Tăcerea morților. Militarii ruși uciși de Anul Nou la Makiivka, îngropați discret, printre luminițe și beteală de Crăciun

Urmează un reportaj din regiunea rusă Samara, unde, în toiul celebrărilor de Anul Nou, recruții uciși în Makiivka au fost îngropați în mare liniște, pentru ca nimeni să nu observe, scriu Irina Tumakova și Vladimir Prokushev, pentru Novaia Gazeta Europa.

Makiivka, orașul ucrainean în care sute de mobilizați ruși au murit de Anul Nou, ar trebui să devină un nume arhicunoscut. Când afli cine au fost acești soldați, cum au ajuns la război și de ce au mers acolo, pare că, cu cât războiul va dura, cu atât mai multe „Makiivka” vor apărea.

Înainte de 7 ianuarie, când e sărbătorit Crăciunul de către biserica ortodoxă rusă, orașul Samara fusese lovit de un îngheț cu temperaturi de până la –30°C. Gheața reflecta jucăuș luminițele de Crăciun, lucru care ce făcea orașul să arate a sărbătoare. Se auzea muzica, oamenii se grăbeau să se distreze înainte să se termine vacanțele. În mijlocul acestor lumini, acestei muzici și distracții, la Samara au fost aduse câteva sicrie în Ajunul Crăciunului. Au trebuit săpate urgent morminte, în pământul pietrificat, pentru cei decedați în orașul ucrainean Makiivka. Câte morminte? Și câți mai muriseră în aprilie, odată cu crucișătorul Moskva? Nimeni nu știe sigur.

În noaptea de 1 ianuarie, loviturile ucrainene cu rachete HIMARS au distrus o clădire care fusese transformată în cazarmă pentru trupele ruse, în orașul Makiivka, lângă Donețk. Clădirea cu trei etaje s-a prăbușit. Potrivit Novaia Gazeta.Europa, unul dintre batalioanele Regimentului 44 al Armatei 2 Gărzi Combinate era staționat acolo din 17 decembrie. În acest regiment fuseseră repartizați cei mobilizați în regiunea Samara.

Nimeni nu spune numărul exact al morților. Comisarul militar al regiunii Samara a anunțat că nu vor fi publicate nume: nu vor publica nicio listă, pentru ca secretul să nu fie aflat de serviciile de informații ucrainene. Oamenii din Samara încearcă să strângă măcar câteva informații și să-și facă propriile calcule.

„În decembrie, trei batalioane au plecat de acolo”, mi-a șoptit o femeie la ureche, la înmormântarea unui bărbat mobilizat, din orașul Novokuibîșevsk. „Primul și al doilea au fost trimise în prima linie pe 28 decembrie, știu sigur asta întrucât ambii fii ai vecinului meu au fost duși acolo”. Și al treilea batalion a rămas în cazarmă, se pare că așteptau acolo până să le vină echipamentul. Nici măcar nu au avut șansa de a lupta.

Conform informațiilor pe care oamenii din Samara și le schimbă reciproc, echipamentul ajungea treptat în Makiivka, acesta fiind plasat lângă clădirea cazărmii pentru a intra în luptă imediat după Sărbători. Muniția fusese depozitată în interiorul cazărmii. Muniția a detonat în urma loviturilor cu rachete, iar echipamentul a luat foc. Din clădirea cu trei etaje nu au mai rămas nici măcar ruine.

Un alt regiment compus din cei mobilizați în regiunea Samara — al 43-lea — rămâne (din 12 ianuarie) la o bază de antrenament, la 20 de kilometri de Samara. Unul dintre batalioane include 580 de oameni.

Conform acestor date, se poate estima că în momentul atacului în cazarma din Makiivka se afla aproximativ același număr de oameni. Serviciile secrete ucrainene susțin că existau și un detașament al forțelor speciale, oameni care se ocupau cu semnalele, trăgători și unități ale Gărzii Naționale a Rusiei, dar armata regulată și-ar fi putut petrece Revelionul în altă parte. Există, de asemenea, un zvon că unii dintre cei mobilizați absentaseră nemotivat, iar acest lucru le-a salvat viața.

Potrivit surselor ucrainene, existau date despre 600 de cadavre scoase de sub dărâmături, în 12 camioane. În Samara, oamenii nu cred asta. Informațiile apărute în primele zile după atac nu s-au schimbat încă: au fost identificate 89 de cadavre.

Așa cum s-a întâmplat cu crucișătorul Moskva, restul militarilor, dacă nu și-au contactat încă rudele, sunt considerați dispăruți. Plățile compensatorii către rude pot fi evitate în acest caz.

