În mod concret, ce limbă vorbește și dacă cei care vorbesc limba română sau „moldovenească” sunt români sau moldoveni. Și nici nu atât dacă sunt români sau moldoveni, ci dacă cei care se declară moldoveni sunt altceva decât români. Fiind în sine o formă de plebiscit asupra chestiunii identitare, este de la sine înțeleasă importanța sa pentru modelarea ulterioară a discursului politic, istoric, cultural sau lingvistic, lucru conștientizat de comuniștii lui Voronin, care înarmați în 2004 cu teoriile elaborate de Tcaciuc la „școala superioară de antropologie” și aberațiile „moldoveniste” ale lui Stepaniuc și Stati, au ajuns să-i facă atât pe români, cât și limba română un paria în societatea moldovenească. Oricum, faptul că în discursul lor politic comuniștii au accentuat natura „moldovenistă” a recensământului din 2004 (și implicit a statalității) nu a ajutat la nimic, pentru că aceste porniri erau contrare fundamentelor românești ale acestui stat, determinate de reperele istorice românești ale R. Moldova, ancorate în „Declarația de independență”, în simbolurile românești ale statului (drapel, stemă, valută, imn), în limba română și istoria românilor predate în școli și universități, dar și în percepția generală că prin felul cum a abordat rezultatele recensământului, „guvernarea roșie” nu a inventat nimic nou, ci doar a dat continuitate unei tradiții sovietice statuate începând cu anul 1941. Istoria este întotdeauna ajutătoare atunci când gândim evoluția problemei identitare prin prisma recensămintelor care s-au organizat de-a lungul timpului pe acest teritoriu, iar pentru relevanță voi face referință la trei dintre ele, care marchează trei perioade distincte din istoria Basarabiei – țaristă, românească și sovietică.

Recensământul din 1897: moldoveni, dar români

Începând cu anul 1812 bătălia pentru Basarabia a fost o confruntare specifică între naţionalismul românesc (de orice nuanţă, inclusiv ceauşistă în contextul Războiului Rece), care dorea reîntoarcerea în sânul neamului românesc a provinciei sale istorice şi imperialismul rus/sovietic, care a fost determinat de strategii geopolitice în vederea controlului şi expansiunii asupra regiunii. Ambele curente au creat discursuri istorice diferite, care au modelat proiecte politice distincte asupra statalităţii moldoveneşti actuale, iar confruntarea dintre aceste două mişcări concurente a determinat evident și percepția asupra problemei identitare. Rezultatele ultimului recensământ imperial rus din 1897 sunt deosebit de sugestive pentru înțelegerea practicilor şi politicilor ţariste operate în Basarabia timp de un secol. Etichetați moldoveni, dar recunoscuți ca atare de autoritățile țariste drept români, populația locală reprezenta 47% din totalul populației Basarabiei, fiind cea mai numeroasă, dar şi cea mai rurală şi mai puţin educată naţionalitate, o chestiune care s-a menținut cam până către zilele noastre. În același timp, românii erau flancați de prezenţa unei varietăţi largi de grupuri etnice (ucraineni – 20%, evrei – 12%, bulgari – 5%, germani – 3%), și prin existenţa unei populaţii ruse (8%) ce domina în viaţa urbană, administraţie şi cultură.

Asta după ce, potrivit estimărilor lui Ion Nistor, structura etnică a populaţiei Basarabiei la 1817 arăta astfel: români – 86,8%, ruteni – 6,5%, evrei – 4,2%, lipoveni – 1,5%, dar și greci, armeni, bulgari, găgăuzi, fiecare sub un procent din populaţie.

Comentând datele recensământului imperial din 1897, istoricul rus D. Anucin, consemna că „…grupa romanică este reprezentată de români – 900 mii (asta deşi în recensământ erau numiţi moldoveni), care locuiesc în gubernia Basarabia şi în judeţele de lângă Nistru din gubernia Herson. Acest popor îşi apără cu putere limba şi chiar a românizat o parte din populaţia ucraineană locală” (Rossia. Naselenie, în „Entziklopediceskii slovari”, Sankt-Petersburg, 1899, vol. 54, p. 143). Faptul că populația majoritară a Basarabiei era de origine română, era acceptat și recunoscut nu numai de mediul academic, ci și de oficialitățile țariste, care în diferite circumstanțe menționau acest lucru. Într-un act din 1862, provenit din Cancelaria guvernatorului Basarabiei, sunt enumerate naţionalităţile din provincie, inclusiv etnia română, care îi cuprindea pe volohi şi moldoveni (Arhiva Naţională a R. Moldova, F. 2, inv. 1, d. 7507, f. 7).

