Reflecţii pe marginea romanului „Cântecul mării” de Oleg Serebrian

Îl cunoşteam pe Oleg Serebrian ca universitar, ca politician şi diplomat. Am apreciat calitatea rigorii şi viziunea lucrărilor sale de geopolitică. Cu Cântecul mării, am plăcerea să descopăr un romancier. Un scriitor.

Cântecul mării, acest roman cu aer de tangou, ne prezintă pe fundalul evenimentelor din 1944 istoria dragostei palpitante şi încordate dintre Marta şi Filip Skawronski. Este şi o manieră de a scoate în evidenţă o tragedie istorică, cea de la finele celui de-al Doilea Război Mondial în Bucovina, la venirea trupelor sovietice. Cele două registre – istorie şi intimitate – se amestecă şi se intersectează într-o ambianţă de tandreţe mişcătoare, de tristeţe şi de frică, în timp ce bombardamentele devin tot mai frecvente, iar profilul avansării ruseşti apare tot mai evident.
Cuplul? Clădit pe o mezalianţă între o Marta poliglotă, cultivată, dintr-o familie bogată şi un Filip, care nu e deloc un tip spectacular. Un fel de eroare a destinului, care conduce inevitabil la o secetă emoţională între aceste două fiinţe, părinţii micuţei Iuliana. Prezenţa copilului, prin intermitenţe, în câteva scene din roman, ne aduce nişte sclipiri de delicată gingăşie.

Acest cuplu mai înseamnă istoriile şi memoriile familiilor din care provin, călătorii prin nămeţii iernii anului 1944 la părinţii lui Filip, la ţară. În jur mai sunt prietenii, numeroase relaţii, personaje cu vieţi ce cresc şi se întrepătrund prin toate colţurile unei Europe Centrale deschise şi pe care ameninţările acelui 1944 îi aruncă în nostalgie. Portretul doamnei Filigger, ex-actriţă a Teatrului naţional din Cernăuţi şi a unei foste cântăreţe ce avuse o legătură cu un ofiţer din Istria sunt încântătoare. Cu acest cortegiu de personaje ce evoluează în Cernăuţi, „Mica Vienă de pe Prut”, Oleg Serebrian ne transferă pe cărările universului antebelic… Un univers deschis, acum ameninţat, în care toate originile şi identităţile ajung la momentul redefinirii: Marta, care-i parţial nemţoaică, dădaca Iulianei, care e parţial evreică… Ceea ce fusese o binecuvântată pluralitate se retractează, simţind aievea cum se instalează o vreme a fracturilor şi urii.

Pericolul se profilează în etape succesive, cea a rumorilor mai întâi: ruşii îi vor deporta pe toţi cei care au colaborat cu vechea administraţie. Cea a realităţii mai apoi: ce-i de făcut? Să plece, să rămână, să aştepte. În curând plecarea se decide, asta generând scene ale unui adevăr dificil. Deşi puse pe plecare, personajele rămân legate de loc, discutând cu ardoare perspectivele zilei de mâine – care va fi viitorul Bucovinei? dar al României? – şi trăind cu intensitate despărţirile de pe chei… Se mai înscriu în aceste timpuri de inchietudine la Cernăuţi şi răvaşele, corespondenţa cu cei care-şi deciseseră mai devreme plecarea: Filip e în legătură epistolară cu fratele său, Vlad, care-l sfătuieşte să aleagă exilul.

Tema plecării, retragerii, e urmărită cu multă forţă, într-un registru realist, chiar şi când sunt evocate lucrurile care trebuie abandonate, o imagine de decompoziţie şi cesiune.

Romanul unei iubiri în bernă, al vremurilor de război, Cântecul mării mai e şi-un roman sonor, muzical: simţim pretutindeni prezenţa tangoului omonim, interpretat la balul unde aveau să se cunoască Filip şi Marta, mai e Lale Andersen, la radio, chiar în momentul în care avioanele sovietice survolează oraşul, apoi şi sunetele tirurilor de artilerie care se apropie şi invadează eterul. Adâncirea în Cântecul mării nu lasă indiferent, iar scenele evocate bântuie multă vreme imaginaţia cititorului…

Catherine Durandin,
scriitoare, profesoară la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale din Paris