Spiru Haret – 160 de ani de la naştere

Un savant cu renume mondial

Posteritatea a subscris titlului de Omul Şcolii, limba română înveşnicindu-l prin cuvintele haretist şi haretian – reformă, principiu, şcoală, curent educaţional şi cultural şi titlu de nobleţe pentru întreaga sa viaţă şi operă, iar comunitatea ştiinţifică mondială – prin darea numelui său unui crater din partea nevăzută a Lunii.

Deşi avea renume mondial în matematică, vine la cârma şcolii, avansând ideea că „pentru a organiza şi a conduce învăţământul într-un stat trebuie mai întâi a se defini cu preciziune trebuinţele pe care e vorba a le satisface şi mijloacele de care se dispune pentru aceasta atât în bani, cât şi în oameni” şi a părăsit-o cu doar doi ani înainte de a muri de cancer. Dar n-a schimbat matematica pentru orgoliul de a fi ministru, ci a adaptat-o la social într-un moment când naţiunea română abia se definitivase, trebuind a fi consolidată pe o perspectivă cu caracter peren pe care i-o putea conferi doar o educaţie naţională modernă. A reuşit să atingă acest obiectiv prin aplicarea în practica educaţională a unei idei genial de simple: în timp ce politicienii mimau o agitată grijă pentru educaţia publică, truc folosit cu dibăcie şi în zilele noastre, S. Haret i-a lăsat pe aceştia să gesticuleze în propria lor plăcere, el coborând politicile educaţiei în viaţa şcolii. Astfel, axa reformelor sale, deşi pornea din biroul ministerial, a fost adânc implantată în realitatea şcolară a fiecărei localităţi, în viaţa profesională şi privată a fiecărui învăţător. A întreţinut, de altfel, o corespondenţă impunătoare ca număr, dar şi ca valoare, căci răspundea personal fiecărui învăţător care i se adresa, transformând problemele particulare în valori ale învăţământului naţional.

Misiunea de apostol a învăţătorului

Spre deosebire de miniştrii de azi, care au „modernizat” totul şi toate, călcând pe tradiţii şi „uitând” de învăţător, S. Haret a centrat reformele şcolare anume pe învăţător, pornind de la principiul fundamental al democratizării învăţământului, pe care-l înţelegea nu doar ca pe un drept al tuturor la educaţie publică ci şi ca participare la educaţie a întregii comunităţi, locale şi naţionale. Dar naţiunea avea nevoie de un animator, un apostol, şi acesta nu putea fi altcineva decât învăţătorul, care însă trebuia pregătit pentru o astfel de misiune. S. Haret reformează şcolile normale, care vor pregăti învăţători de o amplă cultură generală şi profesională, capabili să participe activ la viaţa comunităţii, inclusiv prin ţinerea de conferinţe publice în varia domenii. Împroprietărit prin lege cu un lot de pământ – o altă reuşită a „legislatorului” Haret, ca să nu fie sărac şi umilit, dar şi ca să se integreze plenar în comunitate, învăţătorul era format să-şi centreze demersul educaţional pe cele mai moderne principii, precum cel al individualizării acţiunii educaţionale şi cel al activismului.

Principiile şcolii haretiene

Primul principiu, numit azi al centrării educaţiei pe persoana celui educat, presupune regândirea discursului educaţional clasic, centrat pe materii de predare, într-un discurs orientat de la achiziţiile, nevoile şi trebuinţele educatului către demersurile familiei şi societăţii. Formula s-a inversat: asemenea spiritului care coboară în materie şi revine îmbogăţit în propria fiinţă, familia şi societatea sunt îndemnate de discursul haretian să vină către educat, căci numai astfel educatul poate reveni către familie şi societate într-o calitate marcată de desăvârşire.
Principiul activismului, supranumit şi şcoala vieţii, cerea complinirea educaţiei cu rezolvarea problemelor de viaţă ale elevilor, părinţilor şi comunităţii. Orice informaţie nouă era predată nu doar ca valoare universală, ci şi ca valoare imediat utilă elevilor, părinţilor sau comunităţii, copiii fiind îndrumaţi să parcurgă toate treptele cunoaşterii: de la însuşirea teoretică a cunoştinţelor la verificarea/aplicarea lor practică şi de aici la implementare. Copiii explorau nu numai propriul spaţiu vital şi cel al comunităţii, dar făceau şi observări, şi experimente pe loturile distribuite şcolilor expres pentru aceasta. Spaţiul educaţional al elevilor a fost lărgit semnificativ şi prin introducerea turismului şcolar.

