Opinii și Editoriale

Recviem pentru Ivan Ivanovici Bodiul

Poate că a venit și Zinaida Greceanîi, deși n-aș crede că ea, batjocorită de Stalin, ar fi atât de nesimțită, ca să scuipe în părinții ei și să vină acum la mort… 

Când îl vor băga în groapă, în loc de țărână ușoară, eu am să arunc cu bulgări de omăt în raclă. Mă bucur că Dodon a avut grijă să-și ia mănuși, poate mi le va împrumuta și mie puțin. Numai că nu vine niciun gropar și ne pătrunde gerul. Cu o săptămână înainte de a muri ăsta, s-au împlinit 30 de ani de la decesul tatălui meu…

Monumentul lui Dodon

Venind încoace, Dodon m-a ghiontit pe sub coaste tot drumul, exasperându-mă cu intenția sa de a-i ridica mortului un monument, de a numi o stradă în numele lui și o zi de doliu național în memoria lui. Înțeleg că astfel Dodon propagă crimele și fărădelegea, dar nu cred că el, sărmanul, își dă seama… Cred că a citit prea puține cărți și nimeni nu i-a povestit că, pe vremea când mortul conducea Moldova, au dus-o bine numai haimanalele fără suflet și fără minte, care pentru bunăstarea trupească și cea materială erau gata să-și vândă și mamă, și tată.

Pe vremea mortului, eu și familia părinților mei trăiam zăvorâți în casă. De ieșeam cu fratele meu afară să ne jucăm, pionierii ne împroșcau cu pietre. „Copiii din şcoala de vizavi de casa noastră, înainte de a învăța tabla înmulțirii, sunt instruiți cum să arunce cu pietre în mine. Păstrez și astăzi în sertarul de la birou o piatră de trei sute de grame, cu gândul să i-o trimit cândva lui Brejnev…”, scria tatăl meu. Dodon, îl întreb, ce-ar fi dacă cineva ți-ar bate copiii cu pietre și pe urmă noi i-am ridica un monument? Ar fi bine? Atunci sui și construiește singur, eu nu mă bag…

„E greu, mamă…”

Când a avenit mortul la putere, în 1959, tatăl meu a fost băgat în pușcărie. Iată ce scria el pe atunci: „Lumea fără cuvântul lui Dumnezeu se mişcă încet, dar sigur spre barbarie, iar sfârşitul ei va fi cel al Sodomei şi Gomorei. Din această lume nu va rămâne decât un morman de suferinţe”. Dar uite ce-i scria tata din închisoare lui Hrușciov: „Am fost judecat fără să fiu vinovat, iar la noi, judecătorii nu te eliberează până nu zici că-ţi recunoşti vinovăţia. Vă rog să-mi permiteţi să-l mint pe judecător şi să-i spun că-s vinovat, deşi n-am comis nici un păcat contra statului, şi să-i promit că mă voi schimba, deşi eu am să rămân acelaşi…”. Și iată ce scria după închisoare: „În casa mea au intrat nori groşi şi din zi în zi se lăsa tot mai întuneric. M-am apropiat de mama şi am privit-o în ochi: „E greu, mamă…”. Ochii ei jucau în lacrimi. Era foarte bolnavă, dar a avut curajul să zică: „Rabdă, dragul mamei. Rabd şi eu…”. Şi a răbdat sărmana mamă, murind nu peste mult timp în sărăcie şi în dispreţul lumii”.

Războiul contra tatălui meu s-a dus pe toate fronturile controlate de mortul tău. Când tata a fost arestat, a apărut și un film denigrator despre el, „Apostol fără mască”, care era prezentat pe toate ecranele republicii. „La această batjocoră se adăugau articole de ziar, care mă descriau ca pe o fiinţă absolut respingătoare. Se organizau diverse „adunări ateiste”, la care studenţii şi muncitorii republicii mă insultau cât aveau poftă, fără să se teamă de răspundere”.

„KGB-ul, sau însuşi Lucifer din iad, şi-au atins ţelul”

După ce mortul devenise prim-secretar, medicii l-au tratat pe tata de infarct cu droguri, până l-au făcut narcoman. „Policlinica îmi dădea droguri, medicii de la ambulanţă mă injectau cu droguri, o persoană îmi aducea droguri acasă la fiecare două zile… Cu zâmbetul pe buze, aceşti oameni îmi introduceau droguri în muşchi sau în vine… Cum puteam să bănuiesc că aceste injecţii, pe care mi le recomandă medicii, mă pot nimici ca pe un ţânţar?… De la întreruperea bruscă a consumului de droguri, săream în sus de durere prin casă, pe afară, nu aveam pic de linişte, simţeam dureri care până atunci nici nu-mi închipuiam că pot să existe, mi-era greaţă, vomitam, „mă căţăram pe pereţi”, îmi sfâşiam lenjeria de pe mine, apoi fugeam aşa, aproape gol-goluţ, prin curte, cred că o dată am ieşit şi în stradă, fiindcă de durere mi se tulburase mintea. … KGB, sau însuşi Lucifer din iad, şi-au atins ţelul”. Auzi, Dodon, chiar merită așa un mort stradă și zi de doliu?

După aceste chinuri, tata a ajuns să zacă în pat ca un muribund, iar slujitorii mortului, monumentul căruia îl visezi tu, i-au pătruns în casă. „Simțeam că mă sfârşesc, că mor. Timp de cinci luni nemişcate, nici un doctor nu mi-a uns măcar cu spirt spinarea plină de răni. Slăbisem în aşa hal, încât pierdusem căldura corpului şi îngheţam, chiar dacă se făcea focul în sobă. Ca să mă încălzesc, am pus în pat, în jurul meu, sticle cu apă fierbinte… Într-o zi sau într-o seară, întorcându-mi capul şi aruncându-mi ochii pe spate, am zărit în întunericul tindei un bărbat îmbrăcat în haine negre. Am întrebat cine e acesta şi mi s-a răspuns: „E de la KGB”.

