Sunt papagalul vostru, iubirea voastră în lectura a doua

Puteam să mă numesc simplu, Nae sau Lae, dar voi mi-aţi zis Ryki, ca să par mai exotic, să pot deveni un brand.

Voi m-aţi învăţat a vorbi, de aceea vă vorbesc ceea ce vă vorbesc, iar ceea ce vă vorbesc nu trebuie să vă supere, căci voi m-aţi învăţat. Ceea ce spun eu pe voi vă exprimă. Eu sunt voi. Eu nu sunt ceea ce spun, voi sunteţi ceea ce spun eu, iar eu spun ceea ce m-aţi învăţat voi. E simplu: voi sunteţi ceea ce auziţi de la mine.

Stau în colivie din cauza propriei mele prostii care se numeşte dorinţa de a mă autoexprima prin vorbire. Am crezut că te poţi exprima prin vorbire, nu prin tăcere. Dacă nu aş fi dorit să învăţ a vorbi, rămâneam liber, cum am fost – nu ştiam să învăţ a vorbi vreodată… Acum plătesc poliţele – cum am învăţat a vorbi, m-aţi şi băgat în colivie. Aţi înţeles că, învăţând a vorbi, am devenit periculos, de atunci nu mai am voie să zbor. Am voie să vorbesc, dar numai în colivie. Am devenit ostaticul setei mele de vorbire şi autoexprimare, lucruri care se plătesc cu libertatea.

Eu nu mai sunt eu. Eu am devenit voi. Iubesc cu cuvintele voastre, urăsc cu cuvintele voastre, iar când tac, tac tot cu tăcerea voastră. Nimic nu mai am al meu, cu excepţia penelor. Nu mai am nici amintiri, nici vise de viitor. Vorbesc şi ciugulesc. Ciugulesc şi vorbesc. De aia îmi daţi mâncare în fiecare zi, ca să nu tac.

Mi-aţi pus şi o oglindă, agăţată de un fir tricolor. Mulţumesc. Când mi-e dor de voi, mă uit la mine. Mă privesc în oglinjoară şi vă văd pe voi. Ceva tainic ne leagă.

Recunosc, mi-am învăţat relativ bine meseria, cred că nu aveţi pretenţii prea mari faţă de felul cum îmi onorez meseria. Mă dau huţa, mă uit în oglindă, ciugulesc, când îmi cereţi vorbesc. Vorbesc doar ceea ce m-aţi învăţat voi, lista cuvintelor e lângă mine, aici. Nu abuzez, îmi cunosc limitele obligaţiunilor, respect deontologia pe care mi-o cereţi, astfel nu mă confrunt cu cenzura, nu vă fac nervi şi vă rămân util.

Am o mică problemă, dar ea e personală, pentru că vizează doar nopţile. Vorba e că nopţile trebuie să tac, dar mie anume nopţile îmi vine dorul de a vorbi. Nopţile însă voi dormiţi şi nu am voie să vă stric somnul, de aceea nopţile mă autocenzurez, îmi refulez simţurile şi stau treaz cu ochii închişi până dau zorii. Aşadar, mica mea problemă şi rugăminte ar fi următoarea: noaptea să-mi acoperiţi colivia cu ceva. Eu nu sunt poet, nu vă pot ruga ca Nichita, dar credeţi-mă, a venit toamna vieţii, acoperiţi-mi inima şi colivia cu ceva, ca măcar nopţile să nu vorbesc.
Şi voi aveţi o mică problemă. Voi vă sculaţi posaci, încruntaţi, cu cearcăne la ochi, amărâţi, iar eu sunt vesel, nebun de vesel, vă cânt şi vă vorbesc. Vă irită veselia mea şi mă înjuraţi, iar eu cânt şi mai tare şi vă înjur cu înjurăturile voastre. O plăcere sadică! Voi înţelegeţi că îmi bat joc de voi, dar acceptaţi jocul, voi vă prefaceţi că nu înţelegeţi că eu vă înjur pe voi, îmi aruncaţi mâncare şi băutură, ca să am peste zi, când voi sunteţi plecaţi! E partea mea de libertate pe care mi-o câştig în fiecare zi: protestez împotriva voastră cu lozincile învăţate de la voi. E o chestie faină.

Nu mai fac filozofie, nu-mi mai pun întrebări de prisos, nu-mi mai răscolesc trecutul şi nici nu mă mai gândesc la viitorul meu pe care nu-l mai am. Viitorul meu se numeşte colivie. Am zilnic porţia de semincioare, lingura de apă necesară şi libertate exprimării în limita a ceea ce ştiu, dar ştiu atât cât m-aţi învăţat voi. Ce-mi mai trebuie? Nu-l mai caut pe dracu’. O duc bine, sunt protejat, mi se respectă dreptul de a vorbi, beneficiez de libertatea de conştiinţă, nu mă agresează nimeni, nu mi se cere ceva în plus, ciripesc şi vorbesc în condiţii de absolută democraţie, iar dimineţile vă mai şi înjur, iar voi nu mă pedepsiţi, aşadar, de ce l-aş mai căuta pe dracu’?

Asta e: sunt Ryki, jucăria voastră vorbitoare. Trăiesc în colivie. Sunt iubirea voastră în lectura a doua. În colivie toate iubirile sunt în lectura a doua. Pa, pe mâine. La aceeaşi rubrică.