V-am ținut la curent cu pelerinajele Expedițiilor Memoriei prin stepele kazahe și în taigaua siberiană, în căutările locațiilor deportaților din perioada stalinistă și după aceasta, descoperind o altă față a identității noastre înstrăinate.

Aflat la Sankt-Petersburg în cadrul școlii de vară despre care am scris, am avut ocazia să mă întrețin cu membrii mai multor delegații din Asia Centrală, pe care i-am întrebat dacă au cunoaștere despre basarabenii aflați în diferite perioade și circumstanțe în acele locuri. Până atunci, știam doar că existau români/moldoveni în Kazahstan, deportați acolo în șase procese, ceea ce făcea ca la sfârșitul perioadei sovietice în această republică sovietică să existe circa 33 mii concetățeni. Mare mi-a fost uimirea când Vilia Nazarova, un istoric din delegația Uzbekistanului mi-a prezentat o statistică care arăta că la sfârșitul URSS în această republică asiatică locuiau aproximativ șase mii de moldoveni. M-am interesat de această problematică și am fost ajutat cu materialele trimise de ea, am decis să vă prezint câteva reflecții despre comunitatea românească/moldovenească din Uzbekistan.

O scurtă istorie a Uzbekistanului

Uzbekistan este o țară în Asia Centrală, care se învecinează cu Kazahstanul la Vest și la Nord, cu Kârgâzstanul și Tadjikistanul la Est și cu Afganistanul și Turkmenistanul la Sud. Cu un teritoriu de aproape jumătate de milion de kilometri pătrați, republica are cea mai mare populație a regiunii, cu peste 30 milioane de locuitori (locul 41 în lume). Aici există patru mari zone geografice: în Vest este Câmpia Turanului, în Nord un mare deșert pietros, deșertul Kâzâlkum (nisip roșu), în sud un alt mare deșert, numit Karakum (nisip negru), iar în Est – relieful crește progresiv până la granița cu Kârgâzstanul, unde se află Munții Tian Shan. În extremitatea vestică a Uzbekistanului se găsește Lacul Aral, cândva a 4-a întindere intracontinentală de apă din lume. Lacul și-a redus volumul la aproape jumătate prin intervenția nechibzuită a omului (cea mai mare parte a apei fluviului Amudaria, ce curge în sudul țării și care se varsă în Lacul Aral, este folosită pentru irigații). Această zonă a Uzbekistanului se deșertifică rapid.

Uzbekistanul este împărțit în 12 provincii (viloyatlar, singular viloyat) și Republica Autonomă Karakalpakă. Capitala Uzbekistanului este Tașkent (2.339.600 loc.). Alte orașe importante sunt: Namangan (1.565.200 loc.), Andijan (1.448.300 loc.), Samarkand (1.309.300 loc.), Fergana (1.419.400 loc.), Nukus (842.991 loc.), care este capitala Republicii Autonome Karakalpakă, Buhara (605.700 loc.).

Arabii au stăpânit actualul teritoriu al Uzbekistanului încă din sec al VII-lea. În Evul Mediu, Uzbekistanul a fost unul din bastioanele islamului, fapt vizibil mai ales în Buhara, oraș din sud-estul țării, situat la 150 km vest de Samarkand, oraș faimos încă din secolul al IV-lea î.H. În Buhara s-au păstrat moschei vechi, minarete și medrese (școli islamice de învățământ superior). În ambele orașe domnea o atmosferă liberală; aici trăiau învățați și poeți marcanți, precum Avicenna sau Muhammad Al-Khwarizmi, unul dintre părinții algebrei.

În epoca lui Marco Polo se vorbea despre Transoxiana, teritoriul aflat dincolo de Oxus, numele greco-latin al fluviului Amu-Daria, zonă botezată în secolul al XIV-lea Uzbekistan, în omagiul lui Uzbek Han (1282-1342), care i-a convertit pe localnici la Islam. Rase de pe faţa pământului de Ginghis Han în 1220, Buhara şi Samarkand, oraşele-far ale Drumului Mătăsii, au devenit parte a Imperiului lui Timur, dar în secolul XV Buhara a fost ocupat de triburile nomade uzbece, conduse de Sheibani Han şi a fost declarat capitala hanatului Buhara. A urmat o perioadă de scurte dinastii succesive care a luat sfârşit în 1920, când Uzbekistanul a fost încorporat Uniunii Sovietice.

