E un text pe care îl auzim zilnic. Oamenii sunt disperaţi. Un anunţ de majorare a preţurilor îi dezarmează şi îi dezamăgeşte.
Şi totuşi, cât de greu trăim. Mi-am manifestat de multe ori nemulţumirea faţă de tot felul de scumpiri. Însă am subliniat întotdeauna nevoile pensionarilor. Pentru mine ei sunt cei care trebuie protejaţi. La maximum. Să nu rămână în stradă, să-şi poată plăti facturile, să primească medicamente. De câte ori treceam pe lângă astfel de protestatari mi se rupea inima. Mă gândeam cât de mult aş suferi să îl văd pe tata în stradă. Fluierând a sărăcie.
Dar dacă vom privi cu sinceritate problema sărăciei, vom vedea că lucrurile au totuşi o altă nuanţă. Am fost recent la o discuţie despre cărţi şi am observat marea emoţie a unei fete, prietenă mai nouă de-a mea, faţă de o anumită biografie. Ea era mişcată până la lacrimi de povestea unui băiat care muncea cu ziua să îşi facă studiile şi care nu o dată – în studenţia lui – a adormit fără o bucată de pâine în stomac. Nu avea bani, nu avea casă, nu avea hrană – dar a terminat studiile cu note foarte bune. Şi m-am amuzat pe furiş de candoarea ei (fără răutate sau ironie!) gândindu-mă că la data respectivă – imediat după al Doilea Război Mondial – cinci din şase tineri trăiau la fel de greu.
Cine nu suferea foame atunci? Cei care aveau mai multe schimburi de haine erau bucuroşi. În Memoriile lui Bartolomeu Anania am aflat că cel care avea să devină Mitropolit la Cluj a tăiat din dreptul genunchilor cracii unor pantaloni mai buni, dar care nu i se potriveau şi i-a cusut de cracii unor pantaloni rupţi şi vechi în care se simţea comod. Cred sincer că atunci oamenii erau mai nevoiaşi. Fără să mai vorbim de foametea din ’46!
În acelaşi fir logic, dacă ne interesăm ce mâncau iobagii români cu trei-patru sute de ani în urmă ne şocăm. Fără să forţăm nota şi să ne ducem cu mintea la momentele dinainte de descoperirea Americii de unde s-au adus: fasolea, cartofii, porumbul ş.a.
De ce spun toate astea? Fiindcă am aflat că John Onoje s-a postat cu patul în faţa Guvernului şi cere imperios să i se dea o locuinţă. Personal, cred că nu trăim chiar aşa de rău, că nu suntem mai săraci decât înaintaşii noştri, că adevărata prioritate pentru noi trebuie să o constituie bătrânii şi copiii, dar – e adevărat – nu toţi avem o locuinţă. Aşa că – mare atenţie! – nici eu nu am locuinţă, nici vecinul meu, nici prietena mea de care spuneam mai sus. Şi dacă Onoje va primi una, nu se ştie câte paturi vor apărea ca ciupercile după ploaie taman în faţa Guvernului.
Nu murim de foame. Tinerii mai pot găsi un loc de muncă. Dar dacă e să întindem coarda până la penibil, cerând locuinţe gratis – amintiţi-vă şi de mine!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
