Totuși interviul pe care vi-l propun vorbește despre maestrul Poleac și, doar printre rânduri, despre românul care și-a părăsit pământurile natale pentru a-și făuri un alt fel de viitor dincolo de granițele României.
Născut la Iași, pe 28 octombrie 1976, Radu a ajuns în Belgia în decembrie 2002. Relația cu artele plastice s-a înfiripat un an mai târziu, iar de atunci, parcursul său artistic, deloc linear, l-a purtat în punctul în care se află azi: un recunoscut artist, iubit și premiat, mai ales de bruxellezi, pentru lucrările sale Cut Out 3D.
Numărul evenimentelor cultural-artistice la care a luat parte, ca invitat sau ca organizator, depășește 100, prima sa expoziție, de Fotografie, având loc în 2004. Lucrările i-au fost prezentate în diverse locuri, de la atelierul din Etterbeek, Centre Culturale, galerii, restaurante, la saloane de artă și festivaluri.
În 2012 a expus la Palatul de Arte frumoase din Bruxelles, în 2018, în cadrul expoziției ”Carte de visite”, organizate de Serviciul Cultural al Primăriei Bruxelles, i s-a înmânat Premiul Publicului – cel mai votat artist dintre cei peste 300 prezenți, în 2019 a prezentat expoziția CONNEXIONS, la Consiliul Uniunii Europene, a participat cu câteva lucrări la festivalul Europalia 2019-2020, iar în 2020 a primit un al doilea Premiu al Publicului, de data aceasta, în Etterbeek.
Creațiile sale au fost expuse în Belgia, în Luxemburg, o parte însă, au luat drumul Statelor Unite ale Americii, ale Canadei sau ale Asiei – la Hong Kong.
Din păcate, Radu nu este cunoscut în România, dar în 2012 a organizat o expoziție în localitatea în care s-a născut.
-Bună ziua, maestre! De când am văzut lucrarea Deep Atlantis, mi s-a înfiripat în minte o curioasă întrebare: talent nativ, autodidact, artist devenit în urma unei pregătiri academice… cine este Radu Ștefan Poleac?
-Bună ziua, Laura, bine ai venit în atelierul meu!
Cine este Radu Ștefan Poleac? M-aș opri la a doua opțiune: un autodidact. E drept că la începutul parcursului artistic, prin 2003-2004, am urmat câteva cursuri de formare în Pictură și Fotografie, însă pregătirea nu mi s-a oprit la acestea, fiindcă, într-un fel, lecțiile primite erau instructive, prezentau bine procedeele de creație, dar nu-mi transmiteau acele vibrații, acele emoții care să-mi permită să trec dincolo de latura lor didactică. Așa am început să cutreier sălile expozițiilor, iar lucrările văzute m-au ajutat să înțeleg anumite tehnici, să meditez asupra detaliilor și să absorb nuanțele artistice exprimate de fiecare autor în parte. Totuși… nu am pornit pe drumul artelor plastice din senin, nici nu l-am ales pur și simplu într-o zi, în mod întâmplător, ci în urma unui eveniment care a declanșat marea mea transformare. Un eveniment neplăcut, din nefericire, ce m-a împins să caut răspunsuri dincolo de dimensiunea tangibilă a ființei umane. Iar arta mi-a fost ca o terapie, fiindcă, neizbutind să-mi comunic tulburările cu ajutorul cuvintelor, am făcut-o prin intermediul picturii. Astfel am reușit să pun în picioare prima mea expoziție, aș numi-o ”intuitivă”, în 2004.
Am mai urmat, pentru câteva luni, un curs de Fotografie analogică, organizat de o asociație cultural-artistică din Bruxelles-Laeken, în cadrul căruia am descoperit și tehnica de decupaje. Însă toate atelierele, toate cursurile mi-au dat doar idei, mi-au lăsat impresii, mi-au format o părere; restul drumului l-am parcurs de unul singur, în felul meu. Și dacă ar fi să-mi studiez, să-mi observ lucrările de început, în foarte multe se regăsesc elemente sau grupări de elemente cu conotație cosmică, chiar spiritual-cosmică, toate transmise, transpuse pe pânză ca urmare a evenimentului despre care ți-am vorbit.
-La un prim impact vizual, lucrările tale de decupaj lasă impresia că, în procesul creativ, artistul urmează o schemă grafică disciplinată, precisă, aproape matematică; e doar iluzia optică dată de opera finită sau chiar te așezi la masa de lucru cu un plan pre-studiat în detaliu?
-Fără îndoială, pentru a ajunge să-mi denumesc ”finite” un proiect, o schiță, o idee, e destul drum de parcurs, căci nu mi s-a întâmplat niciodată să mă apuc de creionat ceva marți, iar miercuri, privind rezultatul muncii de o zi, să-mi spun satisfăcut: ”Gata încă una!”
