Și spre regret acest experiment, acolo mai continuă și astăzi…
Dacă lucrarea lui Panait Istrati, scrisă în 1929, „Spovedania unui învins. Uniunea Sovietică” ar fi fost tipărită în URSS, transnistrenii ar fi știut cu mult înainte ce destin îi așteaptă. Marele scriitor român a fost și un mare vizionar când consemna în capitolul RASSM:
„Republica Moldovenească, fluture român așezat pe elefantul sovietic, mi-a fost un exemplu tipic de ceea ce vrei și nu poți. Mi-a fost de asemenea pentru ceea ce poți și nu vrei, căci Uniunea Sovietică se oglindește întreagă în lacurile-i mici mai bine decât în cele mari.
…Nicăieri, pe toată întinderea Uniunii, nu vei vedea, ca în Moldova și Armenia, oameni mai simpli și mai dezinteresați, consacrându-se cu mai mult avânt operei de ridicare socială. Simți că toate arterele organismului minusculului Stat sunt încordate spre o singură țintă: a hrăni cu viață nouă pe cei care constituie majoritatea, și numai pe ei. Școli, spitale, sanatorii, fabrici moderne, uzine de energie electrică, grădini de copii, leagăne, kolhoz, sovhoz, răsar una după alta, așa că nu recunoști o regiune la un an după prima ta vizită. În ambele republici orfane comisarii poporului sunt îmbrăcați ca niște cerșetori și se descurcă greu la fiecare sfârșit de lună. Cunosc unul care, trebuind să mă însoțească în turneu, se împrumuta cu douăzeci de ruble ca să-i lase neveste-si pentru timpul cât va lipsi. Doctorița Ecaterina Arbore, comisară la sănătatea publică a Moldovei, devenită de la o zi la alta o simplă cetățeană, nu mai găsea adăpost la Moscova (ea nu este „troțkistă”).
Unde s-a mai văzut așa ceva pe fața pământului?
Și totuși ușurința pândește opera, o amenință cu prăbușirea, ca în frumoasa noastră legendă a Mănăstirii de la Curtea de Argeș, ale cărei ziduri se năruiau noaptea, pe măsură ce erau ridicate ziua. Ce sacrificiu va trebui făcut pentru a pune capăt nenorocirii?
În legendă a fost de ajuns un suflet omenesc. Și arhitectul, meșterul Manole, n-a șovăit să-și zidească propria nevastă pentru izbânda operei.
Ce ar trebui să zidească arhitecții comuniști pentru a o vedea izbândind și pe a lor?” (Nistru,1989, nr.4, pag.140-141).
S-a plătit extrem de scump, cu viețile a mii de oameni nevinovați, în numele doctrinei comuniste, iar în RASSM în numele luptei cu dușmanul din partea dreaptă a Nistrului — România. În 1937-1939, în toiul marilor represiuni staliniste toți erau spioni români și primii secretari ai republicii și ultimul țăran analfabet din cel mai necăjit sat. Teama de România a fost ridicată la nivel de cult și la nivel de politică de stat. Dar au suferit și mai suferă încă oamenii. Scriu mai suferă, fiindcă minciuna formulată odinioară își mai face loc în cărțile, dicționarele și enciclopediile noastre. Și o să argumentez prin câteva exemple elocvente, dar din start vreau să menționez că de vină nu sunt autorii care au scris, vina o poartă acei care au știut, dar au tăinuit și falsificat informația. Din oceanul enorm de nume dispărute sub glonțul NKVD-st am ales doar câțiva scriitori.
Despre Dumitru Milev s-a scris în multe ediții (2.01.1887, Baurci-Moldovan, jud. Cahul — 3.10.1944). Fără să fie indicat locul decesului. Adevărul este, că fostul fondator al organizației scriitoricești „Răsăritul” (1928), fostul redactor-șef al revistei „Moldova literară” și redactor al revistei „Octombrie” a fost împușcat la Tiraspol la 13 octombrie 1937. Iar cineva i-a adăugat niște ani în speranța că fiecare cititor se va gândi că respectivul scriitor a murit în timpul războiului.
Colegul lui D. Milev, Pavel Chioru-Ianachi s-a născut tot în sudul Basarabiei și sursele ne indică anii de viață (2.04.1902, Cartal, jud. Ismail – 11.10.1943, Siberia).
Fostul redactor-șef al ziarului „Plugarul Roș” n-a văzut Siberia înainte de moarte. El a fost împușcat la Tiraspol, la 11 octombrie 1937, pentru românizarea limbii moldovenești prin trecerea ei la alfabetul latin.
