Secretele lui Iancu de Hunedoara. Lucruri puțin știute despre eroul medieval numit „Atletul lui Hristos”

În Evul Mediu, Huniazii au fost una dintre cele mai de seamă familii nobiliare din estul Europei, iar omul care a adus gloria acestei familii a fost Ioan de Hunedoara, eroul medieval al românilor, sârbilor și maghiarilor.

Ioan de Hunedoara (d. 1456), cunoscut şi ca Iancu de Hunedoara, a condus Transilvania la mijlocul secolului XV şi a fost, de asemenea, guvernator al Ungariei.

Ioan de Hunedoara a fost tatăl regelui Matia Corvin al Ungariei şi s-a remarcat printr-o carieră militară strălucită. A condus armatele care au apărat Europa de invaziile otomane, iar în vara anului 1456 a reușit să alunge oştirile sultanului Mehmet II Cuceritorul de la porţile cetăţii Belgradului.

Ioan de Hunedoara a fost nu doar personaj istoric important în Europa secolului al XV-lea, dar și un erou al legendelor vremii. Iată câteva lucruri uimitoare despre cel supranumit „Atletul lui Hristos” (supranumele i-a fost atribuit de Papa Calixt al III-lea, pentru apărarea lumii creștine în fața invaziilor otomane)

Originea regală, controversată

Istoricii nu s-au pus de acord asupra etniei sale (română sau ungară), iar data și locul nașterii lui Ioan de Hunedoara nu sunt cunoscute.

O legendă creată de cărturarii epocii sale și ilustrată chiar și în frescele păstrate din secolul al XV-lea la Castelul Corvinilor spune că Ioan de Hunedoara a fost fiul regelui Sigismund al Ungariei.

Regele Sigismund de Luxemburg, aflat în trecere prin Transilvania, s-ar fi îndrăgostit de o româncă din părţile Hunedoarei, căreia, la despărţire, i-a dăruit un inel, ca semn de recunoaştere pentru copilul cel avea să se nască din dragostea lor şi pe care mama trebuia să-l trimită, când va fi mare, la curtea regală. Acest copil ar fi fost Ioan de Hunedoara.

Atunci când a crescut, Ioan de Hunedoara a fost adus de părinții săi la curtea regală, însă pe drum, un corb a furat inelul pe care tânărul îl avea asupra lui. Voicu, tatăl lui Ioan, a săgetat pasărea și a recuperat bunul de preț. Astfel blazonul nobiliar al Huniazilor (numiți și Corvini) a fost ales un corb cu inel în cioc.

„Dacă Ioan de Hunedoara ar fi fost fiu nelegitim al regelui n-ar fi avut nici un motiv să nu declare el însuşi acest fapt, care pe atunci nu era deloc înjositor, ci dimpotrivă i-ar fi justificat, în unele ocazii, chiar pretenţii asupra tronului, pe care Ioan nu le-a formulat niciodată”, scria istoricul Camil Mureșanu, în volumul „Ioan de Hunedoara şi vremea sa” (1957).

A trăit la Castelul Corvinilor din Hunedoara

În anul 1409, familia Huniazilor a fost răsplătită de regele Sigismund de Luxembourg, pentru serviciile aduse coroanei cu titlul nobiliar și cu un domeniu întins care cuprindea cetatea Hunedoarei și satele din împrejurimi.

De-a lungul vieții, Ioan de Hunedoara a reușit să își sporească averea considereabil, devenind unul dintre cei mai bogați oameni din Transilvania și stăpânul unor domenii întinse. Avea propria armată de mercenari, susțin istoricii.

În ultimul deceniu de viaţă, Ioan de Hunedoara patrona, pe lângă suprafeţele impresionante de pământ (aproximativ cinci milioane de jugăre la 1446 – susţin istoricii) şi 28 de cetăţi, 57 de oraşe şi peste 930 de sate, cele mai multe din Transilvania.