Recensământul din 1930: români și punctum

Realizarea unității naționale românești în anul 1918 a condus la transformări politice, sociale, economice și culturale profunde în Basarabia, cel mai important fiind faptul că românii alcătuiau deja 55.8%, urmați de ruși – 13%, ucraineni – 12%, evrei – 7%, bulgari – 6% și găgăuzi – 3.5%. Această creștere spectaculoasă a populației românești s-a datorat unor politici clare de românizare și culturalizare operate de administrația românească în provincie. Până în 1930 nivelul de alfabetizare a crescut cu 30%, iar practica lingvistică autohtonă asociată cu intensa propagandă culturală a guvernului român (ofensiva culturală) au dus la cimentarea poziției Basarabiei în cadrul României Mari, la contracararea influenței sovietice de peste Nistru și întărirea simțului identitar românesc pentru populația locală. Bunica mea, Maria Grosu, născută în anul 1926 în satul Costuleni, județul Iași și acum se consideră româncă, pentru că „…atunci toți eram români”. Mai mult decât atât, statul român a adus populația locală în actul de guvernare și a încercat urbanizarea românilor, ceea ce a făcut ca deja în anul 1930 aceștia să reprezinte deja 31.5% din populația urbană a provinciei, în comparație cu absența lor în mediul urban din perioada țaristă. Toate acestea au făcut ca în ciuda scurtei perioade de administrație românească, atașamentul față de identitatea românească să devină profundă și vivace, chiar dacă perioada sovietică a încercat anihilarea ei completă, acest atașament devenind piatra de căpătâi a rezistenței antisovietice și argumentul principal în lupta pentru independență.

Recensământul din 1989: moldoveni… și punctum?

Anexarea Basarabiei la URSS în 1940 a generat o altă stratificare identitară și etnică, lucru interesant de observat prin prisma mai multor recensăminte sovietice realizate până în 1989. Astfel, în primul recensământ sovietic din 1941 observăm că sintagma „român” dispare, lucru explicabil prin prisma „moldovenismului” sovietic, o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei distinctivităţi politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României. Potrivit acestei politici „moldovenii” şi românii erau două popoare diferite, care vorbeau două limbi diferite, iar istoriile lor, chiar dacă s-au intersectat în timp, au trasee diferite, pornind de la etnogeneză. Fenomenul „moldovenismului” a constituit esenţa, elementul central al politicilor totalitare sovietice în RSSM, dar acesta a fost mai mult decât o politică de deznaţionalizare a populaţiei majoritare. Prin felul în care a fost promovat de la Moscova, iar ulterior de către organele de partid de la Chişinău, „moldovenismul” trece ca un „fir roşu” prin toate aspectele vieţii social-politice şi economice a RSS Moldoveneşti, ceea ce explică vivacitatea sa în perioada postcomunistă. Recensământul din 1941 arată că moldovenii alcătuiau 68.8% într-o republică ciopârțită teritorial, urmați de ucraineni – 11%, ruși – 7%, găgăuzi – 5%, bulgari – 2%, fără evrei și germani, care dispar din cifrele recensământului în totalitate fie ca rezultat al deportărilor sau exterminării.

Românii apar pentru prima oară în recensămintele sovietice în anul 1959, când 1663 de oameni sau 0,006% s-au declarat români, contra 65% moldoveni. Apariția sintagmei „român” în recensământul din 1959 are explicație în contextul dezghețului hrușciovist și destalinizării, care au dus la un recul al practicilor staliniste și la apariția în RSSM a unui curent „românesc” cultural în ascensiune, dar aceasta va dispărea în totalitate din recensămintele din 1970 și 1979. Dispariția românilor din recensămintele sovietice până în 1989 a fost determinată de conștientizarea pericolului pe care această identificare ar putea să o aibă în viitor, mai ales că în ajunul anului 1970 începe disputa dintre România și URSS asupra Basarabiei, fapt ce complica și mai mult datele problemei. Românii reapar în ultimul recensământ sovietic din 1989, atunci când 2 477 oameni ori 0.006% s-au declarat ca atare români, iar 64.5% moldoveni. Readucerea românilor în grila recensămintelor sovietice a fost un rezultat evident al „vânturilor gorbacioviste”, dar în esență aceasta a fost făcută și cu dorința de proiecție asupra valului de românism, care plana asupra republicii sovietice. Or, faptul că erau atât de puțini români, ceea ce era și de așteptat în acele timpuri, însemna că moldovenii sunt altceva decât români.