Ministerul Apărării a aruncat vina pe cei responsabili cu recrutarea, susținând că oamenii vorbiseră la telefoane și, prin urmare, au declanșat focul inamicului.

Ulterior, pe internet a apărut un videoclip: un bărbat impunător și evident nu foarte tânăr, cu o față desfigurată, se prezintă drept Anton Golovinski și spune că, colonelul Enikeev, adunând batalionul într-o sală pentru a asculta discursul lui Putin, a provocat moartea tuturor. Există un post-scriptum la videoclip: Anton Golovinski a murit din cauza arsurilor, la scurt timp după înregistrarea videoclipului.

Dacă suni la apartamentul în care a locuit Anton Golovinski, interfonul afișează o eroare. Nimeni nu a mai fost acolo din septembrie. Vecina Liuba, care îl cunoștea pe Anton încă din copilărie, a declarat cu încredere: nu a fost el în videoclip. Potrivit femeii, adevăratul Golovinski este un bărbat tânăr, slab și bolnăvicios. A fost într-adevăr mobilizat în septembrie, deși vecinul încă nu înțelege cum s-a întâmplat.

„Era într-un spital de boli psihice, dependent de droguri”, spune ea. „Apoi părea că se însănătoșește, s-a căsătorit, a avut doi copii. Și în 2019, i s-a întâmplat ceva – nimeni nu știe. A ieșit brusc afară din casă, a alergat gol pe stradă, s-a tăiat peste tot… Nu știu cum a putut fi recrutat după așa ceva”.

Nu se știe unde este adevăratul Anton Golovinsky acum sau dacă este în viață. Dar colonelul Yenikeyev, se pare, nu a fost rănit în timpul atacului asupra cazărmii. Rudele mobilizaților, care erau subordonați lui Yenikeyev, spun că în noaptea de 1 ianuarie, acesta nu se afla în cazarmă.

„Sunt același”

Nimeni din Samara nu știa când și de unde vor fi luate cadavrele. Ulterior s-a dovedit că unele cadavre au fost duse la Samara, restul în alte orașe și sate, de unde fuseseră trimiși cei mobilizați. Acest lucru este logic: pe de o parte, este necesar să îngropi eroii acasă, pe de altă parte nu s-ar aduna prea mulți oameni îndurerați într-un singur loc, în același timp. Nimeni nu avea de gând să organizeze un rămas bun oficial de la eroi.

Alexandr (numele real a fost schimbat) s-a dus la birourile militare pentru a descoperi unde se afla prietenul lui. Fusese mobilizat în septembrie, iar din decembrie nu s-a mai auzit nimic despre el. Dar birourile militare de înrolare dau informații doar despre rude, iar prietenul său nu are rude.

„Prietenul meu are 42 de ani”, spune Alexandr. „Angajatorul lui, să zicem, a aruncat vina în cârca lui pentru ceva, iar asta i-a adus o datorie de două milioane și jumătate de rube”. Are această datorie de cinci ani. I-am spus să își declare falimentul personal. Și apoi a venit mobilizarea. S-a dus la război pentru a câștiga bani. A spus că sunt promise plăți mari dacă ești rănit. De exemplu, dacă își pierdea piciorul putea primi trei milioane”.

Centrul comunitar din satul Mirnîi a anulat un concert de Crăciun programat pentru 7 ianuarie, dar nu au îndrăznit să scoată decorațiunile festive de pe stradă. Astfel că sub reflexiile luminițelor de Crăciun din hol se aflau două sicrie. Pe una dintre coroanele de deasupra primului sicriu, am citit că numele defunctului era Dmitri Romadanov. Peste cel de-al doilea sicriu au fost desfășurate coroane de flori în așa fel încât nu am putut vedea numele.

Lângă sala de rămas bun, plângea un bărbat slab și băut. Îl cheamă Andrei, este mobilizat, precum defunctul, doar că nu a plecat încă să lupte. A doua zi după înmormântare, Andrei a trebuit să se întoarcă la unitatea de antrenament. Un angajat al centrului comunitar, o blondă drăguță, a încercat să-l scoată afară ca să plângă acolo. Dar, auzind că era și presa, bărbatul a izbucnit.

„Sunt la fel ca ei”, s-a lipit de mâna mea și a început să-mi spună repede. „Am 50 de ani și m-au luat ilegal. M-am dus la comisarul militar, l-am privit în ochi și el s-a uitat înapoi la mine așa – fără rușine, fără conștiință… ”.

„Mobilizarea se face până la 50 de ani”, a repetat blondae și l-a tras pe bietul om de celălalt braț, spre ieșire.

„Am lucrat ca șofer”, a continuat Andrei. „Ei îmi spun: vei fi mitralior”. Și sunt deja atât de bătrân încât nu văd nimic. Și voi fi pe drum mâine.

