Sportul și Jocurile electorale 2014

Săptămâna trecută am avut o intervenție la Unimedia care a generat multe discuții și interpretări, deopotrivă laudative, supărăcioase și revoltătoare, în mod special din partea celor care vin din lumea sportului. Aceste reacții m-au făcut să vin cu o explicație mai extinsă a lucrurilor pe care le-am spus acolo, dar și cu anumite precizări dincolo de aceste agitații. Am avut și voi avea întotdeauna reacție față de lucrurile care consider că nu sunt în corespundere cu spiritul sportiv și principiile Cartei Olimpice, care stipulează clar că sportul nu este un instrument al politicului. L-am criticat pe Nicolae Juravschi atunci când a folosit numele său și al Comitetului Olimpic și Sportiv în beneficiul PLDM; l-am dat pe mâna legii pe un rector de instituție superioară sportivă și președinte de federație, care vinde în propriul beneficiu la greu teze de doctorat copiate și sportivi crescuți din contul statului țărilor arabe; m-am revoltat împotriva unui ministru care fură bani de la sportivi și își trimite familia din contul ministerului la Malovata, la odihnă.

De această dată m-am ridicat împotriva proiectării politice a lui Constantin Țuțu, un kickboxer care își are locul în sportul moldovenesc, la fel ca toți cei care practică în vreun fel sportul pentru performanță. Sunt însă mai multe probleme la care vreau să mă refer în legătură cu acest caz. În primul rând, pentru că Țuțu reprezintă o federație condusă de Dorin Damir, despre a cărui apropiere de Vlad Plahotniuc se știe. Nu pot accepta ca un sportiv sau o federație întreagă să stea la cheremul unui partid politic sau, și mai rău, să fie folosită pe post de „comando” în reglările de conturi banditești. Pentru că am fost cu toții martorii cazului cu omorul unui om de afaceri din Orhei, în care Țuțu a fost dat dispărut și căutat de poliția noastră. În al doilea rând, este inacceptabil ca un sportiv cu un palmares sportiv mediocru să fie impus ca cel mai bun sportiv moldovean printr-o campanie mediatică organizată de Publika lui Plahotniuc, în condițiile în care există o comunitate de jurnaliști sportivi care stabilesc un clasament anual al celor mai buni performeri moldoveni și în care Țuțu nu este nici pe departe.

Nu am nimic personal cu sportivul Constantin Țuțu, pe care îl respect pentru efortul care-l depune în obținerea performanței sportive. La fel cum îl apreciez pe Ion Șoltoianu, ale cărui performanțe sportive la nivel național și internațional merită respect. Și un respect mult mai mare ca a lui Țuțu. Ce am vrut să punctez explicit în legătură cu cei doi este diferența mea de percepție în stratificarea competițiilor în care au evoluat, care din punctul meu de vedere este diferită față de cea a sporturilor olimpice, acolo unde nivelul de concurență și implicațiile pentru imaginea țării sunt majore, ceea ce determină un nivel de concurență acerb între țări și un nivel al valorii net superior. În același timp nu pot accepta folosirea imaginii unui campion și a unui sport în beneficiul unui partid politic sau în serviciul unor structuri mafiote, pentru că acest lucru este o discreditare a ideii de sport. Acești doi sportivi sunt campioni la care se referă sute de tineri și pentru care performanța și palmaresul lor constituie un model de emulație. Iar această imitare, dacă să dăm crezare psihologilor sportului, este urmată de obicei în integritate, deopotrivă în viața sportivă și extrasportivă. Nu mai suntem în timpurile frăției banditești și a „razborcilor” din anii 1990. Suntem un stat european care construiește un stat de drept, bazat pe lege și unde sportivii trebuie să-și ocupe locul de frunte în modelarea tinerelor caractere și personalități.
Voi aduce doar un singur exemplu din zecile de acest gen, când atitudinea și personalitatea unui sportiv a determinat o schimbare majoră de caracter într-o societate. Marele atlet ceh Emil Zatopek a avut o ieșire curajoasă în anul 1968 în contextul „Primăverii de la Praga”, condamnând deschis intervenția armatei sovietice în țara sa. Pentru această atitudine i s-au luat titlurile și onorurile, el fiind obligat să muncească în mină, pe șantiere de construcții sau la măturat străzile Pragăi. În una din dimineți când mătura impasibil una din străzile capitalei cehe, s-a văzut înconjurat de o mare de oameni, care au început să-l aplaude frenetic, arătându-și astfel recunoașterea pentru gestul marelui campion. Recunoașterea lui Zatopek, ulterior, a fost cel mai emoționant moment din cariera sa impresionantă de campion și cea mai mare apreciere a meritelor sale. A trăit restul vieții în Cehia, rămânând un simbol al demnității și al curajului, iar când ne gândim la personalitatea acestui sportiv și la cele pe care le-am invocat anterior, înțelegem diferența dintre Cehia, o țară membră NATO și UE, cu unul din cei mai înalți indici de dezvoltare din Europa, și R. Moldova, un stat care nici măcar nu știe unde se află.

