Teoria formelor occidentale fără fond moldovenesc sau de ce Titu Maiorescu mai are dreptate

Greu este să scrii vara. Căldura te copleșește, gândurile și imaginația te duc la briza mării și la vacanțe. Mă gândesc cu milă la sărmanii noștri politicieni care trebuie să negocieze acum alianțe și guvernări, să ne facă nouă să ne fie mai bine. Cât altruism din partea lor. Nu vreau nici eu să scriu, că am sictir de vară, mai ales că vine după o călătorie prin buricul civilizației europene, din România până în Ungaria, Austria, Elveția, Germania, Franța și înapoi. Cei care au trecut vreodată un asemenea traseu (mai ales prima oară) știu că nu poți vorbi cât ești acolo, dar și mai mult stai mut când revii acasă. De aceea decât să scriu orice, mai bine las pe alții să vorbească. Pentru că unii care au vorbit prin secolul nouăsprezece parcă se mai uită și acum la prostia noastră existențială, zâmbind pe sub mustățile lor de epocă. Mai ales atunci când ești Titu Maiorescu.

Ca un aspect introductiv țin să arăt totuși că apariția României moderne în a doua jumătate a secolului XIX a fost un continuu „conflict și confruntare” între liberalismul de tip bucureștean și spiritul critic de la Iași, care în fel diferit au văzut reperele de dezvoltare ale statului românesc la acel timp. Liberalii munteni, aflați sub influența Franței, gândeau în termenii unei occidentalizări rapide, pentru a oferi României șansa de a ajunge din urmă civilizația europeană și a învinge moștenirile istorice balcanice și mai ales otomane. Conservatorismul ieșean era de o altă factură, fiind centrat în jurul intelectualilor și dezbaterilor din societatea culturală „Junimea”, formați în mare parte sub influența spiritului critic și romantic german.

Titu Maiorescu a fost exponentul de marcă al acestui curent junimist. S-a născut într-o familie de cărturari, cu ascendenţe rurale din partea tatălui. Precoce, cu o minte superioară şi echilibrată, pasionat de lectură, Titu Maiorescu a studiat cu succes literele şi filozofia la Berlin şi Paris (licenţă la Sorbona) şi s-a întors în ţară în 1861. A avut o carieră fulminantă în învăţă¬mântul universitar (rector la 23 de ani), în politică (de mai multe ori ministru, începând de la 34 de ani) şi în litera¬tu¬ră. Împreună cu I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th. Rosetti a în¬fiin¬ţat, în 1863, societatea Junimea, ale cărei prestigiu şi autoritate nu au fost egalate până astăzi de nicio altă grupare culturală sau literară. Din 1867, Junimea a editat şi o revistă, Convorbiri literare, care a apărut până în 1944. Pe la Junimea au trecut toate marile nume ale literaturii române, de la Mihai Eminescu, descoperit în 1870, până la Octavian Goga, căruia Titu Maiorescu i-a dedicat un studiu, în 1906.

Opera critică a lui Titu Maiorescu nu e vastă, dar este extrem de percutantă. Se desprind, sub raportul consistenţei, studiile de susţinere dedicate lui Caragiale, în 1885 (Comediile d-lui Cara¬giale) şi lui Eminescu, în 1889 (Eminescu şi poeziile sale). Acest din urmă studiu a contribuit decisiv la fi¬xarea în posteritate a imaginii poetului, căci Titu Maiorescu, cu prestigiul său incontestabil, a fost cel dintâi care i-a afirmat şi argumentat convingător genialitatea. Dar, în 1889, autoritatea imensă a mentorului Junimii se baza în mare măsură pe răsunetul în conştiinţa publică a campaniilor polemice din prima parte a activităţii sale şi, mai ales, a celei declan¬şate de articolul-şoc În contra direcţiei de astăzi a culturii române (1868). Crescut la şcolile germane, a avut de la început o atitudine critică necruţătoare faţă de întreaga viaţă socială, politică şi literară, în special problema chipului în care fusese efectuată modernizarea ţării, punând în discuţie teoria „formelor fără fond” asupra căreia vreau să mă opresc.

Încă din 1868, Maiorescu intră în polemică cu epoca sa, susţinând că România „până la începutul secolului XIX era încă cufundată în barbaria orientală; abia pe la 1820 societatea română începe a se trezi din letargia ei, fiind apucată abia atunci de mişcarea contagioasă prin care ideile revoluţiei franceze au străbătut până la extremităţile geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinsese acea emigrare extraordinară spre fântânile ştiinţei din Franţa şi din Germania văzuseră numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzuseră fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut exista”. Aşa se explică „viţiul de care este molipsită viaţa noastră publică, adică lipsa de orice fundament solid pentru formele din afară ce le tot primim”.

