Europa are o nouă voce disonantă – populiştii. Antimusulmani, antielite, antiglobalizare şi din ce în ce mai anti-Bruxelles, fie că sunt din ţările nordice, olandezi şi flamanzi, fie din Franţa, Italia şi Austria sau unele părţi din Europa de Est, populiştii reprezintă ceea ce Pierre Poujade, populistul postbelic originar din Franţa, numea „cel care se zbate pentru a minţi omuleţi”.

În ultimii ani, populiştii au găsit modalităţi de a se poziţiona în afara ideologiei neonaziste. Mulţi dintre ei sprijină homosexualii şi drepturile femeilor (totul pentru a blama musulmanii) şi sunt de cele mai multe ori pro-Israel. Populiştii din Europa nu sunt oamenii care formează guverne, nu au voturile necesare pentru aceasta şi sunt complet incompatibili cu munca de birou. Şi totuşi, politicienii nu ştiu cum să-i scoată din scenă. Obsesiile şi resentimentele lor s-au transformat în subiect de dezbatere, chiar şi pentru cei care nu ar vota pentru ei.

Acest lucru se întâmplă din trei motive. În primul rând, pentru că moneda euro şi banca centrală sunt proiecte de elită prin excelenţă. Cele mai puternice voci ale clasei politice din Europa au insistat că Europa are nevoie de propria monedă. Ei au forţat economiile să conveargă pe parcursul anilor 1990 şi au creat complexe extravagante de locuri de muncă. Acum, că tehnocraţii au demonstrat incompetenţă, anti-tehnocraţii au avut de câştigat. În al doilea rând, populiştii sunt naţionalişti şi protecţionişti, ei resping atât ideea de a plăti pentru a salva periferia zbuciumată a Europei, cât şi tot felul de reforme structurale de care Europa are nevoie. Şi, în al treilea rând, populiştii sunt neîncrezători în Bruxelles şi în toate acţiunile sale, ceea ce va limita opţiunile disponibile pentru extinderea zonei euro.

Pentru a înţelege modul în care populismul a prins rădăcini, să vedem ce s-a întâmplat în Olanda. În studiul său despre uciderea lui Theo van Gogh de către un musulman radical olandez în 2004, regizorul de film Ian Buruma împrumută termenul regentă pentru a descrie elita modernă olandeză, care, în secolul 21 este interesată doar de ea însăşi şi neglijează problemele oamenilor simpli.
Ce legătură au toate acestea cu Europa? La prima vedere, niciuna. Dar, după moartea lui Fortuyn, de asemenea, ucis în 2002 (de către un activist pentru drepturile animalelor, nu de un musulman), un alt politician olandez, Geert Wilders, a preluat cauza acestuia şi a continuat să exploateze resentimentele populare împotriva proiectului regentei de integrare europeană.

Astfel, cum UE s-a extins de la şase la 27 de ţări, olandezii, care au fost printre membrii fondatori, au simţit că influenţa lor se diminuează. Ei au trecut de la beneficiarii de fonduri europene la contribuabili. Gradul de sentimente antieuropene a devenit mai evident în 2005, când olandezii au votat în cadrul unui referendum cu 62% respingerea Constituţiei UE nou-propusă. Pentru prima dată elita olandeză a binevoit să ceară opinia oamenilor obişnuiţi despre Europa când, cum spune André Krouwel, politolog la Universitatea din Amsterdam, chiar şi oameni care nu aveau nimic împotriva Europei au găsit ceva în Constituţie care să le displacă.

Cu Partidul Libertăţii pe de o parte, şi Partidul Socialist antiglobalizare pe de altă parte, mijlocul proeuropean, proglobalizare este exclus din politica olandeză. Dacă mai înainte, partidele de centru obţineau 80-90% din voturi, la cele mai recente alegeri au primit doar 54%. Între timp, Partidul Libertăţii care avea doar 16% în parlamentul olandez, reuşeşte să obţină 40%, ceea ce, potrivit lui Krouwel, „a distrus democraţia consensuală olandeză”.

O poveste similară este în curs de dezvoltare în întreaga Europă, deşi detaliile diferă. Finlandezii sunt mai mult eurosceptici decât antimusulmani, Partidul Poporului din Danemarca şi Democraţii din Suedia sunt obsedaţi de fenomenul imigraţiei; în Italia, Liga Nordului manifestă un mare dispreţ faţă de Napoli şi sudul ţării, precum şi faţă de imigranţi şi UE; partidul Vlaams Belang din Belgia militează pentru independenţa flamandă; în Franţa, Marine Le Pen a îndepărtat Frontul Naţional de trecutul fascist şi antisemit; Jobbik din Ungaria nici măcar nu a încercat să se conformeze normelor europene.

Heather Grabbe de la Open Society Institute din Bruxelles numeşte acest proces „politica resentimentelor împotriva elitelor". Astăzi, populiştii preferă să stea pe jumătate în guvern şi pe jumătate în afara acestuia. Aceasta a fost strategia lui Pia Kjærsgaard din Partidul Popular, cel care a decis politica de imigraţie în Danemarca, până când în vară la putere a venit stânga daneză. Aceste părţi şi-au disputat împreună strategiile şi astfel danezii au fost copiaţi de Geert Wilders, politicianul olandez care susţine un guvern minoritar olandez, dar nu face parte din el. Ministrul de Finanţe olandez, Jan Kees de Jager, spune că prin această abordare, Olanda demonstrează că face parte din Europa, dar fără să-ş piardă anumite particularităţi. Guvernul poate adopta legislaţia cu privire la UE cu sprijinul partidelor de centru din opoziţie, privându-l pe dl Wilders de influenţă. Această idee este susţinută de studiile care arată că nivelul de sprijin olandez pentru „Europa", în sensul general, nu a scăzut dramatic în ultimii ani.