Recensământ 2014: quo vadis?

În ajunul acestui recensământ important pentru viitorul nostru european mă văd nevoit să fac câteva constatări și observații atât pentru cei care vor avea de răspuns întrebărilor din formular, cât și pentru cei care vor dori să instrumentalizeze politic datele sale.

1. Elementul românesc, indiferent de felul cum s-a numit, a fost continuu majoritar de-a lungul timpului, ceea ce oferă o perspectivă clară de raportare față de alte elemente etnice care au venit sau au fost aduse aici de-a lungul timpului.

2. Dihotomia român/moldovean este o invenție de tip sovietic, care a avut un rol concret, într-o perioadă istorică concretă, iar reproducerea ei în context postsovietic este contra-productivă și păguboasă. Specularea sa subminează fundamentele identitare ale R. Moldova, generează radicalizare politică și face statul nostru nefuncțional.

3. Menținerea ideii de unitate în sens identitar trebuie consolidată cu acceptare definitivă și iremediabilă a limbii române ca limbă de stat în R. Moldova, așa cum a constatat comunitatea academică și cum acest lucru este recunoscut în întreaga lume.

4. Absenţa unei clarităţi asupra problemei identitare în R. Moldova complică mult poziţionarea sa externă, în primul rând, faţă de România, pentru care existenţa dihotomiei a fi sau a nu fi român în R. Moldova este una fundamentală, apoi în raport cu Uniunea Europeană, pentru care „moldovenismul” neo-sovietic apare ca o proiecţie a Moscovei, cu multiple complicaţii ulterioare, dar poate şi mai grav, această dilemă identitară afectează integritatea percepţiei comunităţilor de români/moldoveni în afară României şi R. Moldovei ca autentic româneşti. Nu este doar cazul Ucrainei, unde românii şi moldovenii sunt trataţi ca două comunităţi diferite şi prin urmare disipaţi la nivelul politicilor sociale sau educaţionale, dar şi a altor foste republici sovietice, unde basarabenii s-au aciuat în timp ca rezultat al politicilor sovietice operate în Basarabia după anexarea sa de la România în anul 1940.

5. Recunoaşterea explicită a faptului că populaţia majoritară sunt moldoveni români, care vorbesc limba română, ar spori sensibil aderenţa la edificarea proiectului statalist moldovenesc şi ar oferi acel element central, din punct de vedere etnic, în modelarea naţiunii moldoveneşti civice. În plus, acest fapt ar da legitimitate istorică statului R. Moldova şi i-ar oferi un suport cultural prin raportarea la spaţiul de civilizaţie românească. Realizarea acestor deziderate, odată cu asumarea plenară a valorilor europene, ar putea în timp contracara eforturile de rusificare a R. Moldova şi menţinerii sale în sfera de influenţă rusă, eforturi susţinute asiduu de Moscova, prin varii instrumente, pe tot parcursul perioadei de independenţă. În plus, acest lucru ar oferi un spor de încredere în relaţiile cu minorităţile etnice din ţară şi ar spori şansele de integrare teritorială, prin oferirea unei omogenităţi la nivelul percepţiei identitare.

În comparație cu anul 2004 vom atesta cu siguranță o creștere a numărului celor care se vor declara români și a celor care vor indica limba română ca limbă maternă, dar la fel de mare, dar poate și mai mare va fi numărul celor care se vor considera moldoveni. Cred că a venit timpul să nu mai lăsăm acest lucru să dezbine societatea moldovenească, pentru că a fi moldovean înseamnă definitiv a fi român. Poate a venit timpul unei reconcilieri identitare?!