Nu doar PDM caută să folosească sportul și sportivii în campania electorală și pentru propria imagine. Vlad Filat a luat sub aripa sa boxerii, organizând an de an Cupa Primului Ministru la box, iar de când nu mai este prim-ministru – Cupa Independenței. Este adevărat că această susținere are o conotație de performanță indiscutabilă, la Briceni poposind la fiecare ediție puteri pugilistice din Europa, atrase de valoarea boxului moldovenesc și premiile consistente care sunt puse la bătaie. Ce-i reproșez lui Vlad Filat este transferarea în acest an a turneului din luna august, când era organizat de obicei, în octombrie, pentru că este mai aproape de ziua votului. Dar dincolo de asta cel mai revoltător este faptul că în perioada cât a fost prim-ministru nu a întreprins nimic pentru a edifica o infrastructură sportivă adecvată necesităților sportive și articularea unor politici de stat care să ne transforme într-o naţiune sportivă, cu performanţe remarcabile pe arena internaţională. Oferirea unor sume fabuloase pentru boxeri sau pentru olimpicii noștri, cum a fost după Jocurile Olimpice de la Londra, este salutabilă, dar nu este o soluție pentru reproducerea sportului moldovenesc, care se află într-o suferință profundă, fără săli şi stadioane adecvate de antrenament, fără echipament, fără medicamentaţie, fără pregătire psihologică, fără bani, de multe ori cu sportivi flămânzi şi îngheţaţi de frig în săli fără apă caldă, cu incertitudini dacă statul îţi va da sau nu bani pentru competiţiile pentru care te pregăteşti, cu remunerări ce întârzie ani de zile pentru medaliile obţinute la mondiale sau europene.

Nu doar el n-a înțeles acest lucru. Am fost cu aceeași problemă în calitate de ministru la președintele Timofti, căruia i-am prezentat situația catastrofală din sportul nostru și preferința sportivilor moldoveni pentru infrastructura din Transnistria. L-am îndemnat să-și asume sarcina unui program național de redresare a sportului moldovenesc, care să folosească forţa sa mediatică şi simbolistică, dar şi resursele sociale ca instrument în politica naţională pentru a realiza anumite politici practice (coeziune, integrare, sănătate etc.). Sportul poate ajuta la menţinerea ordinii, la promovarea prestigiului unui grup, să stabilească o solidaritate socială între membri, mai ales printre tineri, și să întărească reperele sociale ale unui stat. Mi-a vorbit ca un jurist, îndemnându-mă să mă uit la împuternicirile lui constituționale. De parcă unui președinte îi ia cineva funcția de simbol, a cărui autoritate să genereze o aderență politică și socială masivă. Ce parlament, guvern sau partid s-ar fi opus inițierii unui proiect național inițiat de președintele R. Moldova de construcție a unui stadion olimpic, a unei săli polivalente și a unui bazin olimpic de 50 metri în Chișinău? Și cine s-ar fi opus unui proiect de extindere a acestor beneficii la nivel republican? Numai unul care nu se gândește la viitorul său politic. A avut în schimb împuterniciri constituționale președintele Voronin, care a demolat Stadionul Republican, lăsându-l în paragină și alungând pe străzi sutele de sportivi care se antrenau acolo.

