Testamentul lui Pan Halippa

Deşi a trăit în trei epoci diferite Pan Halippa a fost un fidel propagandist al ideii naţionale – unirea tuturor românilor.

Personalitate legendară. Omul care a făcut pe jos drumul de la Moscova la Chişinău fiind escortat de jandarmii ruşi. Tot el a reuşit să supraviețuiască fiind întemniţat în puşcăria ţaristă Butîrki din Moscova, în puşcăriile româneşti Sighet şi Gherla şi în 11 lagăre sovietice din GULAG.

Pantelimon Halippa (1.VIII.1883, Cubolta, jud. Soroca – 30.IV.1979, Bucureşti, înmormântat la Cimitirul Mănăstirii Cernica), fiul unui psalt bisericesc, a învăţat mai întâi la Şcoala primară din Cubolta, apoi la Şcoala Spirituală din Edineţ, după care la Seminarul Teologic din Chişinău (1898-1904).

Se înscrie la Facultatea de fizică şi matematică a Universităţii din Dorpat (Iuriev, astăzi Tartu), apoi trece să studieze la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi.

Participă la editarea primului ziar românesc din Basarabia – Basarabia (1906-1907). Din 1913, în colaborare cu N.N. Alexandri, editează revista şi ziarul Cuvânt moldovenesc. A fost vicepreşedinte al Sfatului Ţării şi preşedinte al şedinţei din 27 noiembrie 1918 când se votează Unirea Basarabiei cu România fără condiţiuni.

La formarea Partidului Naţional Moldovenesc, la formarea şi conducerea Sfatului Ţării, primul parlament basarabean, Pan. Halippa a avut implicare directă. El a fost la Odesa în luna aprilie şi a discutat cu Vasile Stroescu problema conducerii partidului nou-format. Vasile Stroescu a acceptat postul de preşedinte onorific al partidului. Paralel cu aceasta, s-a lucrat mult în privinţa formulării unei concepţii naţionale eliberatoare în cadrul altor bresle şi Pan. Halippa participă activ la congresele învăţătorilor, preoţilor, ţăranilor.

La 24 aprilie/6 mai și-a ţinut la Chişinău lucrările congresul preoţilor din Basarabia, prezidat de părintele Alexandru Baltaga. Partidul Naţional Moldovenesc l-a delegat pe Pan. Halippa, care a propus congresului să adopte o hotărâre ce ar solicita autonomia Basarabiei. Propunerea lui a fost acceptată. La 7–10 mai a avut loc congresul învăţătorilor. La 9 mai – congresul cooperatorilor… La 29 mai – congresul studenţesc, la Chişinău, în cadrul căruia tinerii cer întemeierea unei universităţi în Basarabia. La 21-24 mai îşi ţine lucrările un congres al ţăranilor, care l-a delegat pe Pantelimon Halippa la congresul ţăranilor din întreaga Rusie. Împreună cu încă 15 delegaţi, pleacă în iulie 1917 la Petrograd. La 20 octombrie Congresul Militarilor Moldoveni votează autonomia Basarabiei şi formarea Sfatului Ţării.

Conştient că românii de dincolo de Nistru nu pot fi lăsaţi în voia sorții, în luna decembrie 1917, participă, alături de Onisifor Ghibu, la congresul de la Tiraspol. Pentru a argumenta documentar activismul lui politic, vom face o enumerare a funcţiilor şi posturilor ocupate de el în cadrul Sfatului Ţării , unde a avut mandat validat de la 21.XI.1917 până la 18.II.1919. Vicepreşedinte al Sfatului Ţării (21.II.1918 – 25.II.1918) preşedintele Sfatului Ţării (25.II.1918–18.II.1919), membru al Comisiei de Redactare, membru al Comisiei de Declaraţii şi Statute ş.a.
27 noiembrie 1918 – preşedinte al şedinţei Sfatului Ţării la care se votează Unirea Basarabiei cu România.