La Buhara există 140 de monumente protejate de UNESCO, un patrimoniu de rară bogăţie, cel mai cunoscut fiind Moscheea Kalon, una dintre cele mai vechi şi mai mari din Asia Centrală, ruinată de două ori, o dată de mongoli în 1219, refăcută în secolul al XVI-lea, incendiată în 1608, şi din nou refăcută pe structura din 1514. Remarcabile sunt şi şcolile coranice, aşa-numitele madras, între care se disting „Madrasa Mir-i-Arab”, construită între 1535 şi 1536, care a servit de model celorlalte construcţii de acest tip din oraş. Cea mai veche construcție madras din Asia Centrală este „Ulugbek”, a cărei faţadă prezintă o caracteristică ce va fi reluată în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

Al doilea oraş al Uzbekistanului şi cea mai faimoasă citadelă din inima Asiei Centrale, Samarkandul sau „marea cetate Samartan”, vreme de secole a fost o capitală a Islamului luminat şi moderat, un centru al dervişilor şi sufiţilor, al savanţilor, filozofilor, astronomilor, matematicienilor şi medicilor din această parte de lume. Din ruinele lăsate de Ginghis Han, urmașul Timur Lenk (1336-1405) sau Tamerlan, şi-a făcut capitală. La Samarkand, necropola „Chaki Zinda”, destinată familiei lui Timur Lenk, Timurizii, este un caleidoscop de faianţă, majolică şi mozaicuri. Necropola, situată în apropierea monumentului lui Afrasiab, conţine 44 de morminte în 20 de mausolee (înscris în Patrimoniul UNESCO în 2001).

Înainte de venirea rușilor, teritoriul actual al Uzbekistanului era împărțit între Emiratul Buhara și Hanatele Khiva și Kokand. Odată cu avansarea spre Asia Centrală a Imperiului Rus în secolul XIX, începe „Marele Joc” cu Imperiul Britanic, care a condus la multiple războaie între cele două imperii, cu implicarea populației din Asia Centrală, Afganistan și India, care s-a încheiat în 1878 cu anexarea Buharei, Khivei și Kokandului de către Rusia. Parte a Turkestanului, Uzbekistanul a opus rezistență bolșevicilor, dar va fi anexat și la 27 octombrie 1924 va deveni republică sovietică. Și-a proclamat suveranitatea la 20 iunie 1990, iar la 31 august 1991 și-a proclamat independența, pe care o sărbătorește la 1 septembrie. De atunci și până la 2 septembrie 2016 țara a fost condusă de Islam Karimov, ultimul prim-secretar al partidului comunist uzbek. Uzbekistanul este unul dintre cei mai mari producători de bumbac din lume și al 2-lea exportator mondial.

Originile și evoluția prezenței românești în Uzbekistan

Românii și moldovenii sunt prezentați în Uzbekistan, de altfel ca și în Kazahstan, ca două categorii etnice diferite. Din acest considerent, pentru a face explicită această diferențiere voi opera cu terminologia român/moldovan așa cum apare ea în scrierile și statisticile uzbece, având în vedere unitatea lor românească. Potrivit statisticilor uzbece în această republică, în anul 1926 locuiau 173 de moldoveni, în 1979 – 3 152, în 1989 – 5 955, iar în 2000 – 4 404. În același timp, români în 1926 erau 116 persoane, în 1979 – 138, iar în 1989 – 158 persoane.

Basarabenii au ajuns în Turkestan la sfârșitul secolului XIX, în mare parte ca militari, dar erau și muncitori, țărani și meșteșugari, iar statisticile atestă chiar și existența unor funcționari de origine basarabeană în administrația colonială a regiunii. În Tașkent, primii basarabeni s-au aciuat separat chiar prin anii 1870. În aceeași perioadă în Valea Fergana sunt atestați mai mulți coloniști basarabeni care se ocupau cu viticultura și producerea fructelor uscate. Spre exemplu, în regiunea Andijan, unul din satele cu o populație de 216 locuitori se chema satul Moldovenesc (Moldavskoe). În regiunea Samarkand în anul 1917 locuiau 16 moldoveni.

