E un individ ca toţi ceilalţi, ajuns octogenar. Aşa arată fotografia lui Ale¬xandru Vişinescu (88 de ani), pe care mi-a arătat-o recent un jurnalist. Nu ştiu dacă are copii sau nepoţi, dacă viaţa i-a oferit satisfacţii, dacă plânge sau dacă suspină măcar, dacă regretă ceva, dacă în singurătatea lui are momente de tulburare. Trecutul lui este însă răscolitor.

Bestia din „cea mai dură închisoare“

Foştii deţinuţi politici care au trecut prin închisoarea Râmnicu Sărat îl identifică pe bătrânul calm de astăzi – fost şef al închisorii de la Râmnicu Sărat – cu o bestie. Corneliu Coposu (care a petrecut 17 ani în temniţele comuniste, dintre care 8 ani la Râmnicu Sărat) asocia acest bastion cu izolarea şi cruzimea extremă: „Eu, care am cunoscut toate puşcăriile regimului comunist, pot să spun cu mâna pe inimă că închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost cea mai dură“. Începând cu 1955, aceasta a devenit temniţa elitei politice (după ce închisoarea de la Sighet a devenit una de drept comun), supravieţuitorii „lotului Maniu“ şi alţi lideri ai PNŢ şi PNL au fost depuşi aici. Prin penitenciarul buzoian au trecut, în mandatul lui Vişinescu, 138 de oameni, printre care foşti miniştri, profesori universitari, diplomaţi, avocaţi, ziarişti sau preoţi. Redau aici o listă cu doar câteva nume: Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ion Puiu, Radu Niculescu-Buzeşti, Mihail Romniceanu, Ioan Bărbuş, Victor Rădulescu Pogoneanu, episcopul Alexandru Todea, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu.

Înainte de a ajunge la Râmnicu Sărat, Ale¬xandru Vişinescu a trecut, se pare, la începutul anilor `50, pe la penitenciarul de femei Mislea şi pe la închisoarea de tranzit Jilava. Mărturiile supravieţuitorilor de aici sunt cutremurătoare, aşa cum sunt aproape toate depoziţiile care îl caracterizează. A ajuns la penitenciarul Râmnicu Sărat în decembrie 1954, fiind numit comandant un an şi jumătate mai târziu. În cei şapte ani cât a condus închisoarea (1956-1963), Vişinescu a făcut tot ce i-a stat în putinţă să impună un regim de exterminare, care a condus la îmbolnăvirea a numeroşi deţinuţi şi, în cele din urmă la moartea unora dintre cei închişi la Râmnicu Sărat. Dacă citeşti mărturiile supravieţuitorilor şi documentele de arhivă despre regimul aplicat aici, îţi spui că e ultima haltă a umanităţii.

Legendă foto: Ion Mihalache

Printre deţinuţii care i-au trecut prin mână s-a aflat şi fostul vicepreşedinte ţărănist Ion Mihalache. Despre omul politic amintesc doar că a luptat în Primul Război Mondial, a fost ministru în două rânduri (al Agriculturii şi de Externe) şi s-a opus trecerii Nistrului în plină dictatură antonesciană. Grav bolnav, liderului ţărănist Ion Mihalache i s-a refuzat un tratament normal la Râmnicu Sărat. A vieţuit în ultimii ani în condiţii de detenţie mizerabile şi inumane, a fost bătut fără milă (avea 81 de ani când era torturat!), a fost lăsat să zacă fără asistenţă medicală, hrănit insuficient.

„Fraţilor, sunt Ion Mihalache. Mă omoară!“

În ciuda vârstei înaintate – Mihalache a ajuns la Râmnicu Sărat la vârsta de 73 de ani –, el a fost bătut constant şi umilit, fiind unul dintre cei mai vocali protestatari din „închisoarea tăcerii“. Extrag un fragment din consistentul denunţ al IICCMER împotriva lui Vişinescu: „Ion Mihalache – transferat la Râmnicu Sărat în 16 septembrie 1957, a decedat în urma unei insuficienţe circulatorii cerebrale, cauzată de edem cerebral şi ramolisment cerebral. Ion Mihalache suferea de artero-scleroză generalizată, ale cărei semne apar pentru prima dată la începutul anului 1957, când i s-a impus tratament medical permanent. Fenomenele cerebrale se accentuează în 1962, ducând la incontinenţă de urină, fecale, dizartrie, dischinezie. Starea sa se agravează progresiv, urmând o hemipareză pe partea stângă.

