Vorbim despre rope-jumping, unul din multiplele sporturi extreme, care este practicat și în Moldova.
 
Deși nu și-a găsit, încă, denumirea în română, ar putea fi tradus ca săritul cu funia, dar nu cel practicat la orele de sport în școală. Pentru a face rope-jumping este nevoie de acoperișul unei clădiri de 75 de metri, de frânghii folosite pentru cățăratul în munți și, pentru începători, mult curaj.

Similar cu bungee-jumping-ul, rope-jumpingul se diferențiază prin lipsa elasticității frânghiei și faptul că nu se sare într-un spațiu natural. Deși pare a fi riscant, rope-jumping-ul este unul dintre cele mai sigure sporturi extreme. „Totul este asigurat, o frânghie poate suporta greutatea unui obiect de trei tone, sunt două suporturi pe care totul se ține, două puncte de asigurare a construcției. Astfel, în caz că una din ele cedează, a doua poate controla situația”, explică unul dintre organizatori,Vladimir Kozlov pentru portalul allfun.md.

Sărituri peste frică

Se spune că „săritul cu funia” a luat naștere atunci când vestitul alpinist american, Dan Osman, din dorința de a-și depăși frica de înălțime, a ales să facă ceva diferit – rope-jumping. Ulterior, acest sport a devenit foarte popular, în special în țările postsovietice, care oferă o gamă largă de clădiri înalte și părăsite.

Întâlnirile celor dornici de senzații tari au loc, de obicei, pe acoperișul unei clădiri de la Dănceni, care a fost proiectată pentru a găzdui Institutul de Vinificație. Acum acest bloc părăsit și-a găsit rostul permițând unor tineri entuziaști să se arunce în voia vântului și frânghiilor.
Dacă cei mai experimentați își permit să facă salturi sofisticate, instructorii sugerează începătorilor mai multe modalități: săriturile cu fixație din față sau din spate și săritura „din mâini”, în care începătorul este ținut de mâini în timp ce el este rezemat cu picioarele pe construcție.

Strigăte, lacrimi și râs

Experiențe de rope-jumping sunt diferite, în special la începători. Artur Gliga a ajuns să sară la inițiativa prietenilor cu ocazia zilei sale de naștere. După ce instructorii au verificat dacă echipamentul lui Artur este fix și sigur, el a sărit. „Înainte de săritură, senzațiile se compară cu cele de la startul unor competiții, înaintea cărora arzi emoțional dacă nu-ți poți controla emoțiile. În timpul căderii nu ai timp să te gândești la multe”, exclamă el. Odată cu îndreptarea frânghiei și atingerea solului, Artur a simțit o explozie de emoții accentuate de faptul că, pentru puțin timp, nu mai putea trage aer în piept. „Au fost reacții diferite, unii strigau, alții plângeau sau râdeau”, povestește Artur.

Debutantul asigură că nu a avut nevoie de mari pregătiri psihologice sau curaj și că, de fapt, secretul este să stai cât mai puțin pe gânduri pentru a nu permite fricii să preia controlul asupra ta. „Unora le lua câte jumătate de oră ca să se decidă să sară. Însă, cu cât mai mult stai, cu atât mai mult ți-e frică”, explică el.

Artur își dorea de mult timp o asemenea experiență, iar odată încercată, el asigură că o va repeta. „În momentul în care ești în cădere liberă, iar pământul este încă departe, parcă nu te ține nimic din spate. Iar când te apropii de sol, respiri ușurat. Sunt senzații care nu pot fi descrise prin cuvinte, ci trebuie doar încercate”, povestește el.

Organizatorii pot fi găsiți pe rețele de socializare și organizează, în schimbul unei taxe, întâlniri la înălțime în funcție de vreme și numărul doritorilor de a sări.