Castelul Corvinilor din Hunedoara (video) a rămas cea mai faimoasă ctitorie a Huniazilor. Castelul ridicat la mijlocul secolului al XV-lea uimeşte atât prin arhitectura şi grandoarea sa, dar şi prin rezistenţa structurilor sale.

Încă din vremea vievodului, castelul era lăudat pentru frumuseţea sa.

„Ioan Corvin a zidit un castel pe un munte înalt, pe care îl mângâie râuri liniştite; acesta este atât de întărit şi prin măiestria clădirii şi prin situaţia sa naturală, încât nu se înspăimântă de nici un atac de partea vrăjmaşilor”, relata cronicarul Antonio Bonfini, în secolul XV.

Ioan de Hunedoara a murit în 1456, iar lucrările la castel au fost continuate de soţia sa, Elisabeta. Istoricii susţin că aceasta s-a implicat în transformarea edificiului într-unul luxos faţă de nevoile oamenilor din Evul Mediu.

Au fost aduşi meşteri francezi pentru a se ocupa de înfrumuseţarea capelei şi altor încăperi şi de extinderea castelului. Acesta avea bucătării, dormitoare încălzite, săli în care aveau loc ospeţe, o capelă, o fântână săpată în stâncă, dar şi turnuri de apărare, beciuri, temniţe, dar şi o sală de tortură.

De-a lungul timpului, Castelul Corvinilor a suferit mai multe transformări, la iniţiativa celor care l-au stăpânit după Ioan de Hunedoara. Iar de la începutul secolului al XIX-lea, a intrat în mai multe procese de restaurare, cele mai importante fiind realizate la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Turcii, puși să sape fântâna din stâncă

Castelul Corvinilor din Hunedoara a adunat și el, la fel ca ctitorul său, numeroase legende. Cea mai faimoasă dintre ele are un sâmbure de adevăr și dezvăluie soarta prizonierilor turci pe care Ioan de Hunedoara i-ar fi ținut captivi în castelul său din Hunedoara.

Timp de peste 15 ani, trei prizonier turci au fost pedepsiți să sape fântâna din curtea castelului, cu promisiunea că dacă vor da de apă, vor fi eliberați.

Mai multe izvoare subterane străbat Dealul Sânpetru din Hunedoara, pe piciorul căruia a fost clădit castelul medieval, astfel că prizonierii lui Ioan de Hunedoara ar fi putut spera că vor avea succes.

„Sub poarta formată de tractul bethlenian şi capelă, se află o fântână adâncă de 25 metri, care, conform tradiţiei, a săpat-o Iancu Huniade cu prizonierii turci, promiţându-le libertate dacă vor da de apă. Fântâna, care este săpată într-un stei de piatră, a fost terminată în decurs de 16 ani. În faţa fântânii, pe o stâncă de piatră se vede şi astăzi o inscripţie turcească, făcută de prizonierii turci, când au terminat fântâna”, informa publicistul Ion Mehedințeanu, citând legenda fântânii din secolul al XV-lea.

Relatarea, bazată pe o inscripţie medievală ce poate fi văzută și în prezent pe un zid din vecinătatea fântânii, spune că puţul ar fi fost săpat de trei prizonieri turci. Însă Ioan de Hunedoara a murit înainte de fi terminată lucrarea, iar soția sa nu a mai respectat promisiunea de a-I elibera pe turci, ordonând uciderea lor.

Înainte de a muri, robii, nemulţumiţi de modul în care au fost trataţi de familia Huniazilor ar fi dăltuit pe fundul fântânii un mesaj care s-ar traduce în „Apă ai, dar inimă nu”. Inscripţia, în arabă, poate fi văzută în prezent pe unul dintre contraforţii capelei (deasupra fântânii).

Istoricul Mihail Guboglu a tradus-o astfel: „Cel ce-a scris-o este Hassan, prizonier la ghiauri în cetatea de lângă biserică”.

Ioan de Hunedoara i-a ucis tatăl lui Vlad Țepeș

Despre Castelul Corvinilor din Hunedoara se spune că ar fi fost locul unde a fost încarcerat domnitorul medieval Vlad Țepeș, capturat de regele Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara. Vlad Țepeș a fost eliberat și a revenit pe tronul Munteniei, după o perioadă îndelungată de captivitate, la Buda.