„… Totuşi am căutat să-mi fac datoria. Pornisem bine de la începutul revoluţiei şi participasem cu scrisul şi cu vorba spusă la congresele preoţilor, învăţătorilor, cooperatorilor, ţăranilor, militarilor şi la toate şedinţele comitetelor de organizare a acestor congrese şi a partidului moldovenesc. Reprezentam în chip firesc doleanţele moldovenilor la adunările judeţene, orăşeneşti şi ale provinciei întregi,– pe care adunări le convocau organele de autoadministraţie locală. Luam contact cu toate partidele politice socialiste şi progresiste. Congresul provincial al sfaturilor populare m-a ales deputat şi m-a trimis la Petrograd la primul congres gene¬ral al sfaturilor. Participasem la manifestaţii măreţe ale moldovenilor la Chişinău, Bălţi, Soroca, Tighina, Odesa, Tiraspol şi am avut delegaţie şi la Kiev, deci mă duceam la Petrograd încărcat cu mandate precise: pentru organizarea învăţământului în limba maternă a elevilor, pentru organizarea sfaturilor populare a judeţelor, a oraşelor şi sate-lor şi a provinciei întregi şi mai ales pentru reforma agrară şi toate celelalte preocupări politico-economice. În capitala Rusiei am luat contact cu guvernul Kerenski şi i-am pus problema pregătirilor necesare pentru naţionalizarea învăţământului, pentru ca anul şcolar 1917-1918 să-l facem în limba elevilor. Se cerea să ne pregătim manuale şi cadre şcolare, dar lucrul acesta nu putea fi realizat în două-trei luni. Am cerut deci aprobarea să colaborăm cu România pe frontul cultural, cum colaboram pe cel militar. Kerenski însă s-a opus, spunând că chestiunea aceasta se va soluţiona numai în Constituanta Rusiei. I-am răspuns, că noi moldovenii nu putem aştepta, ca Adunarea Constituantă să ne deie şcoală moldovenească. Această şcoală trebuie să se facă de îndată cu puterile locale ale Moldovei noastre, iar dacă Petrogradul se opune, noi vom adânci revoluţia cum ne dictează conştiinţa naţională şi interesul politic.

Şi dacă n-am găsit o înţelegere din partea guvernului, am luat contact cu Troţki şi Lenin şi ei au dat formula: procedaţi cum vă dictează conştiinţa şi interesul politic, dar hotărârea s-o ieie Sfatul Ţării.

Delegația trimisă la Iași imediat după Unire: Ștefan Ciobanu, Ion Pelivan, Pan Halippa și Daniel Ciugureanu

Noi aşa am şi procedat şi prin Congresul militar şi ţără¬nesc ne-am organizat Sfatul Ţării, în care au intrat reprezentanţi de la organizaţiile politice, administrative, economice şi culturale, după principiul naţional, proporţional cu numărul statistic al populaţiei Basarabiei. Toată lumea socialistă şi progresistă a primit acest principiu, afară de moşieri, şi Sfatul Ţării s-a deschis la 21 Noiembrie 1917. Ca preşedinte a fost ales Ion Inculeţ, eu ca vicepreşedinte, iar Ion Buzdugan ca prim-secretar. La 2 Decembrie 1917 Sfatul Ţării a proclamat Basarabia ca Republică Autonomă Moldovenească. La 24 Ianuarie 1918 s-a proclamat independenţa Republicei. Aceste hotărâri, precum şi chestiunea armatei române pentru apărarea Basarabiei de anarhie s-au luat cu unanimitatea de voturi a Sfatului, iar actul unirii de la 27 Martie 1918 s-a votat cu 86 de voturi pentru şi 3 contra. Reforma agrară s-a votat la 27 Noiembrie 1918. Primul preşedinte al Sfatului Ţării a fost înlocuit prin C. Stere, după ce Ion Inculeţ a intrat în guvernul central de la Iaşi şi Bucureşti, iar în sesiunea de toamnă am fost ales eu şi sub preşedinţia mea s-a votat reforma agrară şi s-a renunţat la condiţiile de autonomie a Unirei: aceasta s-a făcut în legătură cu actele de unire de la Cernăuţi pentru Bucovina şi de la Alba-Iulia pentru Ardeal şi în urma decretării votului universal pentru parlament şi pentru consiliile judeţene, orăşeneşti şi săteşti din toată Ţara Românească. La adunările de la Cernăuţi şi Alba-Iulia eu am participat ca delegat al Basarabiei şi asta a fost cea mai mare bucurie în viaţa mea, căci am văzut cu ochii mei împlinirea visului poporului român de a fi unit într-o Românie Mare, liberă şi independentă”.

(Pan Halippa, Amintiri din 1.I.1973).

După Unire Pan. Halippa este numit ministru de Stat pentru Basarabia (1919-1920).

A fondat Universitatea populară din Chişinău (1917), al cărei consiliu l-a condus; a organizat Conservatorul moldovenesc din capitala basarabeană; a întemeiat Societatea de editură şi librărie Luceafărul din Chişinău şi Societatea scriitorilor şi publiciştilor basarabeni (24 martie 1940). După dizolvarea Sfatului Ţării Pan. Halippa este ales deputat şi senator în Parlamentul României de legislaturile de la 1918-1934. A exercitat funcţiile de ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru de stat, ad-interim şi ministru la Lucrări Publice şi Comunicaţii, ad-interim la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930), ministru de stat (1931, 1933).

