Această toamnă a ştiut cum să-l ducă pe poet în altă lume. Cât de intuitive par versurile: „Nu toamnă vreau!/ Cu frunzele rămase/ votez un august simplu şi deplin”. Şi iată că la 8 octombrie 2012 toamna din poezie se răzvrăteşte şi oferă un anotimp de august, dintr-o energie a libertăţii poetului care a avut forţe să influenţeze până şi anotimpul!
Această filă din calendarul literaturii contribuie la descoperirea noilor sensuri, toate poeziile primesc o altă conotaţie: „Stăteam târziu în noaptea ceea singur,/ iar lângă mine umbra mea şi luna./ O stea doar una mai clipea. Probabil/ cuprinsă de năucă îndoială -/ să lunece, ori să mai stea?…” Aceste versuri nu sunt scrise în ultimii ani, dar câtă profunzime în acest dialog cu timpul, cu destinul ascunde ironicul scriitor.
Discuţiile, pe care ni le-a oferit la 5 octombrie scriitorul celor prezenţi la USM şi altele care au fost valorificate rapid din colecţiile posturilor televizate, adunate de la lansări, întruniri, ascund o ironie vitală. Atmosfera şi tonalitatea, jocul de cuvinte pun o mască a zâmbetului, care de fapt ascund un tragism al perceperii lumii. Autorul descompunea incultura, prostia, aroganţa prin această ironie voltaireiană, care oferea imediat o dublă-triplă interpretare. Această optică multidimensională va atrage cititorii de diferite generaţii. De fiecare dată cinic, dar şi foarte exigent la propria persoană, a fost promotorul corectitudinii şi a sincerităţii. Adevărul, nu de fiecare dată, înseamnă complimente, înţeles doar atunci când era convenient, scriitorul Aureliu Busuioc nu şi-a permis să dezamăgească personajele sale nonconformiste. Sincer cu sine însuşi, a provocat multe discuţii nu doar prin subiectele romanelor, dar şi în viaţă. Cunoaşterea ironică la A. Busuioc constă în dezvăluirea unor paradoxuri, caracteristice pentru spaţiul nostru cu toate aspectele lui definitorii: politic, social, cultural, spiritual, etic, estetic.
Ironia l-a izolat uneori de critica literară, dar şi i-a dat această aură de superioritate. Ironia substituie tragismul existenţei de a avea un început şi un sfârşit, existenţă care, poate, anume prin această însuşire îl şi implică pe autor în meditaţii lirico-filozofice cu privire la timp şi veşnicie, la viaţă şi moarte, la finit şi infinit.
Poetul la întrebarea-cheie, întrebare care răvăşeşte, conectează mimica optimismului tragic în multitudinea răspunsurilor posibile:
Unde eşti,
tinereţea mea nemuritoare?
Gura mea veştedă
Surâde voios
În oglinda trecutului veşnic.
(Eheu!…)
Ironia, fiind profund emotivă, constituie o atitudine fie persiflantă, fie sarcastică, fie de abilităţi verbale în exprimarea aparentă a unor lucruri serioase.
Cititorul nu are posibilitate să cunoască acest eu creator decât aflându-se în inferioritate (în raport cu cel al poetului) sau să se identifice în timpul lecturii cu eroul liric, împrumutând concomitent optica ironică sau de autoflagelare: „…mă zbat şi glumesc/ sub călcâiul optimismului necesar, labuntur anni…/ Şi râd./ Şi râd nemuritor/ până-n însăşi/ măduva morţii” (Eheu!…). Autorul pune accentul decisiv pe cugetul omului. Proprietatea de a gândi, de a cunoaşte lumea prin propria-i viziune este capabilă să scoată în vileag ceea ce personalitatea are individual şi unic.
Timpul pus sub lentila microuniversului nu există: percepţiile emotive de tristeţe, bucurie, nostalgie, dor, fericire, zbucium se întrepătrund reciproc, dar această schimbare nu se măsoară în clipe, ore, ani. Ele sunt proprietăţi ale unuia şi aceluiaşi personaj liric care se detaşează emoţional şi concepe cu sânge rece această unitate de măsură în macrounivers, unde existenţa omului, văzută din perspectivele imensităţii cosmosului, este infimă. Axându-se pe noţiunea de timp, poetul preferă o viziune din perspectiva eului, unde importanţa vieţii sale este esenţială.