Vlad Dracul, tatăl voievodului, a avut, însă o soartă mai tragică, după ce, pentru o scurtă perioadă l-a luat prizonier pe Ioan de Hunedoara. S-ar întâmplat după Bătălia de la Varna (1444), în care turcii au ieșit învingători, iar regele Ladislau al treilea al Ungariei a fost ucis.

Vlad Dracul, fostul aliat al lui Ioan de Hunedoara, a refuzat să îl sprijine pe acesta și l-a luat prizonier. L-a eliberat, oferindu-i mai multe daruri scumpe, scriau cronicarii vremii, însă Ioan de Hunedoara nu a putut trece peste „rușinea” de fi luat captiv de Vlad Dracul, mai ales că acesta le acordase sprijin otomanilor.

Doi ani ani mai târziu, oștile lui Ioan de Hunedoara au intrat în Muntenie și l-au ucis pe pe Vlad Dracul și pe unul dintre fiii săi.

„În toamna târzie a anului 1446, mai probabil prin decembrie, el intră în Ţara Românească. Vlad Dracul fu surprins nepregătit şi fugi din Târgovişte. Fu însă ajuns din urmă şi ucis, împreună cu fiul său, Mircea, la satul Bălteni. Ceilalţi doi fii, Vlad şi Radu, găsiră scăpare la turci”, informa istoricul Camil Mureşanu, Vlad Dracul a fost decapitat, iar fiul său, Mircea, ar fi fost îngropat de viu, potrivit unor documente istorice.

Unii istorici arătau că atât Ioan de Hunedoara, cât și Vlad Dracul, au fost membrii ai puternicului Ordin al dragonilor, creat de regele Sigismund, în 1408, și destinat elitelor din rândul nobililor, militarilor şi clerului. Printre cavalerii ordinului se aflau nobili saxoni, unguri, polonezi, italieni, cehi, sârbi şi valahi.

„Acel ordin militar medieval avea ca ţel lupta continuă împotriva otomanilor până la izgonirea acestora cu totul de pe continentul european”, afirma istoricul Ion Minca, în lucrarea „Vlad Dracul şi vremea sa” (1928).

Controversele morții lui Ioan de Hunedoara

Ioan de Hunedoara a murit în 11 august 1456, la doar câteva săptămâni după ce armatele pe care le-a condus au reușit să alunge oștile otomane din cetatea Belgrad.

Comandantul de oști a murit în tabăra din vecinătatea cetății, la Zemun, victimă a unei epidemii de ciumă, potrivit istoricilor, sau a rănilor din timpul luptei. Cărturarul transilvănean Gaşpar Heltai, din secolul al XVI-lea, a pus moartea lui Ioan de Hunedoara pe seama epuizării după bătălia de la Belgrad.

„Şi din această oboseală a căzut în friguri, din a căror cauză s-a consumat de tot. Medicamentele doctorilor au fost zadarnice”, afirma Heltai, potrivit cercetătorului Teodor Popa, autorului volumului Iancu Corvin de Hunedoara, publicat în 1928.

Unii cronicari turci au susţinut că Ioan de Hunedoara ar fi murit atins de o săgeată trasă de un turc, în timpul fugii acestuia din calea armatei creştine. Voievodul a fost înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail, iar pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii”.

După moartea sa, timp de şapte decenii conflictele armate din sud-estul Europei s-au domolit.

„Şi în pragul bătrâneţii, moartea l-a atins şi pe dânsul, dar nu acasă în cetăţuia de pe râul Zlaştiu (N.R.: Hunedoara), ci departe, în corturile de supt cetatea Belgradului sârbesc, dinaintea căreia el făcuse să fugă un sultan, unul dintre cei mai mari pe cari i-a avut Turcimea”, relata istoricul Nicolae Iorga, în volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească” (1906).