Copilărie cu picioarele goale

Într-o cameră ai cărei pereți nu mai pot adăposti niciun tablou, pictorul și profesorul Victor Cobzac creează pentru cea de-a opta expoziție personală. „Nu o să-ți spun, ca toți pictorii, că desenam de când mă țin minte. Mama desena, eu mâzgăleam gazete de perete la școală”, dezvăluie artistul, privindu-și îndelung degetele mici de la picioare. „Nu eram un copil pus pe șotii și, totuși, degetele acestea nu erau niciodată întregi. Cojițele de pe genunchi nu reușeau vreodată să se prindă, umblam desculț prin praf sau prin șuvoaiele de ploaie cu lut”.

Frumosul, la graniță cu urâtul

„Arta se aseamănă unei plimbări cu trenul”, încearcă o proprie definiție plasticianul ce a coborât la stațiile pe care le-a simțit aproape de sine. Pasionat de artă plată și grafică de carte, maestrul Cobzac a pictat conturul femeii, probabil cea mai estetică siluetă creată de Dumnezeu. „Nu e nevoie să-i faci ochii sau forma buzelor. Trebuie să lași privitorul să le descopere”, explică artistul, arătând spre unul dintre cele trei autoportrete de pe perete și lăsându-mi fericirea dezvăluirii. „Niciun tablou desăvârșit nu e interesant. Aici se ascunde taina atracției față de capodopera Mona Lisa, niciodată înțeleasă până la capăt”. Apoi, pictorul face o pauză și întreabă: „Care e granița dintre urât și frumos?”, tot el răspunzând: „Atunci când încerci să subliniezi excesiv frumusețea… aici începe urâtul.”

Prețul tabloului „Gâște ga-ga-ga”, stabilit după numărul de orătănii

S-a îndrăgostit de sculptură cu 15 ani în urmă, într-o seară în care despica lemne, la țară. În acele despicături lemnoase, a descoperit păsări și iubiri. A tot cioplit până a înțeles că aproape nu-i rămăsese lemne de foc. La cea de-a doua expoziție personală, și-a decorat sala cu sculpturi de lemn și piatră, flori și chei ruginii. „De îndată, sala nu mai părea pustie”, își amintește artistul.

Pentru a scrie poezie, are nevoie de o emoție, un peisaj, pe care, ulterior, le așază în rime. Lumea pe care nu încetează să o descopere îi servește drept inspirație, iar cuvintele, culorile, imaginile pornesc de la sine. „Titlurile îmi vin spontan. Nu înțeleg tinerii de azi ce pun titluri sofisticate și pretențioase. Am avut un tablou ce l-am intitulat „Gâște ga-ga-ga” și prețul l-am stabilit conform numărului de gâște”, zâmbește artistul. „Cam scump, mi-a zis Nicolae Dabija care voia să-l cumpere. Multe gâște, i-am replicat. Nu intenționam să-l vând”.

Dascălul-leu

Copiii ce i-au devenit discipoli la desen, pictură și compoziție l-au transformat într-un dascăl atent și îngăduitor. Prima lecție a desfășurat-o imediat după Institutul moscovit de Arte, în 1981, la Liceul „Igor Vieru” din Chișinău. „Mi s-a spus numărul cabinetului. Am urcat la cel de-al doilea etaj. Treizeci de perechi de ochi mă urmăreau. Pe atunci aveam părul negru, vâlvoi, în afară de ochi nu se vedea nimic. Ei se temeau de mine și eu de ei. Aveau să mă poreclească „leul”, își amintește emoționat plasticianul. Elevii și studenții îi dăruiesc vitalitatea ce vrea să o ia timpul, iar conexiunea pe care o creează dascălul cu aceștia e plină de blândețe. „Aveam o elevă în clasele primare, Alina, ce avea un defect de vedere și într-o dimineață, înainte de ore, am întâlnit-o scârbită în fața școlii. Am întrebat-o dacă a pupat-o bunica dimineața. A negat întârziat și atunci am pupat-o eu, așezând-o pe unul din genunchi. De atunci, venea prima la școală – să nu-i ia nimeni genunchiul! Mi-a scris și o felicitare odată: „Domnu’ Victor, eu vă iubesc pentru că sunteți bâld”. „Numai începuse să scrie”, spune Victor Cobzac.

Arta, oponent al comunismului

Anii ’80 au venit neliniștiți, schimbările prerevoluționare fierbeau în interiorul artiștilor basarabeni. Pictura din vremea comunismului se deosebea tematic, compozițional, trecea prin lupa cenzurii. „Pe atunci învățam la Moscova și aveam pentru susținere o temă istorică: Dimitrie Cantemir și Petru I”, își amintește maestrul cum încerca prin tablouri să-și domolească neliniștea și să-și păstreze verticalitatea. „Intenționat, l-am pictat pe Cantemir pe cal alb, în prim plan, iar pe Petru I pe un cal cu capul plecat, ce abia atingea covorul roșu de sub picioarele sfetnicului moldav. Mi s-a spus să inversez personajele, dar nu m-am lăsat”, susține Victor Cobzac.

Pictori ce mătură sau descarcă vagoane

„În R. Moldova, nu se poate trăi din pictură. Oamenii nu obișnuiesc să aibă tablouri în casă, e o problemă de cultură și, probabil, de bani”, spune plasticianul. „Mi-am ridicat singur casa, am lucrat la descărcat vagoane, conducător de noapte în cămin, am desenat pe străzi pentru a căpăta experiență”, continuă artistul, privindu-și mâinile ce au văzut mai mult decât pensula și arătătorul. „Acum nu știu cine mătură Moscova, dar când eram la Institut, studenții curățeau străzile. Ne supranumeam dvoreni, nu dvornici”, afirmă artistul.

Salvadorii Dali ai zilei de azi

Fidel tradiției și artei ce nu se supun timpului, artistul Cobzac crede că astăzi pictura riscă să devină o îngrămădire de tehnici și materiale plastice. „Nu photoshopul trebuie să fie viitorul picturii, tabloul e menit să trăiască în timp”, consideră plasticianul. „Astăzi se face multă pictură abstractă, însă fără o bază academică. Salvador Dali a pictat abstract, însă a fost un desenator desăvârșit. Pentru a putea picta un ceas ce se scurge de pe masă, trebuie să fii în stare să-l desenezi integral”.