Procesele verbale consemnează faptul că i se aplică un tratament cu: strofantină, heparină, glucoză, B1 fortissim, corfilin şi i se recomandă repaus permanent la pat. În acelaşi timp însă, în ciuda recomandărilor medicului, supraveghetorii îl obligă mai departe să respecte regulamentul de cameră şi îi aplică pedeapsa zilelor de izolare dacă este găsit în timpul zilei folosind patul. Astfel, în perioada 1957-1963, deţinutul este pedepsit cu un total de 216 zile în izolare. De menţionat că numărul de zile de pedeapsă se dublează şi chiar se triplează în primii doi ani de la transfer la Râmnicu Sărat, de la două la şapte. Pedeapsa cu izolarea se aplică chiar şi în condiţiile în care recomandarea medicului este de regim la pat şi regim pentru perioade lungi, de până la trei luni. Unul dintre referatele depuse de supraveghetori consemnează că Mihalache se plângea de lipsa medicamentelor: «dacă a fost întrebat pentru ce striga, a spus că el nu mai poate fără asistenţă medicală, fără regim alimentar şi fără pat permanent, acestea spunea el că i s-au luat pentru al [sic!] omorî mai repede…». Pentru aceste plângeri a primit cinci zile de izolare (Referat din 29.11.1959)“.

A murit pe 6 februarie 1963, la Râmnicu Sărat, la exact 10 ani de la decesul lui Iuliu Maniu, celălalt lider marcant al PNŢ, la Sighet. La o lună de la acest eveniment, penitenciarul a fost dezafectat, iar ceilalţi deţinuţi au fost mutaţi în alte locuri de detenţie sau în domiciliu obligatoriu.

Tratamentul inuman

Aşa cum arată mărturiile şi documentele adunate de experţii IICCMER, la Râmnicu Sărat deţinuţii erau supuşi, din ordinul comandantului Alexandru Vişinescu, unui tratament caracterizat printr-o izolare extremă faţă de colegii de detenţie, cazare mizerabilă, frig insuportabil, sancţiuni fizice crunte pentru abateri minore, hrană deficitară şi, nu în ultimul rând, prin interzicerea oricărei activităţi. Aşadar, până la îmbolnăvirea gravă a deţinuţilor şi moartea unora dintre ei nu a mai fost decât un pas. Tratamentul aplicat aici a fost fatal pentru Ion Mihalache, Gheorghe Dobre, Gheorghe Plăcinţeanu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Mihail Romniceanu sau Jenică Ar¬năutu. În numeroase cazuri probate documentar se remarcă nerespectarea condiţiilor de îngrijire medicală şi întârzierea procedurilor de spitalizare, fapte care au grăbit decesul. Astăzi, cei doi foşti deţinuţi politici supravieţuitori, intervievaţi de cercetătorii IICCMER, îşi amintesc de brutalitatea măsurilor aplicate de către Vişinescu. Unul dintre ei a relatat despre moartea lui Jenică Arnăutu, decedat la Râmnicu Sărat în 1959, la doar 36 de ani. Decesul a survenit ca urmare a tratamentului violent şi a refuzului de a-i acorda asistenţă medicală.

Legendă foto: Ion Diaconescu

Un alt lider ţărănist, Ion Diaconescu, care a revizitat închisoarea după 1990, a povestit că în cei cinci ani petrecuţi la Râmnicu Sărat a fost bătut şi i s-au aplicat zece pedepse de izolare (între 10 şi 15 zile) pentru abateri minore. La rândul său, Corneliu Coposu relata că toţi deţinuţii închişi aici, indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii, erau bătuţi metodic, cu o voinţă criminală. Despre moartea lui Victor Rădulescu Pogoneanu, avocat şi diplomat ţărănist, închis la Râmnicu Sărat între 1955 şi 1962, acelaşi Ion Diaconescu a declarat că „a murit tragic. Avea un fel de paralizie. Îl ţineau la etaj ca să nu-l poată scoate la aer niciodată. Odată l-au scos cu forţa. L-au luat de picioare doi gardieni şi l-au dus târâş pe scări, cu capul pocnind din scară în scară. De aici i s-a tras moartea“.

