Igor Dodon visează ca Republica Moldova să fie un stat prezidențial în care președintele, adică el, să poată rezolva totul dînd cu pumnul în masă, iar toți ceilalți demnitari să asculte supuși. Ca în Belarus sau, crede el, în Statele Unite, transmite sic.md

Ce a zis președintele?

„Dacă ar fi fost stat prezidențial: ai dat cu pumnul în masă și i-ai pus la punct și pe procuror și pe judecător, și pe deputat, și pe prim-ministru. La noi nu e stat prezidențial. Eu, dacă aș avea posibilitate, demult era „кузькину мать” cu dînșii. În SUA e stat prezidențial, în Belarus. De aceea, acolo, dacă a spus președintele – s-a terminat discuția”.

„Eu cred că în Rep. Moldova trebuie să fie stat prezidențial: ai ales președintele, i-ai dat încredere din partea poporului, las să lucreze. Nu a făcut față – afară! Asta ar trebui să fie, dar nu să fie blocat de parlament, de nu știu cine… Asta ar fi soluția pentru perioada aceasta pentru Republica Moldova: după ce facem regulă, facem parlamentarism, ca în Europa, dar cu bandiții ăștia altfel nu poți. Pînă nu îi dai în cap cu bîta – el nu înțelege”

Care-i problema?

Ceea ce vrea Igor Dodon nu e o republică prezidențială, ci o dictatură. Cînd președintele dă cu pumnul în masă și-i pune la punct pe procurori și judecători, atunci nu are cine să-l tragă la răspundere. Dacă președintele își pune cumătrii în funcții, dacă fură un miliard, dacă violează sau omoară pe cineva – cine să-l acuze, să-l judece și să-l pedepsească? În republica lui Dodon, teoretic, ar putea s-o facă doar poporul la alegeri. Însă dacă pînă atunci președintele controlează totul și nu poate fi tras la răspundere, cine poate garanta că alegerile vor fi libere și corecte? Ori că judecătorii supuși președintelui nu vor anula rezultatul alegerilor în caz de înfrîngere?

Igor Dodon nu face decît să confirme acuzațiile opoziției – că vrea să devină un nou Plahotniuc. Or președintele Dodon îl acuza pe oligarhul pedist anume de capturarea statului și concentrarea puterii în mînile sale. Unica diferență ar fi că Igor Dodon vrea s-o facă pe față, public, cu patos, nu din umbră, ca Vlad Plahotniuc.

Președintele ar trebui să fie garantul Constituției și al orînduirii democratice a țării, or pe Igor Dodon anume Constituția și democrația îl deranjează. Odată ales prin vot direct de către popor, președintele Dodon crede că i se cuvine putere nelimitată, fără „să fie blocat de Parlament, de nu știu cine”. El uită că Parlamentul tot a fost ales direct de către oameni și se bucură de aceeași legitimitate morală și juridică.

Păi cum rămîne cu Statele Unite?

Igor Dodon a spus că așa stat prezidențial cum vrea el e în SUA și Belarus. În privința Belarusului are dreptate – însuși Lukașenka glumește despre faptul că e ultimul dictator din Europa[1].

Mai interesantă e comparația cu Statele Unite, care este într-adevăr o republică prezidențială – prima din lume. La Washington, președintele este și șeful statului, și șeful guvernului, și are un spectru larg de atribuții și puteri. De fapt, în SUA există o dezbatere juridică[2] și politică[3] dacă președintele nu e cumva prea puternic.[4]

Una din îngrijorări e că o bună parte din competențele pe care le-a cîștigat instituția prezidențială din SUA de-a lungul anilor nu sunt prevăzute în Constituție. Acest argument a fost dezvoltat de istoricul Arthur M. Schlesinger Jr. în cartea sa din 1973 „Președinția imperială”[5].

Dacă puterile liderului de la Washington îi fac pe unii juriști constituționaliști să se simtă inconfortabil, atunci politologii privesc situația un pic mai relaxat: dacă puterile actuale ale instituției prezidențiale nu sunt consacrate în Constituție, ele nu sunt foarte… puternice, iar actele și deciziile președintelui pot fi contestate și răsturnate în Congres și de către Curtea Supremă. Spre deosebire de fanteziile lui Igor Dodon, președintele american nu poate da cu pumnul în masă ca să pună la punct senatorii, reprezentanții și judecătorii.