Cauza ar fi deci „o rătăcire totală a judecăţii", care ne face să avem un partid politic, înaintea trebuinței sale, înaintea unui public iubitor de ştiinţă, noi am fundat jurnale prestigioase şi reviste literare, „…înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli pentru sate şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi”, care în realitate sunt toate producţii moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr. Astfel, cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român şi realitatea lui este suferinţa sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare, căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv”.

„Tot artificiul şi toată caricatura civilizaţiunii noastre, şi formele deşarte cu care ne-am îngâmfat până acum îşi vor răzbuna, atrăgând cu lăcomie fondul solid din inima străină. Forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi prin urmare vom zice: este mai bine să nu facem şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de artă frumoasă, /…/ mai bine să nu facem deloc academii /…/ decât să le facem fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi. Căci dacă facem altfel, atunci producem un şir de forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puţin lung fără fondul lor propriu. /…/ În acest timp, formele se discreditează cu totul în opinia publică şi întârzie chiar fondul ce, neatârnat de ele, s-ar putea produce în viitor şi care atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmântul lor dispreţuit”. Formele astăzi goale, trebuiesc prefăcute în realităţi vii, pentru că formele introduse la noi, nu numai culturale, ci şi politice („libertatea”) sunt rezultatul unui proces de imitaţie. Sugestiv e felul în care Maiorescu vedea viitorul ţării. El admite că va veni o vreme când cultura apuseană cea serioasă, „va veni” în ţară la noi, fără să ni se spună pe ce cale şi în ce mod se va introduce la noi „fondul” de temelie. Se teme însă că acest fond nu va putea îmbrăca formele potrivit lui, de vreme ce acestea se vor fi discreditat între timp în opinia noastră publică.

R. Moldova chipurile tot se află în plin proces de modernizare şi de apropiere de standardele europene. Cam la fel ca de după experienţa deceniilor comuniste din cazul nostru, Maiorescu observa o fractură esenţială în această evoluţie din vremea lui, altminteri legitimă: „Viţiul radical /…/ în toată direcţia de astăzi a culturii noastre este neadevărul /…/ în aspirări, neadevăr în politică, /…./ neadevăr în toate formele de manifestare ale spiritului public”. Care este explicaţia acestui neadevăr? Maiorescu susţine că el ar fi venit din asimilarea superficială şi necontrolată a formelor şi aparenţelor apusene. Timpul scurt nu a îngăduit apariţia unor fundamente istorice adânci, similare cu cele din ţările în care s-au dezvoltat acele forme, astfel încât cultura şi societatea românească suferă de o sărăcie de fond: în aparenţă, după statistica formelor din afară, românii posedă astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru /…/. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr /…/.”

Gravitatea constă, în primul rând, în sentimentul de mulţumire cu aparenţele: „Şi primejdioasă în această privinţă nu e atât lipsa de fundament în sine, cât este lipsa de orice simţire a necesităţii acestui fundament în public, este suficienţa cu care oamenii noştri cred şi sunt crezuţi că au făcut o faptă atunci când au produs sau tradus numai o formă goală a străinilor”. Soluţia lui Maiorescu (întâi să apară fondul şi abia apoi forma, ca o consecin¬ţă) a fost criticată cu argumente rezonabile de mulţi (fondul nu poate apărea decât ca să umple o formă), dar diagnosticul despre automulţumirea românilor cu formele era întemeiat.

Eliminând din discuţie formele care între timp s-au legitimat prin fond (teatrul, literatura, conservatoriile etc.), nu este oare la fel în alte privinţe şi astăzi, când o parte însemnată a elitelor din R. Moldova importă valori şi instituţii occidentale şi le degradează conţinutul în mod rizibil? Vedem lideri politici proeuropeni care au îngropat idealuri europene, partide politice diferite doar cu numele, doctori cu teze plagiate, rectori fără legitimitate intelectuală, instituție ale justiției fără justiție, procurori și funcționari corupți cu aspect și apucături europene, politicieni cu școli europene, dar cu gândire asiatică, libertatea de expresie transformată în libertatea insultei şi înjurăturii.

Când ne întrebăm de ce a venit atât de târziu orientarea R. Moldova către Uniunea Europeană, când ne întrebăm de ce avem atât de multe dificultăţi în implementarea politicilor europene şi de ce atestăm ipocrizia clasei politice în acest proces, când ne întrebăm de unde vine natura schimbătoare a preferinţelor moldovenilor pentru Vest sau Est, trebuie să răspundem că aceasta vine din faptul că moldovenii percep Uniunea Europeană şi Occidentul mecanic, geografic şi politic, fără a avea o percepţie istorică, spirituală, culturală şi mentală a identităţii noastre europene. Asta pentru că fondul nostru moldovenesc s-a modelat în timp ca un Janus cu două feţe, care ascunde paradigma fundamentală a existenţei sale, el nefiind decis dacă aparţine civilizaţiei europene (occidentale) sau celei ruse (euro-asiatice).