Dar acest argument nu este pe deplin convingător. Atitudinile olandeze de suveranitate sunt din ce în ce mai puternice. Politicienii revin de la Bruxelles la Haga indignaţi că nu au putut obţine beneficiile pe care le doreau, iar ideea de a cheltui banii Olandei pentru a salva economia Greciei nu a fost susţinută.

Nu aştepta recunoştinţă

În plus, votul olandez împotriva Constituţiei Europene a fost parte dintr-o reacţie populară împotriva UE la nivel european. Constituţia trebuia să îmbunătăţească legislaţia UE, precum şi să apropie Bruxellesul de oameni. Dar aceştia, fie nu l-au înţeles, fie n-au fost interesaţi. După ce a fost respinsă în Franţa, precum şi în Olanda, Constituţia a fost refăcută prin Tratatul de la Lisabona şi respinsă din nou, de această dată prin referendumul din Irlanda. Tratatul a intrat în vigoare abia în 2009, după opt ani de lucru.

Mesajul este clar. Cu toate acestea, oricât de neplăcute ar fi unele opinii ale populiştilor, UE „trage în sus” ţările membre. Pentru europenii ordinari, Bruxellesul reprezintă o autoritate, o elită. Aşa cum se întâmplă de obicei, la început proiectul european a fost unul bun şi creat din motivele cele mai bune.

v:* {behavior:url(#default#VML);}
o:* {behavior:url(#default#VML);}
w:* {behavior:url(#default#VML);}
.shape {behavior:url(#default#VML);}

Normal
0

false
false
false

MicrosoftInternetExplorer4

/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:”Table Normal”;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-parent:””;
mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt;
mso-para-margin:0cm;
mso-para-margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:10.0pt;
font-family:”Times New Roman”;
mso-ansi-language:#0400;
mso-fareast-language:#0400;
mso-bidi-language:#0400;}

Dar să privim retrospectiv la fondarea Comunităţii Economice Europene, precursorul UE, în 1957. După al Doilea Război Mondial, mulţi europeni se temeau de un nou ciclu de depresiune economică, instabilitate şi război. Ei s-au trezit prinşi între oroarea revanşismului german şi coşmarul ocupaţiei comuniste. UE a fost antidotul la nebunia care aproape a distrus civilizaţia occidentală în cele două războaie mondiale, fiind administrată de către regenta zilei. Atunci nu s-a căutat să se exploateze entuziasmul popular, şi a fost atât de mult entuziasm încât a dus la fascism şi bolşevism.

Inspiraţi de preocupările lor pentru pace, designerii din Europa se aşteptau ca creaţia lor să fie justificată de ceea ce oficialii de la Bruxelles numeau „legitimitatea de ieşire" – altfel spus, că europenii vor accepta UE, deoarece funcţionează. Dar nu s-a întâmplat aşa. Europenii de astăzi iau pacea ca pe o normalitate. Ei sunt înclinaţi să măsoare UE prin prosperitatea pe care le-a adus-o.

UE nu a contribuit la propria ei cauză. Termeni ca „metoda comunitară" sau „codecizie" par aproape nişte concepte bune de speriat oamenii. Procesele sale sunt comico-obscure. Paul Magnette, un politician belgian, crede că există 22 de proceduri legislative diferite şi 30 de instrumente juridice de luare a deciziilor în cadrul UE.

Toate aceste lucruri au făcut criticii să se plângă de „deficitul democratic" al UE. Dar linia de atac este de fapt oprită. Comisia Europeană (care nu este aleasă, dar e aprobată de Parlamentul European) poate propune o nouă legislaţie şi ajută la punerea în practică a acesteia. Noile legi au nevoie însă de sprijinul miniştrilor din guvernele naţionale şi de susţinerea Parlamentului European, care este ales. Comparativ cu capitalele naţionale, Bruxellesul este mult mai accesibil, după ce îi înţelegi jargonul şi procedura.

Ce îi lipseşte UE nu este democraţia, ci angajamentul popular. Această problemă a fost şi va fi mereu. În ceea ce priveşte alegerea preşedintelui PE direct de către Comisie sau trimiterea de deputaţi naţionali cu jumătate de normă în Parlamentul European, niciunul dintre aceşti factori nu ar schimba faptul că UE este la distanţă, impenetrabilă şi elitistă. Cu toate aceste încercări grele, UE nu va fi iubită de către cetăţenii europeni, nici chiar de cei care sunt în mare parte proeuropeni. Cum spunea Anand Menon, un academic britanic, aceasta este „condamnată structural să inspire apatie”.

„Opinia publică este un actor nou în UE, care limitează tehnocraţii", spune Charles Grant, director al Centrului pentru Reformă Europeană. Copleşită de populistul antielitist, pe de o parte, şi tehnocraţia impenetrabilă, pe de altă parte, soarta monedei euro, prin urmare, se află în mâinile guvernelor naţionale, dar cel mai mult în mâinile Franţei şi Germaniei.

(După „Beyond the fringe”, The Economist, 12 noiembrie, 2011)

Foto: Eurobarometru, 2011 „Vocea mea contează în UE”