Să sfinţim numele Domnului

Fiind întrebat de oameni cum să se roage, El le spune: „Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6; 9-13).

Deşi ea exprimă foarte clar ceea ce omul îşi doreşte prin cele şapte cereri ale acestei rugăciuni, voi încerca să prezint sumar învăţătura patristică.
Adresarea este făcută primei persoane a Sfintei Treimi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri. S-a discutat mult despre cum este posibil să fie sfinţit Ceva ce este deja sfânt (sfinţească-se numele Tău). Sfinţirea numelui lui Dumnezeu nu are în vedere vreo lipsă a Acestuia, ci o lipsă a noastră. Spunem de cineva că necinsteşte numele părinţilor săi atunci când comite un fapt regretabil. A cinsti numele strămoşilor, înseamnă a fi tu însuţi vrednic de cinste. De aceea Numele lui Dumnezeu se sfinţeşte înaintea lumii prin faptele bune şi frumoase ale creştinilor. Iisus a spus: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât văzând ei faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5; 16). Vie (împărăţia Ta) este forma arhaică pentru conjunctivul să vină. Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ – nu are nevoie de explicaţii suplimentare.

Pâinea noastră cea spre fiinţă / cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi – nu se referă doar la hrana trupului, ci şi la cea a sufletului. Astfel, pâinea noastră reprezintă hrana, rugăciunea – ca hrană spirituală, şi împărtăşania ca pâine pogorâtă din cer (Ioan 6). Mulţi din învăţătorii bisericii spun că nu se cuvine să rostim această rugăciune dacă suntem supăraţi pe cineva, deoarece şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri – presupune condiţionarea iertării. Adică aşa să ne ierte Dumnezeu, cum iertăm şi noi pe alţii. Iar dacă noi nu iertăm, nici noi nu vom fi iertaţi.

Numeroase discuţii au iscat şi cuvintele şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Cum este posibil ca Dumnezeu să ne ducă în ispite? Răspunsul corect ar fi încercarea credinţei noastre, aşa cum Dumnezeu l-a încercat / ispitit pe Avraam când i-a cerut să îl jertfească pe fiul său, Isaac. Pe de altă parte, termenul folosit în Evanghelia după Matei (care s-a păstrat în greacă) este peirasmos, care poate însemna nu doar cercetarea credinţei omului, ci şi persecutarea lui. Astfel, o traducere posibilă este „nu ne duce pe noi în persecuţii, ci ne izbăveşte de cel rău”.
Foarte frumos este şi faptul că această rugăciune reprezintă scara mântuirii (salvării!) noastre dacă urmărim cele şapte cereri ale ei, de la ultima la prima. Şi anume: Dumnezeu ne izbăveşte de cel rău, dacă noi depăşim cu bine încercările credinţei; când îi iertăm pe cei de lângă noi şi Dumnezeu ne iartă pe noi şi ne dăruieşte hrana cea spre fiinţă (pâinea, dar şi bucuriile Duhului Sfânt). Astfel, toate se întâmplă după voia lui Dumnezeu, atât în cer, cât şi pe pământ, fiindcă noi acceptăm planul lui Dumnezeu cu noi. Dacă voia lui Dumnezeu este împlinită, atunci şi împărăţia Lui e în inimile noastre până la a doua venire, sfinţindu-se, pe această cale, numele lui Dumnezeu în faţa lumii întregi. Ajunşi în acest punct în care, prin faptele noastre, Dumnezeu este slăvit de cei din jur, putem cu adevărat să Îl numim pe Dumnezeu: Tatăl nostru.