Ce s-a întâmplat, de ce comuniştii sunt înfuriaţi pe Curtea Constituţională?
Nu voi comenta aceste acuzaţii, deoarece Curtea Constituţională (CC) a reacţionat deja printr-un comunicat de presă din 19 ianuarie, respingându-le ca fiind nejustificate, cu prezentarea tuturor argumentelor de rigoare. În acelaşi timp, având în vedere că atacurile la adresa judecătorilor constituţionali continuă, consider absolut necesar de a elucida anumite fapte, care vorbesc de la sine.
Pentru început, aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că, din momentul accederii la putere, PCRM a manifestat mereu o „atenţie deosebită” faţă de CC, cu excepţia perioadei în care la conducerea instituţiei s-a aflat dl D. Pulbere. Unele manifestări de nemulţumire faţă de activitatea CC din partea PCRM au devenit din nou vizibile odată cu schimbarea guvernării, amploarea lor crescând după pierderea de către PCRM a majorităţii parlamentare (a se vedea TIMPUL din 17 februarie 2010). De-a lungul timpului, aceste atacuri au oscilat între fel de fel de acuzaţii nejustificate până la propunerea de a oferi Parlamentului dreptul de a… anula orice hotărâre a CC. Mai mult decât atât, s-a ajuns chiar la condamnarea activităţii CC printr-o Hotărâre a Parlamentului, care, indiscutabil, va intra în istorie ca fiind un atac direct la independenţa Curţii.
Atacurile PCRM în adresa Curţii au reînceput după demiterea dlui D. Pulbere. În calitate de judecător cu experienţă de o viaţă, aş ruga pe cei interesaţi să fie analizate care acte ale Curţii nu plac peceremiştilor şi de ce îi deranjează atât de mult. Din vastul „rechizitoriu” se poate lesne deduce că, în mod principal, este vorba de hotărârile care vizează anumite probleme cu caracter politic. Mă voi opri mai în detalii asupra uneia din acţiunile invocate de contestatari.
Potrivit declaraţiei fracţiunii PCRM, „CC a admis o ingerinţă de neperceput în hotărârea Curţii din 20 septembrie 2011, deja publicată în Monitorul Oficial, excluzând din textul motivat fraza, potrivit cărei Preşedintele ţării nu poate să evite dizolvarea Parlamentului pe motiv că nu a avut loc procesul de alegere a şefului statului”. Aceeaşi acuzaţie a fost reluată recent în cadrul unor emisiuni televizate de reprezentanţii PCRM. Atrag atenţia asupra faptului că pe mine personal mă vizează mai puţin textul hotărârii din 20 septembrie 2011, deoarece, nefiind categoric de acord cu soluţia adoptată de colegii judecători, am expus opinie separată. Totodată nu pot rămâne indiferent faţă de acuzaţiile nejustificate şi extrem de grave asupra judecătorilor constituţionali şi asupra unicei autorităţi de jurisdicţie constituţională.
În acest sens, reamintesc că hotărârea menţionată a fost adoptată de judecători la 20 septembrie 2011, iar dl D. Pulbere a fost destituit din funcţia de Preşedinte al CC abia la 28 septembrie 2011. Astfel, anume dl D. Pulbere, care a fost judecătorul-raportor în acest dosar, în calitate de Preşedinte al Curţii a şi semnat textul hotărârii care a fost publicat în Monitorul Oficial. Luând cunoştinţă de conţinutul textului publicat în Monitorul Oficial, judecătorii constituţionali au observat existenţa unor divergenţe esenţiale faţă de textul votat în camera de consiliu. Este firesc că judecătorii au încercat să obţină o explicaţie de la dl D. Pulbere despre ce e vorba – despre o greşeală sau un abuz?
Pe fundalul comportamentului dlui D. Pulbere, expus în hotărârea de destituire, care conţine patru motive pentru exprimarea neîncrederii şi în contextul în care fraza contestată a apărut în conţinutul hotărârii abia după scandalul declanşat în jurul declaraţiilor lui D. Pulbere despre uzurparea puterii de către Parlament după data de 28 septembrie 2011, ar fi poate cel mai simplu de afirmat că a fost vorba de o acţiune intenţionată şi, prin urmare, de un abuz. În justiţie însă, de la bănuieli până la confirmarea faptelor e cale lungă. Fruntaşii doctrinelor de drept m-au învăţat încă de pe băncile facultăţilor că, pentru a confirma ceva, trebuie să primim răspuns la şapte întrebări: ce faptă a fost comisă, unde, când, cine, cum (în ce mod), cu ajutorul cui şi în ce scop? Deoarece judecătorii nu sunt agenţi constatatori ai faptelor (acţiunilor) nelegitime, colegii judecători s-au limitat doar la recunoaşterea unei „greşeli redacţionale” care, potrivit articolului 73 din Codul Jurisdicţiei Constituţionale, poate fi corectată fără revizuirea hotărârii. Menţionez că hotărârea de rectificare a „greşelii” dlui D. Pulbere a fost votată de către toţi judecătorii, inclusiv de către dl D. Pulbere.
Rămân însă pe conştiinţa dlui D. Pulbere acţiunile pe care le-a săvârşit în calitatea sa de Preşedinte al CC… Ce a comis: greşeală sau abuz? Ar fi bine să le dea un răspuns celor care atacă astăzi Curtea. De altfel, anume această „greşeală redacţională” a şi fost motivul principal pentru modificarea practicii CC de a amâna pronunţarea hotărârilor, care deja are loc numai odată cu publicarea motivării hotărârii, or, într-o hotărâre nu contează numai dispozitivul, ci şi concluziile Curţii.
În acelaşi context, mă întreb şi vă întreb: de ce PCRM-iştii nu au cerut şi demisia dlui D. Pulbere, care a participat la adoptarea a trei din cele patru hotărâri contestate de PCRM-işti? Şi de ce nu au observat în textul deciziei că este vorba de reparaţia unei greşeli, şi nu de o revizuire?
Victor Puşcaş,
judecător la Curtea Constituţională,
doctor în drept
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
