Știm cu toții despre ce e vorba. Un păcat vechi, spovedit deja de ani de zile, dar care atunci când ne revine în minte ne rănește. Avem toată convingerea că prin spovedanie am dobândit iertarea și totuși există o stare de tristețe care poate însoți amintirea unui păcat deja spovedit.
Ar trebui să nu ne întoarcem cu gândul la acele păcate. Tristețea poate duce la deznădejde. Foarte rar aceste rememorări ne pot aduce o stare reală de smerenie. Noi ne putem încuraja cu gândul acesta: faptul că țin minte păcatele mele cele urâte demonstrează că mă simt păcătos și că sunt smerit. Greșit. Adevărata mușcătură a păcatelor deja spovedite e adusă în suflet de mândrie. Vai, uite ce am putut face, ce rușinos, cum de am fost EU atât de slab?!
Singurul sprijin pe care o astfel de amintire ni-l poate da e lupta viitoare. Dacă am văzut că un păcat m-a rănit, m-a rușinat, mi-a încercat inima atât de mult încât și acum îmi revine în minte, atunci nu îl voi repeta sub nici o formă. Mă voi feri de el.
„Sunt un om păcătos" — toată scriptura ne spune că nu există om fără păcat, deci suntem păcătoși. În Psalmul 50 se spune și mai mult: „am greșit și rău înaintea Ta am făcut, ca să fii îndreptat în cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu". Însă cât de mult greșim, de câte ori ne întoarcem la păcate vechi, cât de mult luptăm pentru îndreptarea noastră, iată unde intervine fățărnicia noastră.
Suntem slabi, cădem. Dar cădem cu adevărat din slăbiciune sau de fapt suntem niște fățarnici mincinoși care merg la spovedanie și spun „părinte, am greșit și îmi pare rău", știind încă din acel moment că nu ne pare rău și că vom continua cu acel păcat?
Vedem noi de la un an la altul că am devenit mai buni? Am lăsat deoparte viciile? Am devenit mai blânzi? Am ajuns făcători de pace sau suntem la fel de certăreți ca înainte? Putem da vina pe slăbiciunea noastră sau putem pune păcatele noastre pe seama secolului în care trăim, dar la un moment dat vine și clipa în care trebuie să fim sinceri măcar cu noi înșine. Atunci vom înțelege că în loc să ne pocăim cu adevărat pentru păcatele noastre, nu facem altceva decât să ne căutăm scuze. Gândiți-vă sincer: s-a întâmplat la un moment dat să nu mergeți la liturghie duminica. Nu-i așa că ați avut o scuză? Oaspeți, oboseală, ploaie. A fost adevărat
ul motiv? Nu a existat nici un pic de lene la mijloc? Nici un pic de bucurie vinovată că ați rămas în casă având și scuza ideală?
Să cerem milă de la Dumnezeu, să sperăm că vom fi chemați la El în cel mai bun moment al nostru.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