Am ales un alt caz, cel al lui Ioan Puiu, ultimul preşedinte al Tineretului PNŢ, închis la penitenciarul Râmnicu Sărat între 1957 şi 1963. O statistică neagră demonstrează că între mai 1959 şi ianuarie 1963, Ioan Puiu a fost pedepsit disciplinar cu 16 pedepse care au însumat 83 de zile de carceră. Fiind torturat fizic şi psihic, Puiu a încercat să se sinucidă la 29 decembrie 1960. Pentru această tentativă, Vişinescu i-a impus o altă săptămână de carceră. În numeroasele memorii adresate lui Vişinescu, Puiu a enumerat afecţiunile grave de care suferea şi condiţiile inumane în care era ţinut.

În documentele înaintate Parchetului, amănuntele uluitoare probează regimul de exterminare impus de Vişinescu la Râmnicu Sărat, regim care a condus inevitabil la decesul unor deţinuţi. Foşti angajaţi ai penitenciarului, subordonaţii lui Vişinescu, îl descriu, de asemenea, ca pe o „brută“, care a introdus un regim de teroare nu doar în rândul deţinuţilor, dar şi al personalului stabilimentului carceral.
O cronică tristă din cariera unui călău. Pentru că a comis acte de barbarie, pentru că nu poate fugi de responsabilitate şi pentru că una dintre obligaţiile fundamentale ale unui stat democratic european este de a-şi ocroti cetăţenii sub autoritatea legii, trecutul lui Vişinescu a fost astăzi răscolit. [Informaţiile au fost preluate din denunţul redactat de IICCMER şi transmis Parchetului General]

Primul acuzat din Dosarul Torţionarilor

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a organizat marţi, 30 iulie, o conferinţă de presă extraordinară în cadrul căreia a făcut public numele primei dintre cele 35 de persoane investigate în prezent pentru comiterea de crime politice în timpul regimului comunist.

Legendă foto: Ioan Puiu

Este vorba despre Alexandru Vişinescu, comandant al închisorii Râmnicu Sărat, în perioada 1956-1963, pe numele căruia IICCMER depune o sesizare penală. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), autoritatea guvernamentală învestită prin lege cu identificarea foştilor torţionari comunişti, a cerut marţi, 30 iulie, Parchetului General începerea urmăririi penale pe numele locotenent-colonelului (r) Alexandru Vişinescu pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav. În urma investigaţiilor, IICCMER a identificat o serie de probe care indică faptul că în perioada în care Alexandru Vişinescu a îndeplinit funcţia de comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat (1956–1963), deţinuţii politici au fost supuşi unui regim de detenţie extrem de dur. Regimul de detenţie a dus, în final, la decesul unor deţinuţi politici aflaţi în executarea pedepselor privative de libertate în închisoare. De asemenea, IICCMER a transmis Parchetului probele referitoare la activitatea lui Vişinescu, care constau în câteva sute de documente de arhivă şi mărturii şi care constituie probatoriul anexat denunţului.

În luna aprilie 2013, IICCMER a anunţat declanşarea procedurii de investigaţii pentru 35 de foşti angajaţi ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, suspectaţi de comiterea unor crime politice în urma exercitării funcţiilor în perioada 1950-1964. Având în prezent vârste cuprinse între 81 şi 99 de ani, aceste persoane sunt bănuite de comiterea infracţiunilor de omor deosebit de grav sau genocid. Totodată, IICCMER a intrat în posesia datelor de identificare, a numelor şi adreselor exacte ale persoanelor în cauză. Noi persoane care au deţinut funcţii de conducere în aparatul represiv urmează să fie trimise în instanţă în perioada următoare.

Potrivit cadrului legal de funcţionare, IICCMER este abilitat să efectueze investigaţii ştiinţifice cu privire la crimele, abuzurile şi încălcările drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist şi să sesizeze organele în drept. (din comunicatul de presa al IICCMER)

observatorcultural.ro