Ministerul Culturii a propus Guvernului declararea anului 2014 "Anul Brâncoveanu", având în vedere importanţa şi contribuţia majoră a domnitorului în istoria şi cultura naţională, precum şi faptul că în anul 2014 se împlinesc 300 de ani de la martiriul lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor acestuia. Proiectul va fi coordonat de un comitet format din mai mulţi miniştri şi profesionişti din domeniul culturii, din ţară şi străinătate.

Constantin Tănase a propus ieri, la București: 2014 – Anul Sfinților Mucenici Brâncoveni

Anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcaţi de un progres economic şi cultural-artistic, de iniţiative de modernizare a aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal. A organizat cancelaria statului în vederea întreţinerii raporturilor cu puterile străine. Epoca brâncovenească s-a deschis influenţelor occidentale care au început să prevaleze asupra celor orientale. Astfel s-a creat o sinteză originală naţională, prin aportul tradiţiei răsăritene şi a celei occidentale.

Principalele direcţii ale politicii lui Constantin Brâncoveanu au fost: întărirea rolului domniei; reorganizarea sistemului fiscal; promovarea unor relaţii strânse cu Moldova şi Transilvania.

Până în anul 1709, Constantin Brâncoveanu a reuşit să menţină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, şi Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Ţării Româneşti (după cucerirea Transilvaniei, recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).

În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârşit şi bun administrator al avuţiilor ţării, instaurând o epocă de prosperitate şi de pace.

Decapitarea domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688–1714) şi a fiilor săi

Constantin Brâncoveanu s-a născut în ţinutul Romanaţilor şi era, după tată, strămoş de neam din familia domnitorului Matei Basarab (1632-1654), iar după mamă, nepotul domnitorului Şerban Cantacuzino. De mic copil a primit o educaţie aleasă. După moartea lui Şerban Cantacuzino, Sfatul ţării (boierii şi dregătorii) l-a ales domn al Ţării Româneşti, fiind uns de Mitropolitul Teodosie. În timpul domniei lui, ţara a înflorit. S-au construit biserici (ex: Brâncoveni, Surpatele, Viforîta, Biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti, biserica din Făgăraş, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Palatul Mogoşoaia din Bucureşti, în Buzău şi altele). A înfiinţat tipografii unde s-au tipărit nenumărate cărţi în limbile greacă, slavonă, dar şi română. Spre exemplu, a retipărit Biblia lui Şerban Cantacuzino în româneşte. A sprijinit bisericile şi mănăstirile ortodoxe din părţile Siriei, Caucazului, Arabiei, Mănăstirea Sf. Ecaterina de la muntele Sinai, precum şi mănăstirea şi biserica de la muntele Athos din Grecia. A ajutat cu bani şi cărţi bisericeşti pe ortodocşii credincioşi din Ardeal şi a sprijinit lupta lor împotriva catolicizării acestora. Între anii 1710-1711 se declanşează războiul ruso-turc, din care turcii ies învingători.

Prin statutul pe care-l avea, Ţara Românească era obligată să participe alături de Imperiul Otoman la acest război. Brâncoveanu evită aceasta şi armata rămâne în expectativă. Văzând aceasta, turcii îl duşmănesc, învinuindu-l de trădare, sultanul Ahmed al III-lea hotărăşte prinderea şi capturarea domnitorului Constantin Brâncoveanu. După cum spune cronica: "(…) în Săptămâna Patimilor, în anul de la Hristos 1714 a trimis sultanul turcilor, Ahmed al II-lea, mulţime de ostaşi de l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii şi ginerii săi şi în jalea tuturor locuitorilor oraşului Bucureşti, l-au dus la Înalta Poartă la Constantinopol.

Timp de 4 (patru) luni au stat la închisoarea Edicule, unde au fost schingiuiţi şi supuşi la maltratări împreună cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei, alături de sfetnicul său Ianache şi li s-a cerut să treacă la religia musulmană. Dacă un creştin trecea la religia musulmană, el era iertat de condamnarea la moarte. Cel mai mic fiu, Matei, a încercat să accepte noua religie pentru a-şi salva viaţa, dar domnitorul îl ceartă şi îi explică că nu-şi poate lepăda credinţa şi neamul. La care Matei (fiul cel mic) cere iertare tatălui (domnitorului) şi se duce primul şi pune capul pe butuc, astfel călăul trece la decapitare (tăierea capului). Domnitorul participă la surghiunul ce li se aduce fiilor săi, cât şi a sfetnicului său, Ianache. La urmă a fost decapitat şi domnitorul Constantin Brâncoveanu. Aşa au devenit martiri ai lui Hristos şi nu şi-au trădat credinţa ortodoxă. Toate acestea se întâmplau exact când domnitorul împlinea 60 de ani şi era ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului (15 august 1714). Trupurile martirilor au fost aruncate în mare. Doamna Maria, soţia domnitorului, cu ajutorul unor credincioşi, a reuşit să recolteze trupurile şi să le îngroape în insula Halki din Marea Marmara. Pe furiş, capul voievodului a fost adus în ţară şi înmormântat în ctitoria sa, Biserica "Sf. Gheorghe" din Bucureşti. Cei şase decapitaţi au fost canonizaţi în anul 1992, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Nu trebuie uitat că în timpul lui C. Brâncoveanu s-a dezvoltat în construcţii "stilul brâncovenesc", stil ce se practică şi astăzi la anumite construcţii. Nu trebuie trecut cu vederea că Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus a fost distrusă din ordinul generalului austriac Preiss şi timp de 200 de ani (două sute ani) a fost lăsată în paragină datorită nesupunerii monahilor şi trecerii lor la catolicism. De-abia în anul 1985 vrednicul Mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală reuşeşte să reclădească această minunată mănăstire. Astfel, la data de 15 august 1993, mănăstirea este sfinţită de către S. S. Patriarhul Constantinopolului Bartolomeos I. şi de Prea Fericitul Patriarh Teoctist al României, precum şi de Mitropolitul Antonie al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului. Familia martiră a Brâncovenilor a murit, după cum am mai spus, pentru neam şi pentru credinţa ortodoxă.

Sursa: RL.ro