Iar eu, acum, în 2014, pentru mai mult de-o oră și jumătate am trăit alături de Mătușa Hartina, nenea Luca, moș Sârghi, bădița Mitrofan, nenea Foca, țaca Glafira, Havrușa, cei care au supraviețuit foametei. Niște oameni simpli, pe atunci tineri sau copii, niște eroi despre care se vorbește și se amintește prea puțin.
Vorbesc despre ceea ce au făcut să se întâmple pe scenă regizoarea Luminița Țâcu și actorii Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă, Alexandru Pleșca, Snejana Puică, Doriana Zubcu-Marginean, Iurie Focșa, Iurie Radu, Draga-Dumitrița Drumi și Leo Rudenco. Vorbesc despre spectacolul „Copiii foametei. Mărturii”, după romanul cu același nume a regretatului Alexei Vakulovski.
***
„Tata era un bărbat puternic, înalt, mândru. Dar nu a supraviețuit foametei. Într-o zi, sora tatei a venit, m-a luat în brațe, m-a dus lângă sicriul tatălui meu și mi-a spus „Tăticuțu se duce, ia-ți rămas bun de la tăticuțu”. Eu nici nu prea înțelegeam ce se întâmpla pe atunci. M-am pus în genunchi lângă el, l-am sărutat și i-am șoptit la ureche: „Tata… mi-e a mânca”.”
***
Nu este un spectacol despre care poți să vorbești mult, este un spectacol care se simte. Această piesă de teatru m-a făcut să lăcrimez de durere, să mă cutremur. Eram mereu cu gândul la acei oameni care mâncau orice ca să trăiască și la noi, cei care trăim ca să mâncăm. Chiar și momentele de scurtă fericire, redate în spectacol, precum fericirea de a găsi și fura niște fructe din copacul vecinului, sau căsătoria și nașterea unui copil te fac să te judeci pentru spiritul de consumator.
Pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” nu am văzut actori. I-am văzut pe acei locuitori ai satului Antonești care au învățat să lupte pentru viață, iar asta i-a făcut mai frumoși.
„Cum să înțeleagă nepoții că, uneori, o mână de grăunțe uscate este mai gustoasă decât toată ciocolata de pe lume?”, a răsunat pe scenă. „Era pe vremea lui Stalin atunci. Da’ amu?”, se mai întreabă un actor.
Nu am avut răspuns. Nu e un răspuns care să-i mulțumească pe toți. Tot ce am putut face noi, spectatorii, a fost să aplaudăm din toate puterile, cât mai tare! Până au început un pic să ne doară mâinile, poate. Doar așa putem să le mulțumim actorilor și regizoarei. Dar ce e durerea aceasta de mâini pe lângă ceea ce au simțit moșii noștri? Sau, ce e această durere de mâini pe lângă indiferența multora față de acest trecut al nostru.
„Tata, mi-e a mânca"…
Era pe vremea lui Stalin atunci.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