Reformele lui Spiru Haret

Efortul reformator al lui S. Haret a cuprins toate domeniile învăţământului şi culturii: a ridicat durata de şcolaritate până la opt ani, ca în întreaga Europă; a unificat învăţământul primar elementar în toată ţara, creând premisa pentru ca ”şcoala primară să fie adevărata şcoală naţională”, determinativul naţională fiind învestit de ministru cu nevoia înţelegerii de către copii a ceea ce înseamnă a fi român şi a ideii de patrie; a instituit bacalaureatul, a încurajat caracterul ştiinţific al învăţământului liceal şi metodele active de predare – învăţare – evaluare; a înfiinţat grădiniţele de copii şi şcoli pentru adulţi, iar pentru elevii săraci – cantine şcolare; a tutelat editarea de carte didactică, aşa încât manualele să fie accesibile şi omului simplu; a creat colecţia „Biblioteca pedagogică”, constituită progresiv din traduceri de valoare din pedagogia universală; a sprijinit apariţia revistelor pedagogice „Convorbiri didactice”, „Învăţământul primar”, „Noua revistă pedagogică”; a instituit Sărbătoarea sădirii pomului, reactualizată în zilele noastre de preşedintele M. Snegur.

Reformele sale au fost legiferate de vestita Lege a învăţământului secundar şi superior (1898), care-i poartă numele. Este legea, care, conform lui A. Marga, „a dat formă modernă învăţământului românesc”, a creat coerenţă, simplitate, deschidere spre personalizarea elevilor şi studenţilor prin instituirea unor rute individuale de studiu şi formare, prin ”debirocratizarea învăţământului”.

Dar cea mai importantă valoare a lui S. Haret rămâne a fi fertilizarea învăţământului cu o atitudine profund umanistă faţă de învăţător, el conturând nu atât un referenţial al cadrelor didactice cât nişte principii morale ale profesiei pedagogice: învăţătorul, în viziunea sa, trebuie să fie, cel puţin ca intenţie, „harnic, modest, devotat şi muncitor priceput, muncitor pentru îndreptarea spre bine a ţării noastre”. E atât de simplă şi frumoasă şi atât de multă esenţă conţine această definiţie încât ne încape pe toţi cu întreaga noastră pedagogie contemporană, pe care nu mai obosim s-o „modernizăm”, ea fiind deja modernizată de Spiru Haret încă la cumpăna secolelor XIX şi XX. Or, S. Haret a creat un nou tip de învăţător – învăţătorul apostol, singurul în stare să răspundă timpului naţiunii.

Ne-a lăsat o zestre inestimabilă ce dăinuie prin provocarea de a o dezvolta mereu, formată dintr-un concept original de legiferare şi organizare a învăţământului naţional, o acţiune susţinută de formare învăţătorilor a conştiinţei pedagogice, de sporire a stării lor morale şi materiale, comensurabile cu ideea de patriotism şi comunitarism.

Pentru basarabeni, reformele haretiste sunt definitorii în drumul lor spinos către matricea naţiunii române, căci anume învăţământul instituit în perioada interbelică şi cel de după declararea Independenţei au preluat principiile haretiste, creând condiţiile necesare edificării unei şcoli care să servească deopotrivă omul şi patria sa.

Fişier biografic

Spiru Haret s-a născut la Iaşi, la 15 februarie 1851. Orfan şi întreţinător al celor două surori şi al unui frate la 15 ani, obţine licenţa în matematică la 24 şi în fizică la 25 de ani. Este primul străin doctor în matematică al Universităţii din Sorbona şi primul român cu acest titlu. A pus începutul şcolii româneşti de matematică la 27 de ani, obţinând şi recunoaştere mondială cu teza „Asupra invariabilităţii marilor axe ale orbitelor planetare”. Membru corespondent al Academiei Române la 29 de ani şi membru titular la 41 de ani, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în trei rânduri. Este primul în lume care a aplicat matematica la explicarea fenomenelor sociale şi cel care a mutat reforma învăţământului din cercurile politice în sfera vieţii publice, meritându-şi deplin titlul Omul Şcolii, apreciat de academicianul Gh. Ţiţeica drept „cel mai glorios titlu ce i s-a putut da”.