Academia Română îl primeşte în rândurile sale (la 15 octombrie 1918) ca membru corespondent.

Statul român l-a decorat cu ordinele: Ferdinand I în grad de Mare Ofiţer; Coroana României în grad de Mare Cruce; Serviciul Credincios în grad de Comandor; medaliile: Crucea de Război, Peleş ş.a.

„Din păcate această bucurie n-a durat decât până în 28 Iunie 1940, când Stalin după o înţelegere cu Hitler ne-au zmuls Basarabia şi Bucovina din cuprinsul ţării. Eu personal sânt un învins de-atunci şi până acuma, dar trăiesc cu nădejdea că geniul neamului românesc va învinge soarta nedreaptă pa care a avut-o sub domnia sclavagismului, iobăgiei şi a libertăţii rău înţelese în trecutul omenirii.

Ştiinţa, arta, munca şi organizaţia socialistă a societăţii şi a ţărilor vor înzestra întreaga omenire cu o nouă ordine în lume şi nădăjduiesc că lucrul acesta se va întâmpla, poate, chiar sub ochii mei. Eu am văzut multe minuni în lunga mea vieaţă. Şi acum când împlinesc 90 de ani, cred, că democraţia socialistă n-are de ce să mă mai ţie într-un doliu mai departe.

Este suficient că eu am fost arestat în 1950. Și după o detențiune de doi ani la Sighet am fost predat Uniunii Sovietice, iar nu tribunalului militar de la Chișinău, care nu vorbea nici românește, nici rusește, ci într-o limbă zice-se ucraineană, pe care eu n-o cunosc, m-a condamnat la 25 ani de muncă silnică și am fost dus în Siberia. Norocul meu a fost că dictatorul Stalin a murit și eu, care din cele 11 lagăre prin care am trecut, am făcut memorii la Ambasada noastră de la Moscova, am fost readus în țară: aceasta după trei ani de muncă grea, dar foarte utilă pentru deținuții de tot soiul, căci eu am făcut serviciu sanitar, curățind lagărele de murdării și de insecte parazitare și înfăptuind așa-zisele gazete de perete, pe care le scriam cu creta pe panourile cu fel de fel de cifre și procente de producție, lângă care însă nimeni nu se oprea să le citească. Scrisul meu însă atrăgea sute de oameni și eu mă bucuram de o popularitate de invidiat. Scriam în rusește, dar pentru moldoveni și românește.

Foștii colaboratori ai ziarului Basarabia reîntâlnindu-se după 25 de ani la monumentul celor trei martiri: S. Murafa, A. Mateevici și A. Hodorogea, 1931

Adus în țară, am mai stat în închisoarea de la Gherla încă doi ani și ceva, dar de murit n-am murit, cum s-a întâmplat cu alți foști miniștri, dintre cari și Ion Pelivan, marele român basarabean, care a făcut pentru românism trei pușcării sub regimul țarist și un exil la polul nordic.
Aceste spuse, oare n-am eu dreptul să strig: „Sus inimile, frați români?!”

Pan Halippa. (Pan Halippa, Amintiri din 1.I.1973).

Totdeauna mi-am pus întrebarea: care a fost testamentul politic al lui Pan. Halippa? Testament ce-ar putea încape fie în câteva rânduri, dar care ar îngloba în sine şi esenţa marelui politician, şi zbaterea unui basarabean, şi idealul unui mare promotor al Unirii. Am mai trecut odată prin paginile cu memorii, am parcurs publicistica lui Pan. Halippa, ca în cele din urmă să descopăr că idealul politic al cubolteanului a fost expus la 20 octombrie 1917, la Congresul militarilor moldoveni, care şi-a ţinut lucrările la Chişinău, în acea alocuţiune el a rostit o frază care este valabilă pentru toate generaţiile de români.

Testamentul politic al lui Pan Halippa este următorul: „Vrăjmaşii noştri stau la hotare – vrăjmaşi câtă frunză şi iarbă, la spatele nostru şi înăuntrul ţării noastre, dar cel mai mare duşman este în mijlocul nostru.

Acesta este NEUNIREA. Fraţii mei! Biruiţi acest straşnic duşman şi noi vom birui totul.”

Acest testament ne-a fost lăsat nouă de apostolul Unirii şi el rămâne a fi valabil şi pentru urmaşii noştri.