Și, da, baza fiecărei lucrări se construiește permițând părții pre-studiate să rezoneze cu libera imaginație. Ideea, de fapt, ideile se nasc pe o filă, într-un notebook (port mereu unul cu mine; în atelier am un… întreg set), apoi, în funcție de inspirația de moment, după ce le-am selectat pe cele care și-ar putea îmbina elementele, mă apuc să le studiez, să le dezvolt, chiar să le îmbunătățesc pentru a le transforma într-o lucrare. În ceea ce privește tehnica decupajului – Cut Out & Light boxes – de care mă ocup din 2013, nu pot afirma că ar impune neapărat o precizie matematică, pentru că măsurătorile nu sunt… arhitecturale, executate la milimetru, însă există o anumită disciplină în suprapunerea planurilor, în ordonarea spațială a detaliilor, un specific mod de execuție alternat cu intuiția și cu imaginația, ca să creeze efectul final dorit.
Primele mele lucrări de decupaj au fost executate în alb și negru, nu din hârtie, ci din Forex, un material plastic din PVC, cărora le-am adăugat apoi, diverse elemente cromatice, ca să ajung prin 2017-2018-2019 la lucrări cu detalii și culori tot mai vivace. Aș spune că albastru e cel care m-a reprezentat în acei ani, mai ales în pictură, unde acoperă fundalurile și spațiile ample.
De-a lungul perioadei pandemice (mă refer la pandemie strict ca la un moment temporal, nu pentru că ea mi-ar fi influențat modul de lucru), mi-am schimbat optica și m-am concentrat pe reprezentările în alb, cu elemente urbane – orașul mă inspiră foarte mult, reprezentări susținute doar de efectul luminii. Alegerea a fost făcută fiindcă am simțit că, la nivel profesional, aș fi atins un nou stadiu. O etapă a parcursului meu artistic, în care profunzimea gândurilor, vibrația emoțiilor, libertatea de a percepe diferit lumea înconjurătoare, reală sau abstractă, ar fi definit un Radu Ștefan Poleac matur, meditativ, evoluat, un artist diferit de cel din 2019.
-Tehnică, imaginație, abandon inspirativ, lucrările tale sunt idei ale lumii înconjurătoare, sclipiri de moment, moduri de exprimare a Sinelui?
-Cu siguranță Ideea care reprezintă lumea înconjurătoare există și, la nivel de tehnică, așa cum am mai zis-o, e manifestată nu doar în mod intuitiv, pentru că eu nu-mi scot tuburile cu vopsea, ca să mă las apoi la mâna imaginației, ci o analizez și o prelucrez înainte de a hotărî să o transform în ceva concret.
Sclipiri de moment? Au existat și acestea, fiindcă, uneori, e destul să am în față o persoană, un obiect, și mă simt inspirat de formă, de aspect, de culoare, însă dacă ar fi să folosesc vreun amănunt într-o lucrare, nici nu l-aș reprezenta ca pe o copie, nici nu ar respecta originalul, ci mi-ar da doar ”ideea de…”.
Îmi aduc aminte că am încercat odată să realizez o pictură după o fotografie… un supliciu! Mult stress și frustrarea că nu reușeam să reproduc ce vedeam. Iar asta pentru că ochiul persoanei percepea ceva, sufletul artistului, altceva. A fost prima și ultima oară când am experimentat o asemenea provocare.
Creația ca mod de exprimare a sinelui… da, orice artist își lasă amprenta asupra operei sale. În ceea ce mă privește, lucrul acesta se observă mai bine tot în pictură, unde, în ciuda faptului că și acolo există o structurare a planurilor, a elementelor, mă pot bucura mai mult totuși de libertatea de-a vorbi despre mine, despre ungherele sensibile pe care cei din jur nu au cum să mi le vadă. Apoi, pictura a fost și va rămâne o pasiune trăită mai ales cu sufletul, cu spiritul, pentru că atunci când pictez mă simt de parcă aș rosti o rugăciune. Uneori folosind aceleași cuvinte, uneori descoperind în timpul lucrului altele noi, o stare spirituală în care spațiul cosmic, astrele, însăși imensitatea îmi dă impresia uniunii cu Totul Universal.
-Ești o persoană credincioasă?
-Dacă ar fi să dau un răspuns complet și complex, ar trebui să ne întâlnim într-o zi să vorbim numai despre asta… îți voi spune însă, că pentru mine Dumnezeu nu există doar în sau printre icoane și nu se simte doar dacă se urmează canoanele bisericești. Cu El putem avea o conexiune în cele mai simple momente ale zilei: când curățăm cartofi, când facem o plimbare prin pădure, când pictăm, fiindcă e Omniprezent, e spațiu și timp, e infinit… e atât de mult, atât de mare, încât chiar să-și dorească, oamenii nu ar reuși să Îl descrie în multitudinea și universalitatea Sa.
-Ți s-a întâmplat vreodată ca, terminată o lucrare în care Ideea nu s-a materializat așa cum ți-ai propus-o, să te încerce sindromul Meșterului Manole?
