Revoluția Română: 25 de ani după

Deși istoricii au ajuns la un relativ consens în aprecierea cauzelor și efectelor acestei „toamne a națiunilor”, lucrurile sunt încă departe a fi conturate definitiv, iar asupra acestor evenimente din toamna și iarna anului 1989 vor mai plana mult timp mituri și mistere. Aceasta deoarece participanții și artizanii acestor evenimente mai sunt vii, au fost și mai sunt încă implicați în conturarea politicilor din țările lor, dar și pentru că arhivele din motive de secretizare încă mai tac. Cu toate acestea, consemnăm faptul că această degringoladă a comunismului în spațiul est-european a prefigurat o tranziție spre democrație și economie de piață, suprapusă și intercalată cu efectele proceselor de aderare și integrare europeană.

Revoluția română în context regional și european

Mai multe cauze au contribuit la declanșarea acestui efect de dominou în prăbușirea regimurilor comuniste din estul Europei. În primul rând, confruntarea constantă dintre blocul sovietic și cel occidental a creat o stare de epuizare a colosului sovietic, falimentar atât din punct de vedere tehnologic și economic față de lumea liberă, cât și din punctul de vedere al libertății umane, inhibată timp de decenii. Prin urmare, prin venirea lui M. Gorbaciov la conducerea URSS s-au creat premizele unui reformism de tip socialist, care urma să ofere un suflu nou societății sovietice, în primul rând în sens economic. Criza sistemului sovietic, atestată încă în perioada stagnării brejneviste, nu mai întreținea necesitățile cursei înarmărilor și a complexului militar-industrial, care absorbea cele mai bune resurse ale sistemului. Această destindere din interiorul țării trebuia întreținută și de un efect de relaxare externă, care s-a articulat în termenii „Doctrinei Gorbaciov”, dispusă să nu mai impună statelor est-europene obligativitatea modelului sovietic și să nu constrângă militar aceste state la obediență, stipulate prin rigorile „Doctrinei Brejnev” (sau a „suveranității limitate”), care oferea dreptul URSS să intervină în orice țară comunistă „unde erau puse în pericol valorile socialismului”. „Perestroika” și „Glasnosti” din Uniunea Sovietică, deopotrivă cu efectele „doctrinei Gorbaciov”, au creat senzația unor timpuri a experiențelor de schimbare, dar care paradoxal nu erau văzute de Gorbaciov în termenii unei apocalipse a comunismului. Din contra, Gorbaciov vedea prin aceste schimbări o necesitate de reformare a sistemulului comunist în Europa de Est, care să fie așezat pe alte principii de colaborare, într-o „Europa – Casa Noastră Comună”, cum declara în timpul primei sale vizite în exterior la Paris. Acest lucru era colaborat cu reformarea URSS însăși, care urma să fie modelată printr-un nou tratat de uniune, care să ofere o altă dimensiune a relațiilor dintre centru și republicile sovietice.

Rapiditatea prăbușirii regimurilor comuniste a fost atât de halucinant, încât a luat prin suprindere nu numai factorii de decizie de la Moscova, ci chiar și pe cei care vegheau în Occident la căderea lor de decenii. Traseele urmate de aceste state în demontarea comunismului au fost diferite, determinate în mare parte de profunzimea penetrării acestora de efectele comunizării, de moștenirea istorică și referirea la trecutul precomunist, cât și de gradul de apropiere sau îndepărtare de Occident. Putem distinge cel puțin cinci modele ale acestei evoluții:
a. Modelul nordic: Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, acolo unde comunismul a fost înlăturat definitiv și iremediabil, printr-un grad de mobilizare exemplar al societății civile, care nu a lăsat nicio șansă de reproducere a partidelor comuniste sau nomenclaturii în funcțiile de putere. Aceste state au avut și cele mai de succes modele de tranziție și evoluție imediată spre NATO și Uniunea Europeană.
b. Modelul balcanic: România, Bulgaria și Albania, care au preferat o tranziție diferențiată, prin transformarea și reproducerea partidelor comuniste în partide socialiste sau social-democrate, de obicei câștigătoare în primele alegeri libere din țările lor. Acest fapt a permis fostei elite comuniste să condiționeze tranziția și să-și mențină priza asupra pârghiilor de influență politică și economică. În definitiv, această reproducere a cauzat o întârziere de transformare reală a acestor țări și de apropiere imediată de instituțiile europene și euroatlantice.
c. Modelul iugoslav a fost un model sângeros, al războiului civil dintre cele șase republici constitutive, soldat cu destrămarea republicii inițial în cinci, apoi șase și în sfârșit șapte state. Unele dintre aceste state au reușit un efort remarcabil de democratizare, fiind pioneri în realizarea democratizării (Slovenia, iar mai târziu Croația), altele continuă să treneze între lupta pentru raportare la civilizația europeană și realizarea unui particularism politic diferențiat (Serbia) sau probleme de identitate statală (Macedonia, Bosnia și Herzegovina și Kosovo).
d. Modelul german a fost tranziția cea mai de succes, pentru că a presupus unificarea imediată a fostei Republici Democrate Germane cu Germania Federală, ceea ce a atras după sine înglobarea fostei entități comuniste în cadrul RFG.
e. Modelul sovietic, marcat de destrămarea statului sovietic în cincisprezece entități statale, trei dintre care, Țările Baltice, au luat calea occidentalizării, restul rămânând ancorate în spațiul de influență rus, cu totalitatea consecințelor care decurg din această raportare.