„Ne-am adunat înapoi în octombrie, pe 27. Am fost ultima persoană din biroul de înrolare militară. Am o hernie ombilicală! Apoi ne-au lăsat să plecăm în concediu de Anul Nou și ne-am întors următoarea zi. Ce ar trebui să fac?!”

S-a desprins din nou de blondă. S-a prăbușit pe un scaun din hol, și-a suflecat pantalonii de trening și mi-a arătat tibiile slabe, acoperite de ulcerații. Apoi s-a ridicat, și-a tras haina și mi-a arătat o hernie ombilicală. M-am gândit că acest soldat probabil nu va lupta pentru mult timp.

„Erau la fel, îi cunoșteam pe amândoi”, arătă el cu degetul în direcția sicrielor. „A avut loc un examen medical – nu au văzut nimic. Am o tijă în picior. Se spune că minele reacționează imediat la ele. Nu a fost luat nimeni dintre cei care aveau implanturi. Doar eu am fost luat. Nu pot merge acolo! Adică mă duc, n-am încotro. Dar poți să îmi spui: de ce?! Comisarul militar mi-a pus o întrebare: vrei să slujești? Răspund: nu, nu mai pot din cauza sănătății. Și mi-a spus: O vei face oricum…”.

Concert de Crăciun

Pe 8 ianuarie, au avut loc înmormântări în multe orașe și sate din regiune. În Samara, persoane necunoscute au anunțat un miting în Piața Gloriei. Autorităţilor li s-a cerut să declare o perioadă de doliu, iar compatrioţilor care ar fi riscat să vină la miting li s-a promis vodcă, gratuit. S-au adunat vreo 12 oameni. Mi-am scos aparatul foto și am fost imediat reținută pentru participare la un eveniment ilegal în masă. Următoarele două ore le-am petrecut la secția de poliție.

În acel moment, mobilizatul Alexandr Androsov era îngropat în Marievka. Avea 38 de ani. Mama lui locuiește într-un sat. Locuia în Samara cu soția și fiica sa și lucra ca șofer la un magazin alimentar. Odată fusese prins conducând beat. Apoi, numele lui a apărut în rapoartele poliției în legătură cu furtul unei baterii auto, al unei roți de rezervă și de benzină, de la un consătean.

În septembrie, când a început mobilizarea parțială, Androsov a primit citație. Hârtia de la biroul de înrolare militară venise la mama lui, în sat. Mama și-a informat fiul, acesta a mers la biroul de înrolare militară, iar câteva zile mai târziu familia l-a escortat până la unitate.

În aceeași zi, în morga orașului Novokuibîșevsk (foto mai jos), în sala de rămas bun, a avut loc o slujbă de pomenire pentru Ensign Gheorghi Lojkin. O femeie plângea în dreapta sicriului. În spatele ei, bărbați de vârstă mijlocie în uniforme de veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial stăteau la rând cu fețele nemișcate, cu tunicile acoperite cu ordine și medalii ca niște scoici. Când unul dintre ei a ieșit să fumeze, l-am întrebat dacă îl cunoaște pe decedat.

Foto: Irina Tumakova / Novaia Gazeta.Europa

„Nu, deloc”, a zâmbit veteranul. „Suntem din Uniunea Ofițerilor de Rezervă, suntem chemați mereu când sunt înmormântați soldați”.

Gheorghi Lojkin avea 46 de ani. Fiul său cel mare lucrează ca medic aici, în Novokuibîșevsk. Cel mai tânăr a împlinit 19 ani. Lojkin fusese ca agent de securitate la o rafinărie de petrol. Nu câștiga prea mult. Când a început mobilizarea, s-a dus la biroul de înrolare militară ca voluntar.

„Era un om luminos”, își amintește Marina, o vecină a familiei Lojkin. „Am aflat abia zilele trecute că își păcălise soția: i-a spus că a venit somația. Fiii noștri au fost în aceeași clasă, iar copiii vorbeau între ei – așa am aflat că el, se pare, plecase ca voluntar”.

„Așadar, asta a fost chemarea sufletului lui. Să ne apărăm țara. Rusia noastră, știți, așa a fost dintotdeauna… Nu toată lumea va merge la război ca voluntar, mai ales acum…”.

O întrerup pe Marina:

• „Aveți familie?”
• „Da, am un soț și un fiu”.
• „Ați vrea să meargă și ei să ne apere țara?”
• „Bineînțeles că nu…”

O zi mai târziu, alte trei victime de la Makiivka au fost îngropate în Novokuibîșevsk, iar seara a avut loc un concert de Crăciun în centrul de recreere al orașului.