-Hahaha! Da, mi s-a întâmplat. Chiar de câteva ori. Terminate pânzele, cum nu am fost mulțumit de imaginea de ansamblu, am revopsit totul în alb și am pictat altceva. Mi s-a mai întâmplat, o dată sau de două ori, și să reiau sau să refac o temă. Iar deseori, m-am confruntat cu dubiul: am creația în față, o cercetez atent, o admir, mă mândresc la vederea lucrului ieșit din mâinile mele, ca după un timp, cu cât o privesc mai atent să-mi spun: ”Hm, parcă nu e chiar așa cum o imaginasem la început, poate trebuia să o fac un pic mai mare sau un pic mai mică, parcă aici e ceva de îmbunătățit, parcă acolo… ”. Dar nu am revenit niciodată asupra pânzelor lucrate, ci am ținut cont ca, pe viitor, să elimin sau să adaug anumite detalii și să evit ”micile scăpări”.
-Cum lucrează maestrul Poleac? În deplină liniște, în acorduri de jazz, de muzică clasică sau de tumult ambiental?
-După evenimentul acela… nu tocmai colorat, despre care îți vorbeam mai devreme, a urmat o perioadă de căutare, de definire a propriei identități, care mi-a îndrumat pașii spre diferite comunități religioase. La un moment dat, prin 2005, chiar am urmat niște cursuri de meditație, de formare spirituală, unde am aflat lucruri foarte interesante despre reechilibrarea energiilor, despre dezvoltarea personală, iar pe-atunci preferam muzica meditativă și cea clasică. Azi, cu decupajele, nu mi s-au schimbat prea mult gusturile muzicale, însă câteodată ascult și pop, și rock.
-Aplauzele la scenă deschisă aparțin actorului, autografele pe prima filă a cărții, scriitorului, cine premiază munca lui Radu Ștefan Poleac? Satisfacția personală de a fi transpus întreaga ființă în ceea ce creează, aprecierea critică sau admiratorii care, în urma unei mostre, poartă în casele lor o părticică din sufletul artistului?
-Răspunsul cuprinde toate presupunerile tale. Deși accept orice părere, deși respect punctele de vedere ale celor care și le exprimă, nu mă pot plânge că am primit critici prea dure. Acum, nici nu aș ști să spun că ele nu au existat fiindcă lumea e timidă sau pentru că, pur și simplu… lucrările mele plac.
Satisfacția personală? Da, mă premiază. Mai ales când, examinându-mi picturile, îmi dau seama că de-a lungul întregului proces creativ, le-am dăruit tot ce aveam mai bun în mine. Și cred că tocmai confruntarea operă-creator reprezintă una dintre cele mai contemplatoare oglinzi pentru un artist, fiindcă e momentul în care se poate considera și primul său admirator, și primul său critic.
Totuși, indiscutabil, publicul contribuie la completarea senzației de împlinire. Nu neapărat în sens comercial. Adică, pentru mine contează la fel de mult și persoanele care vin la o expoziție sau care-mi intră în atelier din curiozitate, de plăcere, pentru a-și face o părere despre artist, despre modul în care lucrează, fiindcă aprecierea exprimată în cuvinte sau surprinsă în privirile celui care-ți admiră munca este un premiu care mă bucură mereu.
-Cred că toate interviurile artiștilor până la izbucnirea pandemiei se încheiau cu bine-cunoscuta întrebare despre următoarele proiecte, despre viitor. Să ți-o mai adresez, are vreun rost?
-Da și nu. Proiecte și planuri îmi fac mereu, chiar și în perioada asta, când sălile unde ar fi trebuit să expun sunt închise. Din păcate, mi s-au anulat colaborările cu câteva galerii și saloane de artă din Belgia… a fost amânat evenimentul de la Aachen, Germania, la care trebuia să participe și președintele României, domnul Klaus Iohannis, căruia i s-ar fi înmânat Premiul Charlemagne, 2020 – acolo aș fi făcut o expoziție împreună cu un artist german… însă rămân optimist, fiindcă vreo câteva prezentări, mai mici, tot s-au organizat pe timpul distanțării sociale. Uite, cum a fost cel de la Etterbeek, anul trecut, în octombrie, când 150 de artiști – pictori, graficieni, muzicieni – au luat parte la un ”artistic trail”. Eu însumi am ținut deschis atelierul pe scurte perioade, pentru expozițiile ”slow exhibition”, în care publicul a avut posibilitatea să-mi vadă lucrările în urma unei programări.
În curând, sper cât mai curând, am în plan un parcurs de artist la Ixelles, o colaborare și o expoziție cu Centrul Cultural Român din Bruxelles – după cum s-a discutat cu doamna Adriana Pietrăreanu și cu domnul Pompiliu Constantinescu, evenimentul ar putea avea loc în august-sept 2021. Apoi, am un proiect expo la Consulatul României din Bruxelles, doar că ținând cont de ceea ce se întâmplă cu cazurile de Covid, încă nu am confirmarea unei date fixe.
Totuși, pandemie, restricționare, lucrul în atelier nu se oprește niciodată.
Laura Damian
6 mai 2021 Bruxelles