Diaspora „moldovenească” din Uzbekistan s-a extins sensibil din contul celor evacuați din RSSM în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mulți dintre ei preferând să rămână aici cu traiul. RSSM a acordat un ajutor substanțial orașului Tașkent la construcția fondului locativ după cutremurul devastator din 1966. Moldovenii au construit aici un complex locativ și o grădiniță în cartierul 24 al Cilnazarului. În anii 1960-1970, moldovenii au venit în Uzbekistan pentru desțelenirea pământurilor (stepa Surhan-Șerbadsk), la construcția Canalului de Nord din Tașkent și la minele din Șarafșan, unde mai lucrează și până în prezent. Unul din primii rectori ai Universității din Tașkent a fost profesorul N. Dimo, iar liderul Consiliului Republican al Sindicatelor între 1969-1976 a fost L. Șabșai, originar din Coșnița. Alți reprezentanți de marcă ai comunității moldovenești sunt Ivan Grinko, care a devenit Erou al URSS în timpul războiului mondial; istoricul Petru Frai; biologul Cristina Toderici (Hujanazarova), care locuiește în Samarkand etc.

Cea mai remarcabilă prezență moldovenească este totuși în domeniul religios. De la 20 iulie 1990, Eparhia Tașkentului și Asiei Centrale a fost condusă de episcop, iar din 23 februarie 1991 arhiepiscopul Vladimir (Ichim), de origine basarabean. După retragerea acestuia, la 27 iulie 2011, mitropolit al Asiei Centrale a devenit Vichentie (Victor Moraru), născut la 4 octombrie 1953 în satul Sculeni, raionul Ungheni. Potrivit datelor, acesta ar fi plecat din R. Moldova în anul 1995 din cauza popularității sale, devenind un rival al mitropolitului Vladimir, iar după mai multe pelerinaje prin Hakasia și Ekaterinburg (decorat cu medalia „Pentru merite față de orașul Ekaterinburg”), va fi numit primul mitropolit al Asiei Centrale de chiar Patriarhul Kirill. În același timp, mitropolitul Vichentie este membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Pe de altă parte, potrivit surselor uzbece, la începutul secolului XX în Uzbekistan se aflau câteva zeci de bărbați români, în special muzicanți și meșteșugari, al căror număr a crescut la câteva mii în anii Primului Război Mondial, din contul prizonierilor de război (probabil transilvăneni ce luptau în armata austro-ungară). Din rândurile acestora, între anii 1915-1917 în Tașkent s-a format o orchestră de muzică populară condusă de Grigorie Marinescu, care va întemeia aici și o școală de vioriști. Transformările din cadrul Imperiului Rus din februarie 1917 au dus la apariția unei formațiuni naționale a militarilor români, creată din 24 de ofițeri și peste 100 de soldați transilvăneni. La scurt timp, în anul 1918, s-a format Uniunea Apatrizilor, din care făceau parte 395 de români. Unii dintre ei vor reveni curând acasă, alții vor rămâne să lupte pe fronturile războiului din Turkestan.

Este curios de observat totuși, că între cei considerați români și cei declarați moldoveni, se poate atesta chiar și în scrierile uzbece o anumită unitate de acțiuni. Spre exemplu, cunoscutul publicist și jurnalist Haralambie Zinche, declarat de uzbeci român, a fost evacuat în Uzbekistan în anii celui de-al Doilea Război Mondial din Basarabia, iar numeroșii urmași ai românilor, în special cei din familia cunoscutului chirurg Eugeniu Chipelea sau a vioristului Grigorie Marinescu, „întrețin cele mai strânse legături cu moldovenii din Uzbekistan”, lucru pe care uzbecii cu greu l-au putut înțelege. Dar ce să zicem de uzbeci, dacă acest lucru mai este greu de înțeles și actualmente de mulți „homo moldovanus”.