Eul poetic prevalează asupra problemei timpului. Universul – fiind şi el supus clepsidrei – se reduce doar la acest eu. Sentimentul trecerii timpului e omniprezent în ploaie, nisip, anotimp, copac, mare, alternanţa alb-negru, copil, amintire, uitare, punct… Scriitorul meditează asupra lumii pentru a o interioriza în sine: „Cui să spui că nu eşti foarte mic, / călător fără soire-n vreme?” (Umbre). Întrebarea absoarbe evenimente, emoţii, raţiuni, interiorizându-le. Toate sunt limitate doar la propriul concept, la propria atitudine, la sine însuşi, ceea ce nu simplifică însă creaţia lui Aureliu Busuioc. Sinceritatea aproape dureroasă tensionează şi mai mult această problemă a scurgerii timpului: „Interminabila ploaie locală de scurtă durată vădea tendinţe vagi de transformare într-una mocănească, firească anotimpului. Dar ce înseamnă la urma urmelor de scurtă, ce înseamnă de lungă durată? Un minut sau două, dac-ar fi ca în răstimpul acesta să apară Petreanu – pot lesne concura cu veşnicia, cum un an sau zece alături de omul drag nu pot depăşi parcursul unei ore. Şi ploaia aceasta, sâcâitoare şi nedorită în alte împrejurări, oare nu-i cel mai atent consolator acum, aici, azi? Local?… Uite-o cum ţi se prelinge pe obrajii încinşi şi-i răcoreşte, cum îţi cuprinde şi-ţi împacă tâmplele, pulsând de protestul sângelui, cum îţi spală spaima adunată în ochi şi-i umple de nădejde… Ia ascult-o ce spune, ce spune… Cum te purifică…” (Local – ploi de lungă durată). Localizate în ploaie, secundele nu picură uniform, interiorul e ultima instanţă ce determină rapiditatea sau încetinirea lor. Măsura timpului dispare din ani, ore, clipe în timpul lăuntric de sentimente, gânduri, stări. E un timp inert ce este captat de interior în revelarea Eului aflat în armonie cu sine.
Şi din nou sub semnul toamnei, care-şi doreşte să picure până-n suflet: „Ore s-adună grămezi,/ ploaia e doar calitate./ Ceasul e inima, vezi?” (Tic, tac…). Timpul capătă dimensiune, devenind solidificat. Poetul vizualizează formarea unei stalagmite din coeziunea timpului pe care se depun picăturile de clipe, ore, zile. Sinonimia timpului şi a ploii intensifică starea emoţională a prezentului în care atât de mult ne lipseşte Aureliu Busuioc: „Timpul şi ploaia mă cheamă: / tic, pac. / Pic, / tac…/ Tac.”
Smulgerea timpului din limitele lui obişnuite şi impunerea unui alt ritm de scurgere le poate face doar Bătrânul Poet (emblemă a geniului), depozitar de valori perene, omul care s-a consacrat Creaţiei, întruchipării artistice a omenescului şi adevărului absolut.
Deosebirea radicală de ceilalţi indivizi îl sugrumă, dar îl şi marchează într-un fel prin inteligenţa sa de a şti să nu renunţe niciodată la luptele care se duc în suflet, lupte ce împrumută poeziei o proiecţie mitologică impresionantă: Ah, uneori mă văd în vis centaur.
Prin constelaţii centaurizat, A. Busuioc îşi identifică superioritatea sa intelectuală, nivelul înalt de autocunoaştere şi de autoapreciere critică, îşi conturează specificitatea eului în raport cu restul indivizilor, în aceste cazuri reapărând în ipostaza unui nonconformist mitic.
Orice prezent va fi neapărat un ieri, iar orice viitor se va lăsa scris în filele trecutului, şi doar trecutul rămâne constant, negrăbindu-se să aibă o cale reversivă: el ia forma unui ieri mai mult sau mai puţin apropiat de prezent, care se grăbeşte să se topească în infinitatea clipelor. Dorinţa fierbinte de a reţine în loc timpul este zadarnică: blestemul lui Cronos nu cruţă pe nimeni: „Dar glasul meu se prinde-n glasul masei…”.
Totuşi capacitatea de a opri timpul o au cărţile, care reînvie orice literă cu ajutorul cititorilor. Viul pentru care a pledat poetul Aureliu Busuioc insistă: „Nu mor pe strada mea copacii!” (Copacii). Cartea trăieşte! Iar prin ea şi spiritul busuiocean.
Victoria Fonari,
doctor conferenţiar
