni săriseră să-l ţină să nu cadă. Tot atunci începu să-i curgă spumă din gură, se făcut tot verde, se apucă de stomac şi căzu. Şefa a ieşit să-l aducă pe medic. Baba Nina, sora medicală, a venit în două minute, îi pipăi pulsul şi se întoarse la noi terefiată cu nişte ochi cât farfuriile.
– Domnul Lapteacru e mort!
Uitasem să vă spun că eu rămăsesem pe scaun aşa cum stăteam până la incident, parcă m-a încleiat cineva. M-am dumerit după ghiontul lui Saşa.
– Băi Mişa, auzi?! Tu auzi, blea?! Chefir chiar o murit, băi! Tu ştiai! Băi, dacă tu ai făcut ceva aici, eu nu te ştiu.
Eu mă uitam ba la Chefir, ba la Saşa şi nu înţelegeam nici o brânză. În cinci minute, din Mihai Ciorescu eu am devenit baba Vanga şi criminal-telepat în acelaşi timp. Asta chiar era o porcărie mai mare decât creierul meu era în stare să o accepte… Auditoriul l-au închis, l-au încleiat jur-împrejur cu panglică galbenă lipicioasă şi l-au dus pe Chefir la autopsie. Eu m-am dus până la barul de peste drum şi am luat o cinzeacă. Făceam pe mine de frică şi-mi tot spuneam că eu sunt de vină, după care am început să gândesc logic şi am ajuns la concluzia că, dacă Vanga nu s-a reîncarnat în mine, atunci eu precis nu am nicio atribuţie la moartea lui Chefir. Din fericire, Saşa Mărgineanu a tăcut din gură şi n-a spus nimic nimănui. Era marţi, 16 aprilie, ora 9.18. (…) Eu mă tem de zilele de marţi.
