Taina Mirungerii

Dacă toate celelalte Sfinte Taine se săvârşesc aparte, cea a Mirungerii nu are ritual separat şi rugăciuni începătoare, ci este săvârşită în continuarea şi pentru pecetluirea botezului.

Mirungerea însumează momentul de după botez, când noului creştin i se ung membrele simţurilor (urechi, ochi, gură, picioare, mâini, piept şi spate) cu Sfântul şi Marele Mir şi se rosteşte formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”, fără să se mai rostească numele celui botezat, fapt care arată o dată în plus unitatea dintre cele două taine.

Dacă la botez noul creştin este curăţit prin lucrarea Duhului Sfânt, la mirungere creştinul primeşte Duhul Sfânt în inima lui, completându-se ceea ce Iisus numea: „naşterea din apă şi din Duh” (Ioan, 3; 5). Din dorinţa de a înţelege cele mai presus de înţelegere, omul a încercat să clasifice darurile Duhului Sfânt, astfel că în mod simplist spunem că Mirungerea dăruieşte creştinului cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, pe care le aminteşte proorocul Isaia: „Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu” (Isaia 11; 2-3). Neoprotestanţii (de exemplu penticostalii) spun că darurile Duhului Sfânt sunt proorocia şi vorbirea în limbi. Însă este important să înţelegem că darurile Duhului Sfânt sunt infinite şi ele sunt suma a tot ceea ce este bun, curat, frumos şi adevărat în noi.

În perioada apostolică Taina Mirungerii se realiza prin punerea mâinilor de către Sfinţii Apostoli după cum vedem şi în Faptele Apostolilor (8; 14-17): „Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt.”

Apostolul Pavel vorbeşte de mai multe ori de „ungerea” Sfântului Duh, cum e la II Corinteni (1, 21-22): „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre”.

Cu cât creştinismul s-a extins, cu atât a devenit mai dificil ca apostolii şi episcopii să ajungă să îşi pună mâinile asupra noilor botezaţi. Datorită acestui considerent, în timp, mirungerea s-a efectuat doar prin ungerea cu Sfântul Mir.

Atât untdelemnul cât şi apa au fost asociate încă din Vechiul Testament cu curăţirea şi însemnarea Duhului Sfânt. Dacă apa era cea care curăţea şi înnoia, expresia de unsul Domnului era totuna cu alesul Domnului, sau cu cel însemnat de Dumnezeu. Ungerea în Vechiul Testament se aplica regilor şi profeţilor. Deci, ceea ce Apostolul Petru numeşte: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2; 9).

Ca şi în cazul celorlalte Taine, ne putem întreba de ce e nevoie de toate aceste gesturi văzute. Noi de multe ori ne întrebăm aceste lucruri, pierzând din vedere faptul că Biblia ne spune nenumărate întâmplări care erau însoţite de rit şi simbol. E interesant cum nouă ni se pare de prisos un ritual sau altul, dar nu ne mirăm când citim că Iacov a uns cu untdelemn o piatră de altar. Însă ni se pare greu să înţelegem ungerile în sânul bisericii, fie ele ale creştinilor sau ale lăcaşurilor de cult. Ne mirăm că e nevoie de ritual şi de slujbele bisericii, dar nu ne mirăm că Iisus Hristos sărbătorea Paştele iudaic, luând masa de Paşti ca toţi ceilalţi.

Înţelegerea tainelor lui Dumnezeu nu se poate face pe cale raţională, raţiunea noastră fiind un fir de nisip faţă de raţiunea lui Dumnezeu, de aceea tot ceea ce ţine de înţelepciunea şi rânduielile dumnezeieşti poate fi înţeles doar prin credinţă nestrămutată. Aşa să ne ajute Dumnezeu!