„De ce să fie anulat?”, întrebă, cu surprindere, angajatul centrului de agrement.

În total, în orășelul lor, după cum spuneau ei, se ștuie despre 10 morți.

„Dar nu știm câți dintre soldații noștri au fost aduși, nimeni nu spune nimic”, afirmă angajatul centrului. „Sunt încă mulți oameni sub dărâmături”.

„Aceasta era șansa lui să se întoarcă în armată”

În dimineața zilei de 9 ianuarie, la Casa Ofițerilor Samara, a avut loc o ceremonie de rămas bun pentru locotenent-colonelul Alexei Baciurin, comandantul adjunct al Regimentului 44. Pomenirea a avut loc în aceeași sală în care copiii dansaseră zilele trecute în jurul bradului. Înăuntru, au fost îndepărtate semnele sărbătorii.

Portretele lui Stalin și ale altor „mari mareșali” erau din nou pe pereți. Standul „Forțele armate ale Federației Ruse”, cu portretul lui Serghei Șoigu, a fost deschis cu un citat din partea ministrului Apărării: „Avem nevoie de o armată puternică, profesionistă și bine înarmată pentru dezvoltarea prosperă și pașnică a țării”. Când sicriul a fost scos afară pentru a fi dus la cimitir, cortegiul a fost întâmpinat de peisajul cu decorații de Anul Nou al pieței centrale. Mașina funerară a străbătut orașul care continua să se distreze, în ciuda primei zile de lucru.

„Alexei și cu mine am servit împreună, am fost comandantul lui”, spune Viaceslav, un prieten al locotenentului-colonel Baciurin. „Apoi drumurile noastre s-au despărțit ușor. Eu m-am pensionat, iar el a continuat să servească și a intrat la Academie. Dar curând a trebuit să renunțe. Au fost niște necazuri acolo… Circumstanțe nu prea bune. A încercat să lucreze ici și colo. A lucrat cu mine, în afacerea mea. Nu știu unde s-a dus după aceea”.

Potrivit informațiilor Novaia Gazeta.Europa, la decretarea mobilizării, locotenent-colonelul de rezervă Baciurin avea două împrumuturi restante pe cinci ani. Prietenul său este sigur că Alexei nu a plecat la război pentru bani.

„Alexei a fost foarte fericit când a fost chemat”, se arată sigur Viaceslav. „Armata era viața lui, era totul pentru el. Nu îi păsa prea mult de bani, doar serviciul în armată era important pentru el. Eu am plecat — salariile în armată erau mici — și el a rămas să servească. Mobilizarea a fost pentru el o ocazie de a se întoarce [la acea viață]”.

Regimentul 44 a ajuns  în Ucraina pe 17 decembrie. Comandantul adjunct Baciurin era responsabil de pregătirea de luptă a mobilizaților. Poate chiar a reușit să-i pregătească, dar nimeni nu a avut șansa să îi verifice.

„Când au mers acolo, singurele lor arme erau mitraliere și nu te poți apropia de tancuri cu mitraliere”, continuă Viaceslav. „L-am întrebat: Alexei, ai arme grele? Mi-a răspuns că nu e absolut nimic. Nici tancuri, nici vehicule de luptă de infanterie, nici ATGM. Batalionul lor aștepta să fie atașat de cineva”.

Sicriul cu trupul lui Baciurin a fost coborât în mormânt cu salvă de tun și intonarea imnului. În apropiere, încă două gropi așteptau alți doi mobilizați uciși în Makiivka. Pentru ei nu a existat un astfel de rămas bun, înmormântările au fost ținute la ore diferite, doar pentru a nu arăta că trei persoane au fost îngropate deodată într-un singur cimitir, într-o singură zi, și asta numai la Samara.

Am citit al doilea nume de pe crucea sprijinită de gard, lângă cea de-a doua groapă proaspăt făcută: Anatoli Pociniaev, 48 de ani.

Dacă te plimbi prin cimitir, poți citi istoria acestui război după crucile proaspăt făcute. La sfârșitul lunii iunie și în iulie, trupele ruse cucereau Sievierodonețk și Lisiceansk. În septembrie, Forțele Armate ale Ucrainei a lansat o contraofensivă lângă Harkov și au eliberat Balaklia și Izium. În Rusia, a început „mobilizarea parțială”. Trupele ruse au trebuit să părăsească Herson… Fiecare astfel de etapă a însemnat noi cruci cu noi date, la o diferență de o zi sau două. Și asta este doar într-un cimitir din Samara de care nu știusem până acum. Câte cimitire sunt în toată țara unde nimeni nu numără mormintele noi? >>