La un moment dat, eu chiar crezusem că am alungat-o. O, sfântă naivitate! Nu, n-am alungat-o. Ba chiar am înmulțit-o. Observ că azi vorbim în șoaptă despre lucruri pe care mai ieri le rosteam cu voce tare. Ni se pare că nu e corect politic să le amintim rușilor să-și ia acasă armata din Transnistria, ne sfiim să le spunem celor pe care ieri i-am votat că sunt niște hoți și niște ticăloși politici, nu îndrăznim să le dăm în obraz foștilor amici și frați de luptă că s-au dat cu puterea și s-au îngroșat la trup, ni se pare lipsit de tact politic să ne apărăm demnitatea, nu ne mai deranjează minciuna, râgâitul obraznic a șașlâc și votcă în vinerea seacă. Când stai și analizezi atent, te convingi că toate aceste eufemisme – tactul politic, dorința de a nu deranja și de a nu supăra pe cineva poartă de fapt un singur nume: frica. Frica de a nu pierde blidul de linte la care am obținut acces atât de greu. Sărăcia ne abrutizează, iar bogăția ne dezumanizează. Aceste condiții ne satisfac perfect și de aceea am devenit un neam de iepuri fricoși cărora li se zburlește blănița numai la gândul că ar putea să apară vânătorul cu pușca. Am ajuns până acolo că, dacă vânătorul nici nu există, noi îl inventăm, ca nu cumva să ne părăsească frica, muma noastră cea de ieri, de azi, de mâine și dintotdeauna….
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
