Subiecte pentru prima pagină

În Moldova nu e nevoie. În Moldova avem mereu știri. Dintre cele mai neașteptate.

Lucrurile se întâmplă halucinant. De la cele mai mici. E mereu o schimbare de situație care te dă peste cap. De la scuipatul vecinului de deasupra, care îți poate nimeri în cafea, dimineața pe balcon, până la celălalt vecin, care iese și te înjură sperând că te face de râs pe tine, fără să își dea seama că nu face altceva decât să își etaleze măsura prostiei. Până la bătrâna care are grijă de cei bolnavi, bătrânul care se ocupă de câinii vagabonzi.

Societatea în care trăim e una a extremelor. La scară mică sau la scară mare. O situație elocventă: joia trecută se refăcea alianța. În aceeași zi se deschidea la sala Brâncuși Bienala Internațională de Pictură. Unde au expus peste treizeci de țări. De la Cuba la Japonia.

Mi-am dat seama în ziua respectivă că niciodată arta nu va ocupa primele pagini ale ziarelor, primele minute ale știrilor. Primul loc e al politicienilor, al Alianței care joi s-a refăcut. O alianță care se desface și se reface ca un elastic. O alianță în care, din păcate, nu mai crede nimeni.

Dar am mai înțeles un lucru extrem de important. Și anume care e diferența colosală între artiști și politicieni. Politicienii se înconjoară cu minciuni, cu știri fabricate, apar în tot felul de locuri doar pentru a li se nota prezența. Apoi își scot ochii (vezi Filat și Lupu), ca trei luni mai târziu să își laude reciproc eforturile (vezi Filat și Lupu). Artiștii, nu știu dacă lucrează cu adevărul, dar în mod sigur lucrează cu sinceritate. Ei nu se tem să contureze realitatea în toată hidoșenia ei.

Așa se face că subiectele interzise în politică devin subiectele expuse în galerii. Nu întâmplător Nicole Callebaut, din Belgia, a expus două lucrări mari în care se reia pe toată pânza textul In art we trust (în artă ne încredem) și foarte subtil, undeva spre centru a strecurat și God (Dumnezeu). Deci doar în Dumnezeu și în artă mai avem încredere.

Din Europa de Vest, austriacul Wolf Wolf, a prezentat două lucrări simbolice, Primăvara, femelă și mascul, fiindcă trebuie să recunoaștem că în occident aceste diferențe de gen au rămas doar la nivel de simbol. De la artistul german, Dirk Balke, apare altă întrebare: până unde ambientul poate susține natura, cât anume din ceea ce construim păstrează ceea ce este. Așa că sălbaticii lupi ies din birouri, iar cerbii se lasă văzuți într-un veceu public. O mică și foarte bună glumă la adresa ordinii germane. Moldoveanul Igor Svernei a pictat o pădure înzăpezită, brăzdată de sânge și intitulată, evident, Vânat.

Într-o abordare figurativă, dar metaforică, Nastar Mamai, din Kârgâzstan, transformă omul într-un țap (de jertfă?). Dureroasă mi s-a părut lucrarea artistei Pari Malekzadeh, din Iran, care era fără titlu, pentru că nu avea nevoie de unul. O femeie, doar bănuită sub cearșafuri, ori burcă, dormind cu fața la perete, pe o canapea, în cel mai îngust spațiu posibil. Ca spațiu intim, ne-am regăsit în lucrarea românului Constantin Dragoș. Veșnica și insalubra cameră de cămin, dar cu flori. Poate el vorbea despre altceva, însă de data asta sugestia contează mai mult decât intenția.

Am subliniat țara din care vine fiecare artist amintit, fiindcă lucrările mi-au spus multe despre țara lor. Despre lucrurile nespuse la ei sau spuse la portavoce. Lucruri sensibile. Și aceștia sunt doar câțiva din artiștii foarte buni prezenți la Bienală. Eu nu am făcut o analiză artistică, deci nu am propus un clasament aici, ci o paralelă cu politica. Am vrut să subliniez evidența unor fapte din măiestria unor pictori. Vă recomand același exercițiu.

De la Bienală m-am întors acasă, am pornit televizorul, am lăudat portretele Cezarei Colesnic și m-am uitat să văd ce e cu Alianța noastră. I-am felicitat în gând pe Lupu și Filat pentru stomacul tare. Și am tras concluzia zilei: am văzut Moldova, ca în lucrarea artistului Iurie Lupu, între Vânturi fugare.