Debarcarea lui Ceaușescu: o tipologie a versiunilor

Revoluția română a fost unicul caz est-european de răsturnare violentă a unui lider comunist, fiind determinată de faptul că la fel ca în țările vecine, în anul 1989 majoritatea populației din România nu era mulțumită de regimul comunist. Politica economică și de dezvoltare a lui Ceaușescu (inclusiv proiecte de construcții grandomane și un regim de austeritate menit să permită României să-și plătească întreaga datorie externă) era considerată responsabilă pentru penuria extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților economice, poliția secretă, Securitatea, omniprezentă, făcând din România un stat totalitar. Și în plan extern, spre deosebire de conducătorii est-europeni, Ceaușescu nu a sprijinit „vânturile schimbării”, care veneau de la Moscova, acțiunile lui Ceaușescu megalomane și cultul personalității, contrastând cu mesajele de reformare a lui Gorbaciov.

Efectul căderii Zidului Berlinului și înlocuirea liderilor comuniști din vecinătate au creat premizele unui climat revoluționar în România, care a început la Timișoara, unde la 16 decembrie a izbucnit un protest, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat Laszlo Tokes. Protestele au continuat în ziua următoare, iar la București, pe 17 decembrie 1989, Ceaușescu a obținut aprobarea folosirii forței pentru înăbușirea revoluției de la Timișoara. În seara de 18 decembrie 43 de cadavre ale celor împușcați mortal la demonstrație, dar și ale unor răniți executați în Spitalul Județean, au fost sustrase de la morga spitalului și duse la București pentru ca urmele represiunii să fie șterse.
Exemplul Timișoarei va fi urmat de alte localități din țară, pe 21 decembrie încep manifestații anticeaușiste și în majoritatea localităților din România. Întors din Iran pe data de 20 decembrie 1989, Ceaușescu descoperă în țară o stare revoluționară, etichetând pe cei care protestau la Timișoara ca „dușmani ai Revoluției Socialiste”. Marea adunare populară din 21 decembrie, menită să exprime sprijinul populației față de conducerea de partid și de stat, a degenarat într-un haos, o parte dintre participanții la adunare s-au regrupat lângă hotelul Intercontinental și au început o manifestație de protest, devenită ulterior revoluție.

Mai departe lucrurile sunt în general cunoscute: tot mai mulți oameni ieșeau în stradă, a urmat represiunea și arestările, în timpul cărora 50 de persoane au fost ucise, 462 – rănite, 1.245 – arestate și transportate la penitenciarul Jilava. Vestea înăbușirii în sânge a demonstrațiilor din ziua precedentă a ajuns în scurt timp la toată populația Bucureștiului. La presiunea masei imense de demonstranți, forțele au început să fraternizeze cu demonstranții, determinându-l pe dictator și pe soția sa să fugă din capitală. Execuția lui Ceaușescu și preluarea puterii de către noua structură politică – Consiliul Frontului Salvării Naționale, care provenea în principal din cel de-al doilea eșalon al Partidului Comunist, l-a propulsat în prim-plan pe Ion Iliescu, care prin televiziune și radio a făcut apel la populație să iasă din nou pe străzi și să apere cuceririle revoluționare

Pe durata revoluției, potrivit datelor oficiale, numărul decedaților și mutilaților prin împușcare a fost de 1 142, iar al răniților de 3 138, dar, din cauza mușamalizării unor fapte, multe victime nu au fost înregistrate. În ciuda acestor constatări, nicio persoană nu a fost oficial acuzată până în momentul de față de comiterea unor acte de terorism în cadrul revoluției din 1989.

Realități post-decembriste

Fost membru al conducerii Partidului Comunist și aliat al lui Ceaușescu, înainte de a cădea în dizgrațiile dictatorului la începutul anilor 1980, Ion Iliescu s-a impus ca președinte al Frontului Salvării Naționale, format în principal din membri ai eșalonului secund al Partidului Comunist. Acesta și-a exercitat imediat controlul asupra instituțiilor statului, inclusiv mediile informative, ca televiziunea și radioul naționale, a folosit controlul asupra presei în scopul de a lansa atacuri în stil propagandist la adresa oponenților politici, în special partidelor democratice tradiționale, care urmau să fie refondate după 50 de ani de activitate subterană, cum ar fi Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, iar Iliescu, în ultimă instanță, a devenit primul președinte al românilor în epoca postcomunistă.

Variind între a fi considerată o revoluție, o lovitură de stat, o conjurație a serviciilor secrete sovietice, maghiare sau occidentale, revoluția română rămâne pentru noi toți un moment de referință a schimbărilor profunde pe care le-a cunoscut societatea română ulterior și care a adus totuși o schimbare dramatică, radicală, așezând țara pe alți piloni de dezvoltare, marcați de democratizare și integrare euroatlantică.