Lista politicienilor care se gudură pe lângă sport nu se oprește la Plahotniuc sau Filat. Mai recent și Igor Dodon a pus mâna pe Federația de Șah prin minciună și mitocănia oamenilor de acolo, posterele cu imaginea sa și a Partidului Socialiștilor împânzind școlile de șah din republică. Personal am ordonat scoaterea unui astfel de afiș din Clubul de Șah de la Ungheni, când am vizitat acest raion în calitate de ministru al Tineretului și Sportului. Vă imaginați cum un copil care vine într-o școală de șah, stă în pauza de gândire într-o partidă și se uită la „chipul luminos”, cu steaua roșie a lui Dodon? Cum este posibil ca un președinte de partid politic să fie președinte executiv al unei federații sportive? Este un lucru care mă nedumerește până acum, la fel ca multe alte neghiobii pe care nu le înțeleg în această țară.

Dar cel mai imaginativ din toți în această listă a „prietenilor sportului moldovenesc” este Renato Usatîi, care folosindu-se de numele portarului Adrian Bogdan a organizat mai întâi „Bătălia Portarilor”, un competiție fotbalistică de impact, care a adunat sute de oameni pe stadion, iar mai apoi un turneu de fotbal pentru studenți, cu premii absolut fabuloase pentru țara noastră păcătoasă, de la telefoane la automobile. Numai că atenție dragi studenți, turneul se începe acum, iar premiile vor fi în primăvară, iar dacă Usatîi nu se regăsește în parlament sau i se termină banii, atunci rămâneți doar cu plăcerea de a juca fotbal. Dar puteți face acest lucru oriunde și nu sub egida unui partid care vrea să vă ducă în uniunea euro-asiatică.

Am fost și eu martorul unui circ electoral cu implicație sportivă în anul 2001, chiar în ajunul venirii la putere a PCRM. După ce am câștigat medalia de argint la Cupa Europei în anul 1999 a trebuit să aștept doi ani, împreună cu mulți alți sportivi, ca Dumitru Bragiș, premierul de atunci, să ne adune pe toți în ajun de alegeri pentru a ne da premiile și a ne spune cu cine să votăm.

Prin indiferenţă, lipsă de interes şi atitudine, prin distrugerea metodică a stadioanelor, a terenurilor sau a sălilor de sport, prin lipsa de viziune asupra dezvoltării sale sistemice, prin neglijarea aspectelor fundamentale în care funcţionează sportul de performanţă, dar mai ales prin incapacitatea de a oferi un context de normalitate socială, politică sau economică, care să ne ofere confortul psihologic, sportiv sau existenţial pentru a obţine rezultat, politicienii noștri ne-au arătat ce cred despre noi. Am scris de mai multe ori că politicienii, mai mult ca oricine, se pricep să instrumentalizeze sportul, fără a da nimic înapoi. Se pricep poate chiar mai bine ca sportivii înșiși, care după ce își vând imaginea unui politician, unui partid sau unui regim politic, de obicei rămân cu buza umflată și cu o stigmatizare de care nu se mai debarasează tot restul vieții. Și e regretabil, pentru că anii de muncă în sala de sport, tonele de transpirație stoarse, traumele și durerile inerente unui proces de performanță sportivă se duc în beneficiul unor oameni care de multe ori habar nu au ce înseamnă asta, iar ceea ce contează pentru ei este doar exploatarea numelui unui campion în beneficiul unei mașinării de vot.