Un alt scriitor important, în primul rând, ca biografie este Toader Malai. Au scris adevărul despre tragedia lui istoricii Anton Moraru și Nicolae Movileanu („Calvarul sau pagini inedite din viața lui Toader Malai” (Nistru, 1989, nr.1) și publicistul Alexandru Donos în cartea „Scriitori martiri” (Chișinău, 2000).
Istoricii literari considerau drept autentice datele vehiculate oficial și inserate în Enciclopedia „Literatura și arta Moldovei„ (vol.1, Chișinău, 1985): „Malai Toader Calistratovici (pseudonim Păunel; 5.11.1890, s. Gribova, r-nul Drochia, RSSM — 20.11. 1942).
Pe când autorul cărții de debut „Oțelul viu” (1929) și al poemului „Stejar Valuță”(1931), a fost condamnat la moarte la 8 octombrie 1938 și împușcat peste câteva zile ca membru al unei organizații ilegale inexistente care dorea unirea cu România.
Mai tânărul scriitor Filimon Săteanu este prezentat în volumul „Cântăreți ai primelor cincinale” (Chișinău, 1974), ca fiind originar din satul Popăuți, r-nul Rezina. Anii de viață sunt 1907 – 1943. În realitate, autorul unei singure plachete de versuri „Ție, Patrie, îți cânt”(1936) a fost împușcat la Tiraspol, după ce „troica” stalinistă a emis o hotărâre pe data de 20 octombrie 1937…
De un destin similar a avut parte și primul dramaturg din RASSM, Samuil Lehtțir. Piesa lui „Biruința” a fost una dintre primele montări ale tânărului teatru dramatic din Tiraspol, eveniment produs în 1933. Ca în 1937 autorul să fie arestat, condamnat la moarte pe data de 10 octombrie 1937 și executat la 15 octombrie 1937. „Dicționarul scriitorilor români din Basarabia 1812–2006” (Chișinău, 2007) ne informează că anii de viață ai acestui autor condamnat pentru introducerea grafiei latine în Transnistria sunt (25.10. 1901, Otaci, jud. Soroca — 15.10.1943).
Falsificatorii conștienți ai istoriei noastre n-au scăpat cu vederea nici nume mai puțin vehiculate, cum ar fi cel al lui Ion Corcinschi, născut în 1915, în satul Ciorna, r-nul Ocna-Roșie, reg. Odesa, autorul unei singure plachete de versuri „Lirica”(1935). În volumul colectiv „Cântăreți ai primelor cincinale” (Chișinău, 1974), pag.66, în nota biografică este indicat anul decesului –1943, pe când în realitate el a fost împușcat la Tiraspol, la 26 noiembrie 1937.
Despre poetul Nistor Cabac se știa că fiind născut la 23 noiembrie 1913, în Culnaia Veche, reg. Odesa a murit în 1937. Pe când trebuie să cunoaștem că autorul plachetei „Prima brazdă” (Tiraspol, 1932) a fost condamnat la moarte prin împușcare la 17 noiembrie 1937 și pedeapsa a fost executată la 26 noiembrie 1937.
Rămâne incertă informația despre mulți oameni de cultură, oameni politici care au fost victimele dictaturii comuniste în Transnistria. Dar există o categorie de oameni despre care nu s-a prea dorit să se scrie — emigranții români, ajunși în URSS și care la trecerea RASSM la alfabetul latin au fost chemați la Tiraspol pentru a-și pune în aplicare cunoașterea perfectă a limbii române, iar mai apoi au fost arestați și condamnați la moarte ca fiind agenți ai serviciilor secrete românești. Acest fapt face ca dosarele lor și până astăzi să zacă neatinse de cercetători, care n-au acces la fondurile încă secretizate.
Unul dintre aceștia, poetul și dramaturgul Pavel Corneliu, originar din România a reușit să editeze la Tiraspol piesa „Ordinea”(1933), plachetele de versuri: „Printre gânduri”(1934), „Robii revoltați”, „Amarnica încercare” și povestirea „O călătorie”.
Dar această contribuție literară s-a dovedit a fi fatală pentru el, precum și participarea sa la editarea de carte cu caractere latine și chiar a unor clasici români.
Sunt sigur că a fost împușcat în 1937, dar n-am la dispoziție niciun material care ar confirma această supoziție și atunci nu pot afirma cu certitudine că anul morții 1943 indicat în mai multe ediții este fals…
Olga Șatunovskaia, fostă deținută politică în GULAG și desemnată de N. Hrușciov ca președinte al comisiei pentru studierea crimelor regimului stalinist, în urma cercetărilor arhivelor secrete a URSS a stabilit că regimul comunist în perioada 1937–1941 a împușcat 7.000.000 de oameni, iar în GULAG au fost închiși cca 19.870.000 de oameni. Vă imaginați ce câmp de cercetare avem în față, și cât mai au de lucrat generațiile viitoare pentru a afla ADEVĂRUL…
