Parcă de la comuniști s-a cernut ce a fost de cernut. Au plecat mulți ucenici de-ai lui Voronin. Acum, după Voronin, aproape că nu mai ai la cine să te gândești ca reprezentativ pentru partid. După ce speranțele au fost, pe rând, în tinerii Lupu, Dodon, Sârbu – PCRM a rămas cu ce a avut dintotdeauna, tătuca Voronin. Însă anul ăsta în Moldova la capitolul „Și eu îmi dau demisia din partid" ne e dat să vedem ceva pe dos. Nu mai fug „tinerele speranțe" de la învinși la învingători, ci de la învingători la învinși.
Iurie Leancă a ieșit din partidul câștigător. Însă nu dezamăgind sau stârnind râsul (ca în cazurile de mai sus), ci provocând aplauze și simpatie. Pentru că, și bineînțeles că PLDM știe, alegătorii au fost foarte dezamăgiți că Iurie Leancă nu a rămas prim-ministru. Imediat l-a urmat Eugen Carpov. Astfel încât alegătorii au început să spere că migrația va continua. În rețelele de socializare mulți sperau că va fi urmat de Maia Sandu, probabil că această speranță era legată doar de simpatia pe care i-o poartă un număr semnificativ de alegători.
Nu s-a întâmplat să plece Maia Sandu, iar o perioadă s-a făcut liniște. Apoi a urmat anunțul: viceministrul de Externe Iulian Groza și-a dat demisia și îl va urma pe Leancă. Lumea a aplaudat din nou strigând ca la nuntă: „Și la mai mare!"
Un lucru devine limpede. Ca de multe ori în viață, și în excluderea lui Leancă de la conducere, se pare că e aplicabilă zicala: „un șut în fund e un pas înainte". Pentru că spre deosebire de liberalii reformatori, care prin cearta cu Ghimpu nu au reușit să demonstreze decât că vor să prindă mai bine microfonul (și puterea), fapt care nu le-a atras simpatia alegătorilor, după cum s-a văzut în 30 noiembrie, Iurie Leancă nu a părut deloc omul revoltat împotriva șefului de partid (ca reformatorii), ci mai degrabă a lăsat să se vadă limpede că șefului de partid i-a stat în gât popularitatea lui Leancă. Cu atât mai mult, cu cât alegerea lui Gaburici a părut făcută anume ca PLDM să se asigure că noul premier nu va mai fi un politician cu succes la oameni. Așa se face că Leancă a devenit și victimă, și erou.
Fără discuție, dacă am avea alegeri săptămâna viitoare, Leancă l-ar devansa pe Filat ca Dodon pe Voronin. Iar cei care acum fac o politică (e drept, mai onestă) pe dos ieșind de la învingători să se alieze cu cel „învins", nu au decât de câștigat. Într-un an numele lui Groza va fi mult mai cunoscut ca astăzi. Nemulțumirea oamenilor față de tot ce se întâmplă acum în parlament se va revărsa ca un val de simpatie asupra celor care acum demonstrează că nici lor nu le place ceea ce văd.
Rămâne de văzut dacă noua grupare în jurul lui Leancă e una onestă, care „nu caută ale sale" și care își va întoarce fața spre nevoile poporului. E destul de greu de presupus că avem un pheonix tocmai în Republica Moldova. Dar până una-alta e o luminiță mică-mică în capătul tunelului întunecat și lung ce se numește Parlamentul Republicii Moldova. Să trăim și să vedem.
