Editorial

Realitate socială

Rezolvările autorului, mereu halucinante, erau duse și seduse de noi potențiale religii, care – în final – însumau o extirpare a umanității. Cel mai recent roman al său, Supunere (2015, Humanitas), a fost asociat cu romanele lui Huxley și Orwell.

Acțiunea romanului are loc în 2022, când Franța ajunge să fie guvernată de musulmani. Naratorul, Francois, este profesor universitar la Paris III-Sorbona, nu întâmplător specializat pe un scriitor, puțin cunoscut la noi, Joris-Karl Huysmans. Sistemul educațional laic e înlocuit cu unul islamic, iar cadrele didactice au de ales între pensionare și convertire.

Această previziune sumbră asupra viitorului nu e construită ca cea din Posibilitatea unei insule, unde rezolvarea pare halucinantă și puțin probabilă. Aici avem un scenariu nu doar posibil, ci aproape previzibil, care – departe de a fi violent – caută doar supunerea societății și impunerea unor cu totul alte norme morale, religioase, sociale.

Personajul lui Houellebecq e fascinat de Huysmans, mai puțin de latura creștină a acestuia pe care nu o înțelege. În schimb are aceleași nevoi. De la lectura cu un cartuș de țigări, la viața de familie – ratată și dorită de ambii. Încercarea profesorului de a se apropia de creștinism eșuează, iar una de întemeiere a unei relații serioase cu o femeie nu există și, practic, pare imposibilă. Vizita la un fost coleg de facultate îi întărește convingerea că familia prinsă în capcanele capitalismului e una sortită eșecului, cum spunea autorul: ambii soți sfârșesc prin a se simți trași pe sfoară.

Islamul nu vine, așa cum probabil ne-am aștepta, cu o alternativă violentă. Profesorul are de ales între o pensie substanțială și libertatea opțiunilor sociale și religioase sau un salariu de trei ori mai mare, condiționat de convertire, dar care vine la pachet cu câteva soții tinere și supuse ce au singurul rol de a-l face fericit, în bucătărie și în dormitor. Adică o mică fericire casnică la care visa citind romanele lui Huysmans. Cumva o viață socială aproape perfectă insinuată mai mult ca o ispitire, decât ca un imperativ.

Am simțit parțial că miza romanului a fost de a accentua criza familială din societatea contemporană, subliniată și de lipsa totală nu doar a iubirii, dar și a comunicării dintre personaj și părinții săi. Dacă e să analizăm personajele centrale din celelalte romane ale autorului, putem spune că acest eșec al relațiilor de familie e unul dintre puținele puncte comune. Ceea ce autorul definește în Supunere drept o ficțiune politică e realitatea socială care o face oricând posibilă pe cea dintâi.

Finalul se joacă. Ni se spune într-un condițional-optativ ce îl va aștepta pe Francois atunci când se va converti: „Aș lăsa să mai treacă niște săptămâni (…) și abia atunci…”. Acest optativ lasă loc de întrebare: a cedat personajul ispitei de a deveni supus – și în limitele propriilor convingeri – mulțumit sau rămâne fidel modelului houellebecqian de nefericire asumată, de indiferență dureroasă cu singura preocupare de a asista la prăbușirea unei societăți? Pentru că înainte de a da drumul acestui final în optativ, avem de a face cu un capitol încheiat cu un verb clar și sigur care anunța: „Îmi era din ce în ce mai limpede că (…) aveam să trăiesc din amintiri și pensie”, ceea ce îmi dă voie să cred că personajul lui Houellebecq e rinocerul lui Ionesco ce rămâne singur în fața uniformizării cerute de un sistem dictatorial.

Toate problemele sociale și politice aduse sub lupă așază această carte în topul listelor de lecturi obligatorii. 

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Google News!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.