Bisericile și preoții mortului…

Vrei să-mi spui că mortul tău nu era contra bisericii? Știu, căci am citit și eu unul din ultimele sale interviuri, în care spunea: „Niciodată, nimănui n-am interzis să meargă la biserică. Nici membrilor de partid”. Crescut și învățat în minciună, mortul se pare că ne avea de proști până în ultima sa clipă. Fiindcă el nu s-a străduit să explice că, atunci când venise la putere, în biserici slujeau practic numai trădători, lingăi, atei, care s-au dezis de Dumnezeu și propovăduiau doar învățătura diavolului. Toți preoții adevărați au pățit ca tata – măcar atâta lucru să știi în viața ta, Dodon! Despre clericii de atunci, tot el scria: „Am văzut sfinţi părinţi, adică preoţi şi episcopi, care luptau cu scrâşnire de măsele şi sudoare pe frunte pentru a opri predicarea Evangheliei lui Hristos. Am văzut sfinţi părinţi care răstălmăceau cuvântul lui Dumnezeu pentru a întinde negura ateismului până la marginile pământului. Am văzut un sfânt părinte care îndemna tinerii să intre în comsomol și-i sfătuia prietenește să nu mai vină la biserică… Un sfânt părinte mă îndemna pe mine să colaborez cu KGB-ul şi să-mi trimit credincioşii, fără nici o frică, în temniţă şi la chinuri, iar dacă va cere situaţia, după părerea lui, îi pot trimite şi la moarte… Am văzut un episcop care pândea preoţii credincioşi pentru a-i izgoni din biserică și îi laudă pe cei necredincioşi, făcându-i blagocini. Am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele cum mitropolitul Chişinăului şi al Moldovei m-a gonit de la altar doar pentru că îl iubeam pe Hristos şi doream să-i slujesc în mod cinstit. Am fost numit sectant şi chiar nebun numai pentru că am predicat cu lacrimi şi râvnă Evanghelia lui Hristos”.

„Viaţa mea e pierdută”

Fiindcă groparii întârzie, iar frigul ne mistuie, stai să-ți povestesc și la ce stare l-a adus mortul acesta, în numele căruia vrei să avem stradă, pe tatăl meu. „Bucuria îmi produce plăcere, dar după ea îmi pierd somnul cu desăvârşire… Când mă trezesc dimineaţă, sunt cuprins de frică, care persistă uneori şi ziua… Cuvintele „miliţioner” sau KGB, în special întâlnirile cu asemenea oameni, mă umplu de o groază nebună. Dar când mă anunţă cineva că la poarta noastră stau miliționerii, mă apucă panica. Chiar și când deschid un colet, ca să citesc o scrisoare, încep să tremur de teamă… ..Trăiesc într-o izolare completă de lumea din afară. Cu nimeni nu mă întâlnesc şi cu nimeni nu vorbesc… Mi-e ruşine să dau ochii cu oamenii despre care ştiu că mă dispreţuiesc. Viaţa mea e pierdută. Ea a fost rumegată de măselele dictaturii proletare…”.

Mușuc și Sfântul Duh 

Tatăl meu este doar unul dintre mulțimea de victime ale mortului și să nu mă mai întrebe fostul tău prieten Eduard Mușuc: „Pavel, de unde atâta venin? Clar că nu de la Sfântul Duh”. Voi, comuniștii, v-ați bătut joc de oameni întotdeauna, voi ați adulmecat gustul sângelui și ați înălțat în slăvi ticăloșia. Vouă, ca și mortului vostru, vă place ca lumea să vă stea la picioare umilă și să-i cânte osanale mortului pentru dezvoltarea economică, care în fond este o mare „deșertăciune și goană după vânt”. Voi vă protejați roboții și omorâți oamenii. Așa ați făcut-o de la Lenin încoace, iar acum, dacă vreți monumente pentru criminali, înseamnă că vreți să ne călcați în picioare și mai departe. Tu ți-ai da măcar pe o clipă tatăl sau mama pe mâinile acestui mort, Dodon? Dacă ai face-o, înseamnă că le dorești și lor moartea.

Morții să-și îngroape morții

Stai, Dodon, că am devenit prea impulsiv, vorba lui Ghimpu. Scuză că ridic vocea, fiindcă dârdâim de frig și în țintirim se întunecă. Răcnește și tu puțin, că prinde bine. Oricum, mortul n-o să se mai scoale. Nasul tău, ca și al meu, este roșu, ca drapelul vostru, ca și toată viața mortului… Eu nu pot să zic „Dumnezeu să-l ierte”, dar tu, dacă ești mai bun la inimă, poți să zici. Eu nu mai am nicio pică pe el, așa cum crede Mușuc. Poate că omul s-a pocăit în ceasul al 11-lea, ca tâlharul de pe cruce, și a fost iertat… Cu toate astea, dacă-i vei face monument, crede-mă, Dodon, vei fi blestemat de urmașii noștri din neam în neam. Spune-mi sincer, dacă umbli la biserică, chiar crezi în Dumnezeu sau doar te lingușești pe lângă preoți? Dacă crezi, nu te temi de El?

Zilele trecute, președintele Timofti, spicherul Lupu și premierul Filat au scris un necrolog pentru mort. Nu crezusem niciodată că cei trei pot să se compromită în asemenea hal, înainte de toate, în fața propriei conștiințe… Eu nu te mai văd, Dodon, e beznă deja. Fii atent, să nu cădem cumva peste mort… Să lăsăm morții să-și îngroape morții și hai acasă!
 

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Facebook!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.