Pentru a guverna eficient, oricine s-ar afla în Casa Albă are nevoie de sprijinul Congresului. Spre exemplu, Donald Trump, care probabil împărtășește visele lui Igor Dodon, nu a putut anula programul național de ocrotire a sănătății implementat de Barack Obama și cunoscut drept Obamacare. Trump s-a ciocnit de refuzul Congresului[6] și a spus că va încerca din nou după următoarele alegeri.

Ba mai mult, uneori, chiar dacă președintele SUA are sprijinul Congresului, judecătorii pot decide că o decizie sau o lege e neconstituțională. Așa s-a întâmplat cînd Congresul a încercat să-i dea lui Bill Clinton drept de veto parțial – de a respinge doar unele prevederi dintr-o lege, iar Curtea Supremă a spus că acest act îi dă președintelui puteri neconstituționale și l-a anulat[7].

Chiar și într-o republică prezidențială ca SUA, Igor Dodon oricum ar putea fi „blocat de parlament, de nu știu cine”.

Ce înseamnă totuși o republică prezidențială?

În termeni extrem de simpli, într-o astfel de republică președintelui îi sunt atribuite funcțiile și puterile prim-ministrului. Dintr-un punct de vedere, asta rezultă într-adevăr într-o instituție prezidențială foarte puternică.

Pe de altă parte, potrivit Ghidului Oxford de Drept Constituțional Comparat[8], prezidențialismul presupune o separare mai clară a puterilor decît parlamentarismul. Într-o republică parlamentară, președintele poate avea atribuții limitate, iar guvernul și premierul sunt, de obicei, o emanație a majorității parlamentare: executivul și legislativul sunt strîns legate. Într-o republică prezidențială, guvernul e condus de președinte, care fiind ales direct, îi conferă o legitimitate independentă de cea a Parlamentului, care e și el ales direct și, respectiv, e independent de executiv. Cu alte cuvinte, e un fel de tîrg – președintele controlează ramura executivă, dar aceasta e separată mai clar de cea legislativă.

În niciun caz președintele nu le poate controla pe ambele, ca să nu mai vorbim de sistemul judecătoresc. Iată ce zice Ghidul Oxford: „Prezidențialismul se bazează pe unul din pilonii conceptuali și instituționali ai constituționalismului liberal: separarea puterilor. Acest pilon formează baza pentru alte două principii fundamentale a constituționalismului modern: principiul legalității și principiul imparțialității. Primul presupune separarea principalelor funcții în stat și dă prioritate funcției legislative asupra funcțiilor executivă și juridică. Imparțialitatea, de cealaltă parte, presupune separarea organelor autorizate să îndeplinească aceste funcții, acordînd o grijă deosebită ca independența ramurii judecătorești față de celelalte două ramuri ale puterii să fie garantată”.

Exact opusul situației în care președintele pune la punct judecători și procurori. De altfel, autorii Ghidului spun clar că prezidențialismul este o formă de democrație: statele conduse de autocrați, chiar dacă aceștia se numesc oficial președinți, sunt incluse în alte categorii.

Are Moldova nevoie de regim prezidențial?

Răspunsul la această întrebare ține de preferințele politice ale fiecăruia. Strict din punct de vedere funcțional, Ghidul Oxford spune că prezidențialismul „pare deosebit de potrivit țărilor care se confruntă cu sarcini complexe precum construirea și dezvoltarea unei națiuni independente”. În teorie, s-ar potrivi pentru o țară ca Moldova, care în pofida a aproape trei decenii de independență, mai are de lucru la capitolul construirii unei țări independente funcționale.

Totuși, autorii Ghidului avertizează că, în multe din aceste țări, regimurile prezidențiale au deviat spre autoritarism și dictatură. Din păcate, din declarațiile lui Igor Dodon, e clar că republica sa prezidențială nici nu ar trebui să „devieze” – ea ar fi din start una autoritară.

Aleksandr Lukașenka despre „ultimul dictator din Europa”, youtube.com ↩︎

Is the presidency too powerful?, constitutioncenter.org ↩︎

The presidency is too powerful, fee.org ↩︎

The president was never intended to be the most powerful part of government, washingtonpost.com ↩︎

The Imperial Presidency, wikipedia.org ↩︎

Trump backs off obamacaare replacement after top GOP leader nixes the idea, npr.org ↩︎

Clinton vs City of New York, wikipedia.org ↩︎

The Oxford Handbook of Comparative Constitutional Law, oxfordhandbooks.com ↩︎

https://sic.md/