Să nu oprim cuvântul

Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui.” (Luca 6; 45).

Un om care îşi ascunde credinţa se aseamănă cu o femeie căsătorită care îşi ascunde verigheta când face o călătorie şi nu spune nimănui că acasă o aşteaptă un soţ iubitor. Indiferent care ar fi motivul nostru, credinţa trebuie mărturisită ca nu cumva în ziua judecăţii să ni se pună înainte cuvintele Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10; 32-33).

Asta nu înseamnă să obosim oamenii sau să îi agasăm pe cei care nu cred. Mai ales că prin insistenţă nepotrivită putem determina un om să hulească cele sfinte. Dacă unui necredincios îi vom mărturisi credinţa noastră, e destul; nu trebuie să îi spunem că Euharistia nu e simbolică – de exemplu – şi că, aşa cum mărturisim în rugăciune: „încă cred că acesta este însuşi preacurat Trupul Tău…”. Sunt lucruri care se spun cu măsură. Iisus ne-a atras atenţia asupra grijii pe care trebuie să o avem faţă de cele sfinte: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei 7; 6). Cel mai bine e să răspundem celor care ne întreabă şi să mărturisim celor care ne ascultă.

Când meseria ne permite să mărturisim înaintea tuturor, aşa cum încerc eu prin aceste articole, nu mai e vorba de a răspunde, ci de a ne strădui să ne înmulţim talantul primit de la Dumnezeu. Uneori, e drept, mi se întâmplă să mă simt ca un om orb la porţile unei cetăţi, după ale cărei ziduri umblă lupi şi alte fiare, iar eu, fără să văd dacă sunt oameni aproape de poarta cetăţii, strig tuturor să rămână în cetate că afară umblă flămânde fiarele sălbatice. Nu ştiu niciodată dacă în jur e cineva. Iar puşcă de vânătoare nu am. De aceea, din pricina slăbiciunii mele, lumea s-ar putea să nu mă creadă. (Mulţumesc pe această cale tuturor celor care îmi scriu, fiindcă toate cuvintele voastre sunt ca un pahar cu apă la poarta cetăţii. Ca un semn de bunătate şi ca o dovadă că strigătele mele sunt auzite).

În ziua de astăzi, mărturisirea e mult mai uşoară. Nici închisorile comuniste nu mai înghit credincioşii, nici profeţii nu mai sunt ucişi cu pietre. Dacă citiţi începutul cărţii lui Ieremia, din Vechiul Testament, veţi înţelege cât de greu era să fii profet şi învăţător. Prea puţini mureau de bătrâneţe. Însă astăzi suntem liberi. Putem vorbi. Putem să ne facem cruce când trecem pe lângă biserică şi să spunem în inima noastră: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta. Putem să ne botezăm, suntem liberi să mergem la biserică, să citim scripturile – la care cu câteva sute de ani în urmă, doar câte unii aveau acces.

Pentru că e o mărturisire şi să ne facem cruce când trecem pe lângă biserici. Postul este tot o mărturisire. Iisus când a spus „Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6; 17-18), a avut în vedere două aspecte: făţărnicia de a ne arăta trişti înaintea oamenilor şi postirile pentru nevoile noastre personale. Fiindcă uneori postim mai mult ca să ne pocăim sau ca să cerem ajutor când suntem strâmtoraţi. Acesta e postul pe care trebuie să îl ţinem în ascuns. Când însă suntem în posturile rânduite de Biserică şi ne nimerim la o masă încărcată, nu trebuie să ne ascundem sau să ne ruşinăm, ci cum spunea părintele Teofil: „posteşte, şi să postească şi ei”. Vedem că şi un gest simplu poate fi o mărturisire a credinţei, fiindcă cei care vor înţelege că posteşti, vor şti şi că eşti creştin.

Când vrem să ascundem credinţa noastră suntem ca acei copii care ascund oamenilor numele părinţilor lor din pricina ruşinii. Sunt încredinţată că să ne ruşinăm de Dumnezeu e şi mai grav decât să ne ruşinăm de mama noastră, dar e la fel de urât. Deci să-L mărturisim pe Domnul nostru Iisus Hristos şi „să nu oprim cuvântul în vreme de mântuire” (Ecclesiasticul 4; 25).